CRONICA DE TEATRU / Noul Purcarete sau drumul spre „Faust" (II)

Nu stiu cat de bine au inteles actorii ce rol le-a dat de fapt regizorul in spectacolul "Noaptea de la spartul targului" (despre care vorbeam saptamana trecuta), spectacol simptomatic pentru ceea ce am numit in aceste note "noul Purcarete", dar stiu ca spectacolul era al sau, al regizorului, in cel mai personal mod cu putinta, din toate punctele de vedere. In spectacol, unii jucau Shakespeare pur si simplu, altii deveneau efigii incremenite in nemiscare, fiindca regizorul insista ca toate personajele principale sa ramana permanent in scena. Asa se intampla cu Valer Dellakeza, pe care nu te-ai fi asteptat sa-l vezi in rolul lui Orsino, dar care ramanea el insusi in spatele usilor transparente ale bibliotecii in care statea inchis ca intr-o vitrina.

Intr-un fel, in mod paradoxal, daca tii cont de ce s-a scris despre spectacolele "de imagini" ale regizorului, in care - chipurile - folosea actorii de prim rang ai teatrului pe post de figuranti sau simpli membrii ai corurilor, s-ar zice ca regizorul ii foloseste aici mai fara scrupule decat in oricare alta montare, pentru a desena un fragment din lumea lui.

De fapt, intreg spectacolul semana cu un cufar al bunicii, in care s-au strâns amintiri, inclusiv amintirea unor actori cu care Purcarete a lucrat, precum si lucruri ce pot parea unora inutile, dar care pentru proprietar (sau cei asemenea lui, apropiati) sunt de nepretuit.

Era vitrina lui Purcarete, un dar pe care il facea la reintoarcerea sa in familia craioveana, un dar poate putin bizar si contradictoriu, dar care te facea cu siguranta sa te intrebi cum vor arata urmatoarele sale spectacole.

In "Asteptandu-l pe Godot" (2005, Teatrul National "Radu Stanca"), Silviu Purcarete construia un spatiu de imprumut, care ascundea si dezvaluia deopotriva. Un spatiu suprarealist in care Vladimir si Estragon erau asezati literalmente "sub pom", fiindca acesta era suspendat in aer cu tot cu radacini. Delimitarea unei mici scene pe scena, cu masa sufleurului intr-o margine, la vedere, cu tot cu nelipsitul "slujbas" de care unii sustin ca nu mai au nevoie in teatrul modern, era o alta idee a regizorului, care semna si scenografia, impreuna c un asistent. Acesta mai imagina o incropeala de tevi de care stateau prinse folii groase de plastic, ca intr-un adapost pentru boschetari, asezat piezis pe scena.

Spatiul sonor nu era mai putin important, Purcarete reusind sa creeze prin intermediul sunetelor o tensiune si un suspans care nu se regaseau in replicile lui Beckett. Deplasand absurdul textului asupra spatiului si completandu-l cu imaginea "din alt film" a celor trei iepurasi care sustineau un concert in spatele scenei, ca si cum acela ar fi fost adevaratul spatiu de spectacol, in ale carui culise nefinisate cei doi boschetari s-ar fi adapostit, Purcarete isi lua o libertate salvatoare. Tipul lui de umor, articulat pe cea mai cunoscuta piesa a lui Beckett n-ar fi avut succes daca respectul pentru text ar fi primat. Dar Purcarete construia, cum era de asteptat, propriul spectacol avandu-l pe Beckett ca pretext, iar pe cei doi interpreti, Constantin Chiriac si regretatul Virgil Flonda, obiecte de studiu.

Ironia a la Purcarete, infiltrata in fibra adanca a spectacolului, citatele si felul complet natural si dezinhibat de tratare a materialului dramaturgic, aerul vag amuzat si relaxat al creatorului sau, inscria spectacolul cu "Asteptandu-l pe Godot" in seria de "amprente" scenice purcaretiene ce pigmenteaza sanatos teatrul românesc suferind, in general, de constipatia provocata de obsesia capodoperei.

Razboiul si dezmatul: cele doua molime sunt din nou la un punct de a distruge lumea, asa cum s-a intamplat in antichitate, raul se prelinge prin ele intre oameni, despartindu-i, invatandu-i sa urasca. In "Troilus si Cresida" Shakespeare ne aminteste cat de fragila e alcatuirea numita om, cat de supusa este ea nevointelor de tot felul, cat de puternice sunt tentatiile si cat de repede ne pot ele duce pe marginea prapastiei. S-ar putea comenta rauvoitor ca nu e nimic nou in asta, dar "actualitatea" lui redevine evidenta odata cu fiecare spectacol ce reuseste sa atinga fibra profunda a textului.

Purcarete o face citand ironic programele TV cu stiri aride despre razboaiele lumii, acele stiri care ne spala vinovatia, fiindca, nu-i asa, am suferit si noi privind drama semenilor nostri traitori in zonele de conflict. Teatralitatea conflictului este principala sursa de hrana a acestui spectacol montat de regizorul român in Teatrul "Katona Jozsef" (prezentat la Bucuresti in mai 2006, la Festivalul Shakespeare). Impresionanta scenografie a lui Helmut Stürmer - demna de inclus intr-o expozitie, cum s-a si intamplat ulterior - glosa si ea pe marginea aceluiasi conflict generator de "scantei teatrale": doua siruri de chiuvete, cu tevile aferente erau asezate spate in spate, pe un perete imaginar, astfel incat razboinicii care le foloseau sa se poata privi fata in fata. Pe laterale, erau plasate paturile supraetajate, asa incat spectatorii asistau la cele mai intime momente traite de partile beligerante inainte de iesirea in front deschis. Nu vedeam niciodata lupta, ci numai pregatirile pentru lupta, partea umana a razboinicilor, acel "calcai al lui Ahile" alcatuit din momente de slabiciune, duiosie pentru un copil aflat din greseala pe front, alaturi de cei mari, sau dragoste pentru o femeie care va fi si ea pricina de infruntare.

Noul Purcarete ne arata "culisele razboiului", asa cum in "Asteptandu-l pe Godot" ne arata culisele teatrului in care s-au aciuiat cei doi "boschetari" in culcusul lor improvizat, si asa cum in "Cum doriti" sau "Noaptea de la spartul targului" ne dezvaluia intimitatea propriilor amintiri.