AVANPREMIERA / Medgidia, orasul de apoi

Cristian Teodorescu s-a nascut pe 10 decembrie 1954, la Medgidia, pe atunci raion in Regiunea Dobrogea. A absolvit Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti in 1980. Este senior editor la Cotidianul si director editorial al editiei romane a revistei New York Times Book Review. Debuteaza in 1981 cu o povestire in revista Tribuna, iar editorial in antologia Desant 83 (Ed. Cartea Romaneasca, 1983). In 1985 ii apare volumul de povestiri Maestrul de lumini (Ed. Cartea Romaneasca,) care ii aduce Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor, Premiul UTC si Premiul Fundatiei "Liviu Rebreanu". In 1988 publica romanul "Tainele inimei", Ed. Cartea Romaneasca, premiat de Academia Romana in 1990. In 1991, Faust repovestit baietilor mei, Petre si Matei (Ed. Alex). Scoate un nou volum de proza scurta, Povestiri din lumea noua, in 1996 (Ed. RAO), pentru care ia Premiul USR. Urmeaza de alte doua volume de povestiri, Ingerul de la benzinarie, in 2002 (Ed. Paralela 45), Maestrul de lumini si alte povestiri, 2004 (Ed. Curtea Veche). In 2005, reediteaza "Tainele inimei" la Editura Cartea Romaneasca. Traduceri ale povestirilor sale apar in antologii de proza scurta in Olanda, Rusia si Statele Unite.

"Medgidia, orasul de apoi" poate fi, la scara redusa, oricare dintre orasele mici de provincie, iar perioada istorica acoperita, zece ani de zbucium politic, e, de asemenea valabila - ca dimensiune si consecinte - pentru intreg teritoriul tarii. Romanul, alcatuit din 103 povestiri, ceea ce se intampla pentru prima oara in literatura romana, este o savuroasa colectie de "istorii" individuale profilate pe fundalul agitat al anilor '40 din secolul trecut. In decorul unui orasel de provincie − care devine, in logica fictiunii, un fel de centru al Lumii − se "filmeaza", cu maxima acuitate/ fidelitate a imaginii, memorabile secvente din vremea Razboiului, a rebeliunii legionare ori a ocupatiei sovietice. Mersul implacabil al Istoriei se reflecta − amplificat pina la teroare sau, dupa caz, pina la grotesc − in oglinda "istoriilor personale" ale oamenilor din Medgidia.

Dupa ce am publicat primele povestiri din aceasta carte in Romania literara, am primit telefoane de la urmasii unora dintre persoanele care apar aici ca personaje. Unii au recunoscut o parte dintre povestile care circulau in Medgidia despre parintii sau bunicii lor si m-au ajutat cu intimplari si detalii pe care nu le cunosteam. Altii mi-au spus ca am mai pus si de la mine, ceea ce trebuie sa recunosc, e adevarat. De aceea as prefera sa cititi cele ce urmeaza ca si cum toate personajele si intamplarile lor ar fi inventate si sa le luati drept simple potriviri de nume si de situatii cu lumea Orasului de apoi.

As fi putut schimba numele personajelor care au echivalent in lumea reala, dar fiecare dintre ele nu s-ar fi putut chema altfel, fiindca in povestile lor, pe care le-am auzit in familie sau prin oras, de la unul si altul, totul pornea de la numele acelor oameni. Anumite personaje s-au nascut doar din mentionarea indeletnicirii lor si a unei intimplari prin care au ramas in istoriile pe care le-am auzit despre altii in oras. De dragul fiecarei povesti in parte, care poate fi citita separat de celelate, m-am gandit sa scriu acest, totusi, roman transformand obisnuitele capitole in povestiri de sine statatoare. Asa ca puteti incepe sa-l cititi de oriunde. Dinspre sfarsit inapoi, cei mai nerabdatori, de la inceput, dar cu sarituri peste asa-numitele capitole de umplutura, cei care vor ca romanele sa nu treneze si de la cap la coada, cei care vor sa citeasca un roman ca pe un roman, chiar daca e alcatuit din peste o suta de povestiri care le pot incurca obisnuintele de lectura si care, nu ma indoiesc, se vor intreba ce mi-a venit sa scriu un roman din piese detasabile. Cand l-am recitit, povestire cu povestire, mi-am dat seama ca nu l-as fi putut scrie altfel, chiar daca as fi stiut ce ma asteapta scriind un asemenea roman care incepe si se sfarseste de o suta de ori, cu fiecare poveste in parte, si continua dupa fiecare dintre dintre ele, pana la ultima.

