IASII LUI CRETU / Lectia profesorului Irimia

Autor: Cretu Bogdan 10.09.2009
Cu doar vreo doua saptamani inainte sa treaca la cele vesnice, m-am intâlnit pe holurile Universitatii cu domnul Profesor Dumitru Irimia. L-am salutat si mi-a adresat obisnuita intrebare: "Ce faci, domnule, ce nu-ti convine?"
Stia el bine ca, daca te respecti, mereu te nemultumeste ceva. O stia pentru ca asa era el insusi: mereu exigent, doritor ca lucrurile sa fie facute profesionist.
Dumitru Irimia a fost (este, de fapt) unul dintre marii specialisti ai scolii iesene de filologie, initiata de Al. Philippide si continuata de Iorgu Iordan, Gheorghe Ivanescu si, mai aproape de noi, de Eugen Munteanu, Dragos Moldovanu si Mircea Ciubotaru. Nu stiu de ce, dar am trista impresie ca, odata cu disparitia sa, ramane un mare gol in scoala filologica ieseana. Autor al unor lucrari recunoscute de intreaga lume academica, printre care Limbajul poetic eminescian si sintezele Gramatica limbii romane si Introducere in stilistica si poetica raman titluri obligatorii in orice bibliografie de specialitate, profesorul a fost dintre acei rari carturari care dau prestigiu unei institutii universitare.
Dar nu am caderea si poate nici priceperea sa ma refer la valoarea stiintifica a operei sale. Pot spune insa, cu mana pe inima, un alt lucru la fel de important: Profesorul Dumitru Irimia a fost, pentru noi, cei tineri, un exemplu de verticalitate, un caracter. Rara avis in lumea universitara, macinata de interese meschine. L-am vazut luand cuvantul in adunarile Facultatii si spunand lucrurilor pe nume, taios, apasat, fara menajamente. A luat atitudine si impotriva schimbarilor prin care sistemul universitar trece de vreo 7-8 ani incoace, in urma implementarii, a la roumaine, a sistemului Bologna. Profesorul stia ca invatamantul superior trebuie sa urmareasca performanta studentului, nu alfabetizarea lui. Inainte acest deziderat era posibil, acum calitatea a devenit ultima preocupare a diriguitorilor educatiei noastre. L-am auzit, nu o data, pe profesor deplangand faptul ca universitatea devine "un SRL". Cred ca, ramanand fidel acestor principii calitative, Profesorul Irimia isi crease renumele unui intratabil, al unui atos, in orice caz, al unui cadru didactic de care studentii se temeau, stiindu-l exigent. De sute de ori am auzit, de la studenti, o fraza care incepea cu: "Stiti, nu am intrat in licenta din cauza domnului Irimia". I-am corectat mereu: "Nu, nu din cauza domnului Profesor, ci din cauza voastra". Sau, poate, "datorita", "multumita" domnului Profesor.
Duminica, inainte de a merge la inmormantarea sa, am citit, pe site-ul unui cotidian iesean, zeci de comentarii apartinand unor fosti studenti. Injurioase, de un cinism de neam prost, imbecile, imorale. Se bucurau, chiuiau ca s-a dus cel care le-a amarat studentia atat de linistita... Sincer, mi-a fost rusine ca cei care capatasera brusc curaj, sub protectia anonimatului, ne-au fost studenti. Odata, ca unii dintre ei erau agramati. Comentariile lor erau pline de dezacorduri, de greseli de ortografie. Dar, si mai important, mi-am spus, cat de meschin poti fi, sufleteste, cat de marsav, cat de mic intelectualiceste, ca sa jubilezi la disparitia unui mare specialist, care avea doar pretentia, absurda azi, nu-i asa?, ca studentul sa stie carte, daca tot tanjeste dupa diploma. Nu stiu cum se face, dar, de regula (nu spun ca nu ar fi existat si cateva exceptii) doar studentii mediocri s-au plans de exigenta profesorului, din care nu au reusit sa invete nimic. Era dusmanul lor, pentru ca ii obliga sa citeasca, sa invete, iar unora asta le suna a blasfemie, a atentat impotriva vietii studentesti. Cei intr-adevar buni nu aveau probleme cu profesorul Irimia. Dimpotriva, il cautau, isi faceau licentele sub indrumarea sa, urmau apoi, unii dintre ei, doctoratul sub conducerea sa si tot asa. Din acest punct de vedere, Profesorul a adunat mereu oamenii cei mai buni in preajma sa, a fost un maestru. Despre asta va scrie, probabil, in cunostinta de cauza, colegul meu Ioan Milica. Eu spun atat: realizarea unui Dictionar al limbajului poetic eminescian si organizarea, an de an, vreme de 35 de ani, a Colocviului National Studentesc Mihai Eminescu sunt roadele acestui spirit elitist al Profesorului Irimia, care si-a gasit, de-a lungul vremii, destui discipoli.
Exigenta este o calitate, nu o meteahna a profesionistilor. Dai mult, ceri mult. In tot ce a facut, Dumitru Irimia nu a renuntat la aceasta incredere in lucrul bine facut. Altfel nu are rost efortul... Am calatorit odata, de la Cluj la Iasi in acelasi compartiment si am discutat foarte mult. Mi-am dat seama ca nu era deloc scortos, asa cum voiau altii sa-l vada, ci, dimpotriva, un om foarte corect, cu un umor subtire si cu o ferma credinta: ca nu are rost sa discutam decat despre lucrurile serioase. Or, a pretinde ca si ceilalti sa faca lucruri serioase inseamna, in primul rand, respect fata de tine insuti. Exigenta Profesorului Dumitru Irimia era semnul unui profesionalism desavarsit. Nu accepta nici un compromis si bine facea. Daca lumea e altfel - treaba ei. Aceasta este lectia pe care, cine a stiut sa o priceapa, a putut-o deprinde de la Profesorul Irimia.

Trecerea sa la cele vesnice este o pierdere ireparabila. Dumnezeu sa-l odihneasca.