Clubul de la Roma si criza actuala (VII)

Legarea populatiei de munca prin credite pentru case si pentru consum, oricat de mult ar fi putut sa li se para multora, prin anii '70, un fapt asemanator cu practica feudala a "legarii de glie", s-a dovedit a fi o inovatie revolutionara. Largita si imbunatatita neincetat, a devenit o arma cu bataie lunga in razboiul productivitatii si eficientei economice. Razboi castigat de capitalism si pierdut de comunism.

Un nou stil de viata cuprindea Occidentul. Viata pe datorie. Crestea exploziv numarul de familii care traiau bine... dar peste o buna parte din averea lor proprietare erau bancile. Atentie insa! Niciodata bancile, pana in anii '70, n-au dat bani decat familiilor muncitoare, care castigau bine. Procedeul fiind o ilustrare foarte aproape de adevar a unui binecunoscut dicton: "Bancherul iti da umbrela cand e soare si ti-o ia cand ploua"... Cat era soare pe ulita ta, aveai loc de munca, erai bine cotat profesional si platit bine, banca iti facea casa, ti-o mobila, iti achita automobilul, televizorul, masina de spalat, masina de gatit si multe altele. Daca, insa, Doamne fereste, intra soarele in nori, pierdeai competitia profesionala si ti se reducea salariul sau, mai rau, ramaneai fara serviciu si nu-ti mai gaseai altul la fel de bun, venea banca si-ti cerea inapoi umbrela.

Mi s-ar putea reprosa, desigur, ca in documentarile mele in lumea capitalista a anilor de pana in 1970 am vazut numai luminile. Fata umana a capitalismului. Fara sa fi luat in seama si umbrele. Fata inumana.

Adevarul este ca am vazut si cocioabe, si oameni in mizerie, si familii care n-aveau nicio sansa, oricat de mica, sa primeasca de la vreo banca nu un credit pentru o casa noua, ci nici macar un credit de consum cu care sa-si imbunatateasca viata de zi cu zi. Am vazut saracia, cu fetele ei exprimand suferinta. Dar tema acestui serial nu este impartirea lumii in zone luminoase si in zone umbroase.

O analiza a saraciei, fenomen de care nici macar tarile capitaliste dezvoltate n-au reusit sa scape, nu mi-ar fi de niciun ajutor. Pentru ca e un fapt cert: nicaieri, in zonele "cu umbra", in acele timpuri, nu veneau bancile sa deschida umbrele si sa-i apere pe oamenii saraci de vremea rea. Nu acesta era atunci rostul bancilor.

Important insa e altceva: ca la interferenta zonelor luminoase, tot mai intinse, cu cele intunecate, crestea tot mai mult sansa bunastarii pe datorie. Aici, in aceste zone, care departe de a fi inchise erau tot mai deschise, in sensul ca tot mai multi saraci erau absorbiti in clasele de mijloc, sporeau posibilitatile pentru nenumarate familii ca din veniturile curente sa-si finanteze in buna parte cheltuielile curente, in timp ce banii pentru case si pentru bunuri de folosinta indelungata sa-i imprumute de la banci. Iata marele pod, construit de economia de piata, peste care au trecut sute de milioane de oameni, reusind astfel sa-si schimbe viata. Dupa ce, mai intai, au reusit sa aduca soare in existenta lor, prin dobandirea unor locuri de munca sigure, platite bine sau macar decent, ca urmare a imbunatatirii pregatirii si comportamentului lor. Si sa trezeasca astfel interesul bancilor. Nu era deloc un vis de neimplinit. Mai mult chiar: era un vis ce a inceput sa devina realitate pentru sute si sute de milioane de oameni din tarile capitaliste, in a doua parte a secolului XX, dupa ce au fost vindecate ranile razboiului.

In vara lui 1970, aflandu-ma in capitala Austriei, am avut sansa unei intalniri cu primarul de atunci al Vienei, domnul Felix Slavik. La un moment l-am intrebat: "Ce-i deosebeste pe austrieci de nemti?". A zambit. "Nemtii, mi-a spus, traiesc ca sa munceasca. Austriecii, in schimb, muncesc ca sa traiasca... Sa traiasca bine".

Domnul Slavik avea un vadit interes pentru finantarea bunastarii. Citise mult in materie, ii studiase cu deosebire pe sociologii americani si era adeptul declarat al impartirii poverii: plata consumului din venituri curente si din credite. Despre consumul cotidian gandea ca daca o familie, din venitul total, reuseste sa cheltuiasca pentru o hrana consistenta mai putin de o treime, are conditii sa traiasca bine. Pentru ca oricat de mare ar fi pofta de consum a familiei, dincolo de cerintele cosului alimentar, trei sferturi din venit ii vor ajunge ca sa-si achite celelalte facturi.

- Si ca sa-si construiasca o casa?

l-am intrebat.

A raspuns dupa o pauza: "Cu casa e mai complicat. Dar din cele trei sferturi ramase din venit, dupa ce a rezolvat cu factura alimentara, va putea sa-si plateasca si rata la banca pentru o casa. Banca vrea dobanda. Dar, in schimb, constrange timpul sa alerge repede. Primesti casa imediat si platesti o viata. E mai bine decat sa platesti o viata, economisind, si sa-ti cumperi casa abia cand esti batran".

Atunci, in vara lui 1970, lumea nu fusese inca ravasita de marile crize energetice. Barilul de petrol costa cativa dolari. Asa ca socoteala facuta de domnul Slavik putea sa aiba acoperire in realitatea acelui timp. O familie care isi asigura hrana doar cu o treime din venit, in conditii cantitative si calitative optime, avea toate motivele sa spere in general - si nu doar in privinta cosului alimentar - la o bunastare decenta. Caci ar fi reusit, cu celelalte doua treimi, sa ajunga la un nivel acceptabil al cheltuielilor pentru intretinerea casei, pentru imbracaminte, educatie, nevoi culturale si destindere. Plus restituirea in rate a unui credit pentru casa. Daca, bineinteles, traia intr-o casa a carei constructie fusese finantata de banca. Asa era atunci. Astazi, insa, lucrurile nu mai sunt atat de simple. Lumina si caldura se scumpesc fara incetare. Pretutindeni in lume. Mai degraba am putea sa socotim ca unei familii ii va fi greu sa aspire la o bunastare decenta daca nu-si acopera, cu cel mult o treime din venit, toate cheltuielile pentru intretinerea locuintei. Cu atat mai mult, in aceste conditii, confortul e tot mai greu de asigurat fara credite bancare. Mai cu seama casa. Cati isi permit sa-si faca o casa din venituri curente sau din propriile economii?

Continuare: miercurea viitoare