IASII LUI CRETU / Lectia profesorului Irimia
Autor:
Cretu Bogdan
10.09.2009
Cu
doar vreo doua saptamani inainte sa treaca la cele vesnice, m-am
intâlnit pe holurile Universitatii cu domnul Profesor Dumitru
Irimia. L-am salutat si mi-a adresat obisnuita intrebare: "Ce faci,
domnule, ce nu-ti convine?"
Stia el bine ca, daca te
respecti, mereu te nemultumeste ceva. O stia pentru ca asa era el
insusi: mereu exigent, doritor ca lucrurile sa fie facute
profesionist.
Dumitru Irimia a fost (este, de
fapt) unul dintre marii specialisti ai scolii iesene de filologie,
initiata de Al. Philippide si continuata de Iorgu Iordan, Gheorghe
Ivanescu si, mai aproape de noi, de Eugen Munteanu, Dragos
Moldovanu si Mircea Ciubotaru.
Nu stiu de ce, dar am trista
impresie ca, odata cu disparitia sa, ramane un mare gol in scoala
filologica ieseana. Autor al unor lucrari recunoscute de intreaga
lume academica, printre care Limbajul poetic eminescian si
sintezele Gramatica limbii romane si Introducere in
stilistica si poetica raman titluri obligatorii in orice
bibliografie de specialitate, profesorul a fost dintre acei rari
carturari care dau prestigiu unei institutii
universitare.
Dar nu am caderea si poate nici
priceperea sa ma refer la valoarea stiintifica a operei sale. Pot
spune insa, cu mana pe inima, un alt lucru la fel de important:
Profesorul Dumitru Irimia a fost, pentru noi, cei tineri, un
exemplu de verticalitate, un caracter. Rara avis in lumea
universitara, macinata de interese meschine. L-am vazut luand
cuvantul in adunarile Facultatii si spunand lucrurilor pe nume,
taios, apasat, fara menajamente. A luat atitudine si impotriva
schimbarilor prin care sistemul universitar trece de vreo 7-8 ani
incoace, in urma implementarii, a la roumaine, a sistemului
Bologna. Profesorul stia ca invatamantul superior trebuie sa
urmareasca performanta studentului, nu alfabetizarea lui. Inainte
acest deziderat era posibil, acum calitatea a devenit ultima
preocupare a diriguitorilor educatiei noastre. L-am auzit, nu o
data, pe profesor deplangand faptul ca universitatea devine "un
SRL". Cred ca, ramanand fidel acestor principii calitative,
Profesorul Irimia isi crease renumele unui intratabil, al unui
atos, in orice caz, al unui cadru didactic de care studentii se
temeau, stiindu-l exigent. De sute de ori am auzit, de la studenti,
o fraza care incepea cu: "Stiti, nu am intrat in licenta din cauza
domnului Irimia". I-am corectat mereu: "Nu, nu din cauza domnului
Profesor, ci din cauza voastra". Sau, poate, "datorita",
"multumita" domnului Profesor.
Duminica, inainte de a merge la
inmormantarea sa, am citit, pe site-ul unui cotidian iesean,
zeci de comentarii apartinand unor fosti studenti. Injurioase, de
un cinism de neam prost, imbecile, imorale. Se bucurau, chiuiau ca
s-a dus cel care le-a amarat studentia atat de linistita... Sincer,
mi-a fost rusine ca cei care capatasera brusc curaj, sub protectia
anonimatului, ne-au fost studenti. Odata, ca unii dintre ei erau
agramati. Comentariile lor erau pline de dezacorduri, de greseli de
ortografie. Dar, si mai important, mi-am spus, cat de meschin poti
fi, sufleteste, cat de marsav, cat de mic intelectualiceste, ca sa
jubilezi la disparitia unui mare specialist, care avea doar
pretentia, absurda azi, nu-i asa?, ca studentul sa stie carte, daca
tot tanjeste dupa diploma. Nu stiu cum se face, dar, de regula (nu
spun ca nu ar fi existat si cateva exceptii) doar studentii
mediocri s-au plans de exigenta profesorului, din care nu au reusit
sa invete nimic. Era dusmanul lor, pentru ca ii obliga sa citeasca,
sa invete, iar unora asta le suna a blasfemie, a atentat impotriva
vietii studentesti. Cei intr-adevar buni nu aveau probleme cu
profesorul Irimia. Dimpotriva, il cautau, isi faceau licentele sub
indrumarea sa, urmau apoi, unii dintre ei, doctoratul sub
conducerea sa si tot asa. Din acest punct de vedere, Profesorul a
adunat mereu oamenii cei mai buni in preajma sa, a fost un maestru.
Despre asta va scrie, probabil, in cunostinta de cauza, colegul meu
Ioan Milica. Eu spun atat: realizarea unui Dictionar al
limbajului poetic eminescian si organizarea, an de an, vreme de
35 de ani, a Colocviului National Studentesc Mihai Eminescu sunt
roadele acestui spirit elitist al Profesorului Irimia, care si-a
gasit, de-a lungul vremii, destui discipoli.
Exigenta este o calitate, nu o
meteahna a profesionistilor. Dai mult, ceri mult. In tot ce a
facut, Dumitru Irimia nu a renuntat la aceasta incredere in lucrul
bine facut. Altfel nu are rost efortul... Am calatorit odata, de la
Cluj la Iasi in acelasi compartiment si am discutat foarte mult.
Mi-am dat seama ca nu era deloc scortos, asa cum voiau altii sa-l
vada, ci, dimpotriva, un om foarte corect, cu un umor subtire si cu
o ferma credinta: ca nu are rost sa discutam decat despre lucrurile
serioase. Or, a pretinde ca si ceilalti sa faca lucruri serioase
inseamna, in primul rand, respect fata de tine insuti. Exigenta
Profesorului Dumitru Irimia era semnul unui profesionalism
desavarsit. Nu accepta nici un compromis si bine facea. Daca lumea
e altfel - treaba ei. Aceasta este lectia pe care, cine a stiut sa
o priceapa, a putut-o deprinde de la Profesorul
Irimia.
Trecerea sa la cele vesnice este o pierdere ireparabila. Dumnezeu sa-l odihneasca.