Neli si artistul

In certificatul ei de nastere scria Ioana. Numele ei, la Chelu in deal, era Yvonne. In oras i se spunea Neli. Era inalta, ochi verzi, roscovana si avea un fund de vedeta de cinema. Despre fundul ei se exprimase astfel insusi artistul Constantin Tanase, dupa ce daduse un spectacol, in mijlocul verii, chiar in sala mare a palatului primariei. Tanase a remarcat-o cand iesise sa ia aer, inaintea banchetului pe care primarul il dadea in onoarea lui. Galanton si neinformat, maestrul a intrebat-o daca era invitata la banchet si cand a auzit ca o asemenea frumusete de duduiti nu era pe lista, i-a spus si ei si primarului, care iesise dupa el, sa vina, pi conta me, bre! Neli l-a refuzat, dar dupa banchet, daca n-avea nimic altceva in program si daca se grabea, il astepta. Primarul i-a spus apoi marelui Tanase cu ce se ocupa duduita si unde putea fi gasita. "Se, bre, atata mironoseala - dumneata esti primar, ca stii si fii curva, dumneaiei e doar curva, ca n-o alege nimeni primar!"

Artistul Tanase n-a onorat invitatia lui Neli. Dupa ce s-a terminat banchetul de la primarie a fost insotit, pe jos, de un alai de notabilitati pana la hotelul Traian. Era cald si maestrul isi facea vant cu palaria. Cele trei fete care cantasera si dansasera pe langa el, cand isi spunea cupletele, plecasera mai devreme, cu birja. Neli nu l-a asteptat. Meseria era meserie, totusi a anuntat-o pe patroana ca daca vine Tanase s-o caute, isi lasa clientul pentru el, orice-ar fi. Dimineata, Neli s-a dus la gara, la primul tren spre Bucuresti. Pe peron golanii fara bani care pandeau sa care un bagaj au inceput sa fluiere dupa ea. Neli a intrat in restaurant. S-a asezat la o masa de langa fereastra, in asteptarea lui Tanase. Marele invitat a aparut spre pranz, cu fata pungita si cam pamantie. Primarul, obosit si el, ii dadea ocol. Seful garii l-a intampinat impreuna cu sefuleasa, iar Fanica i-a facut repede cateva poze. "Ma neica, si mancam si noi o siorba!" Tanase a intrat in restaurant cu toata suita dupa el. Primarul care nu calcase pana atunci in carciuma lui Fanica i-a deschis drumul. Era o masa pregatita. Ionica chelnerul i-a condus la ea, cu mersul si cu miscarile lui stilate. Tanase s-a asezat pe scaun si a cerut o ciorba de care-o fi, neica, dar sa fie acra! De la masa ei Neli spera ca el sa-i remarce prezenta. Maestrul se uita in gol. A baut un toi de tuica scuturandu-se si pana sa vina ciorba a mancat, cu scobitoarea, babic si cascaval si masline si a mai cerut o tuica. Cand s-a vazut cu ciorba in fata, a adulmecat-o si s-a luminat. Asta astepta, neica! I-a adaugat cateva picatuiri de otet si a inceput sa-si care cu lingura la gura. Musca si dintr-un ardei bulgaresc, iute de-l luase naduseala. A cerut un repetir si dupa ce-a golit si farfuria asta si-a scos ceasul din buzunar: "Ma, neica, pleaca trenul fara noi, ma!!" Si chiar daca trenul nu venise, a iesit pe peron sa-l astepte. Neli s-a luat dupa el. Pana sa vina trenul i-a trecut de cateva ori pe dinainte, poate o remarca-o. Li s-au si intalnit privirile, dar Tanase parca n-o vedea. Venea trenul si Neli n-a mai rabdat - ea era duduia de aseara! "Ramani pi data viitoare, duduiti!" si-a adus aminte invitatul. Dupa ce a plecat trenul, primarul s-a intors spre ea. "Lasa, Neli, tot si du-te sa faci filme, ca omul asta mi-a zis ca o sa fii vedeta de cinema." Cu fundul ei binecuvantat de actorul Tanase, Neli a parasit bordelul din deal. Dar ca sa stranga bani de vapor pana in America, a facut mai intai o escala in Bucuresti, intr-un stabiliment mai de lux de la Crucea de Piatra. In oras se spunea ca daca ajunsese in Crucea de Piatra, cu tot fundul ei de vedeta de cinema, Neli nu mai scapa de acolo. De-abia dupa razboi s-a aflat ca Neli ajunsese in America, unde, comenta aproape multumit primarul, nu-si folosise doar fundul, ci si capul. In drumul ei spre Hollywood, se maritase cu un patron de restaurant din New York.

Orient Express

Militarii aliati, germani si italieni, aflasera ca la carciuma din gara Medgidia era un chelner cu care se puteau intelege cand cereau ceva de mancare si prima sticla de vin. Aici se dadeau jos tintit din trenurile lor si din camioanele cu care se duceau la Constanta. Dar chiar daca le vorbea pe limba lor, Ionica nu stia sa faca pizza pentru italieni si nici carnatii si rasoalele din cap de vitel carora le duceau nemtii dorul. Italienii se multumeau cu fripturi de porc, cu mult cimbru. Nemtii mancau supa cu taitei si snitele cu cartofi, iar la bautura nu faceau mofturi. Daca aveau timp, si unii si altii se imbatau, dar nu faceau scandal. Nemtii, mai cu ochii pe ceas, apucau sa faca o vizita si la Chelu in Deal, fara sa intarzie. Italienii notau adresele bordelurile de la Constanta, la recomandarea lui Ionica, si daca aveau timp sa se intinda la bautura, incepeau sa cante, de rasuna gara. Erau baieti frumosi. Cand fetele din deal aflau la timp de venirea lor apareau ele in gara si ii luau cu birja la bordel, cu cantecele lor cu tot. Si ei si nemtii plateau si dadeau si bacsis pentru consumatia la restaurant si la Chelu le faceau fericite pe fete cu lirele si marcile lor.

Haikis angrosistul invatase germana la Berlin, in adolescenta, dar nu simtea nevoia sa vorbeasca cu nemtii, desi uneori, cand isi lua pranzul la restaurantul lui Fanica, apareau si ei si se asezau la mesele libere. Ionica statea altfel de vorba cu militarii aliati decat incerca sa o faca profesorul Tase, care vorbea italiana, si seful garii, care stia nemteste. Chelnerul ii intreba mai intai ce le-ar pacea sa manance. Voiau un aperitiv? O gustare? Si dupa ce incepea sa le aduca la masa: Pe front ce mai era? Si daca-l intrebau de curve, le spunea cum sa ajunga la fetele de la Chelu in Deal. Uneori Ionica se simtea ca in Orient Express, doar ca acum trenurile treceau pe langa el, nu el cu trenul prin gari. Dupa ce plecau reprezentantii in uniforma ai aliatilor se umplea restaurantul cu civili dornici sa afle cum mergea frontul sau doar ce mai ziceau "astia", daca era ceva in plus fata de ce scriau ziarele. Chelnerul ii spuea repede lui Fanica noutatile, pentru clientii care nu voiau sa intre in discutie cu el, iar celor care il acceptau si pe el ca sursa de informatii le spunea cate ceva intre gustare si ciorba, apoi intre ciorba si felul doi, incat erau zile cand gateau bucataresele de doua, trei ori mai multa mancare ca de obicei si se ducea si coana Virginica sa le ajute. Fanica se aseza la masa cu judecatorul, cu primarul si, cand venea si el, cu dom Caludi si le spunea ce se mai aflase. Din Rusia, numai vesti bune, ca in ziare, ai nostri luasera inapoi Basarabia si mergeau inainte, doar ca nemtii erau ingrijorati ca nu mai stiau ce sa faca cu prizonierii. Se predau rusii cu sutele de mii. Mai erau si civilii care nu puteau fi luati prizonieri, dar nici nu puteau fi lasati in spatele frontului de capul lor, mai ales jidanii. "Nu-i lasa in spate. Si ce fac cu ei daca nu-i iau prizonieri?" intreba primarul. Fanica ar fi vrut sa stie si el. Dar la cat erau de bine educati nemtii care-i intrau in restaurant, presupunea ca se purtau civilizat cu ei. Judecatorul nu era de aceeasi parere: rusii spuneau ca nemtii omorau civili. "Ai relatii cu rusii?" il contra primarul. "Cat poti sa fii de prost cateodata!" ii replica judecatorul, uitandu-si de politete. "Esti tu destept, cu BBC-ul tau." Cand incepeau sa se certe, Fanica se ridica de langa ei, sa mai vada de restaurant. Se intorcea la masa lor numai dupa ce se calmau, ca sa nu fie silit sa-i dea dreptate vreunuia dintre ei, daca ar fi fost invitat sa-i arbitreze. Acasa, si el asculta BBC-ul, ca judecatorul.

Fragmente din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Cartea romaneasca.