FOILETON / Răzbunarea lui JR
Autor:
Alexandru Petria
10.09.2009
Credea că greutatea-i bătea pe
cântar cât dragostea de Dumnezeu. Nu era gurmand, il chinuiau
glandele endocrine neplăcut. Iar femeile, plăcut. Se lupta cu
ispita până recunoştea că este doar o biată fiinţă slabă, depăşită
de ea, cum trece apa prin zidurile groase de beton. Totdeauna işi
punea in gând ca altă dată, ajutat de posturi şi rugăciuni, să
reziste. Numai că altă dată se dovedea tot mai mult o ţintă
imposibilă. Nevastă-sa Estera i-a făcut 5 băieţi, care au ieşit ca
floricelele pe plită, unul după altul: Ionatan, Emanuel, Abel, Saul
şi Iacob, zis şi JR. Celelalte femei ale sale şi-au bătut capul cu
succes cu contracepţia. JR a implinit recent 14 ani. Şi-a
sărbătorit ziua cu colegii de clasă, dintre care unii il tachinau
spunându-i "Pocăitul texan", cu trimitere la vechiul serial
"Dallas".
Era cel mai năpăstuit dintre fraţi, fiind obligat să
poarte hainele rămase de la aceştia. La aproape doi metri şi 130 de
kilograme, Iacob Mihalaş era un tată grijuliu. Insă nu risipea
banii pe ceea ce considera că-s prostii. Impunător era prin fizic,
la prima strigare. Iar hainele - prostii. JR avea ceva din
trăsăturile omonimului din serialul american, Iacob era conştient
de asta. De aceea il supraveghea mai atent decât pe ceilalţi. Chiar
şi in casa de rugăciune, unde JR se evidenţia prin căscături cu
Biblia in mână. Din vara trecută, lui JR a inceput să-i placă
rap-ul. A cântat şi la adunări. Des. Tatăl lui işi spunea că s-a
indreptat. Familia exulta de fericire. Până când textul unui cântec
a fost cam ăsta:
"What's up?
Isuse, te iubesc
Că ca tine nu găsesc.
Man, viaţa mea-i a ta,
O gust ca pe-o acadea!
O, yeh, man!"
Iacob avea grijă ca Estera să nu-i ştie cărările. Şi nici nu le bănuia. Cosea blajină goblenuri, aşteptând A Doua Venire. Dintre dealurile unde-şi aveau casa cât un hangar pentru 10 combine, fără vecini prin preajmă, Iacob o lua in expediţiile sale fără să reuşească să se scuture de vinovăţie. Cu maşina, avea cinci minute de mers până-n Deania. Şi alte 5-10 până intr-un pat sau altul. De văduvă ori divorţată. Era sigur că nu l-a văzut niciodată vreunul dintre cunoscuţi. Se inşela. L-a văzut JR dintr-un bloc alăturat, unde era pornit cu doi prieteni să dea cep la o duzină de beri. Eugen şi Marin chiar l-au intrebat pe JR dacă bărbatul care fora intre coapsele brunetei de la doi nu e cumva tatăl său. Ei erau la etajul 4, in apartamentul părinţilor lui Marin. Cei de la doi au uitat să tragă perdelele. Băieţii au fluierat admirativ. JR era o sfeclă roşie fiartă. Auzea doar: "Lux…, ţeavă…, bengos…". Marin ii hăhăia pe umăr. N-avea glas, iar ura parcă i se zbătea in stomac. A vomat pe preşul de dinaintea băii. In duminica următoare a cântat la adunare cuvintele care i-au siderat pe cei prezenţi. Seara s-a urcat din pod pe acoperişul casei, având la el un spray fluorescent. Apoi, câteva săptămâni au plescăit alene doar banalităţi.
Inundaţiile de la Stejarul au venit inspăimântătoare, spre surprinderea tuturor. Zile la rând, elicopterele cu ajutoare au huruit din Deania către sinistraţi. Iacob Mihalaş a descoperit că unul dintre piloţii Jandarmeriei, veniţi din Capitală, este un fost coleg de liceu. A strâns alimente şi haine de la cei din cultul său, impreună cu pastorul.
- Ţi-ai luat cizme de cauciuc să nu te uzi pe creier? l-a intâmpinat la urcarea in elicopter fostul coleg.
- Ai incărunţit degeaba, i-o intoarse Anton. Tot puşti. Bine că ai scăpat
de coşuri.
Terminând incărcatul ajutoarelor, trosnindu-şi rugina din toate incheieturile sub palele forţate de suprasarcină, vechiul elicopter a inceput să ia la rând dealurile spre Stejarul.
- Dacă faci 200 de metri după pădurea aia, iţi arăt unde stau. Cinezi şi dormi la mine, nu discutăm, clar. Estera s-a pregătit special, ii spuse Anton pilotului.
Au trecut de pădure şi-au intrat pe valea pe care n-o numea degeaba a lui. Chiar era. Cu tot ce se afla pe cele două dealuri printre care se observa un pârâiaş ce se derula ca aţa de pe un mosor. Il ajunse la urechi, peste zgomotul din carlingă, râsul prietenului.
- Aia-i a ta? auzi. Braţul pilotului arăta spre dreapta.
- E singura casă de aici, răspunse Anton. Şi apoi ochii i se bulbucară.
- N-am ştiut c-o ai aşa mare.
"What's up?
Isuse, te iubesc
Că ca tine nu găsesc.
Man, viaţa mea-i a ta,
O gust ca pe-o acadea!
O, yeh, man!"
Iacob avea grijă ca Estera să nu-i ştie cărările. Şi nici nu le bănuia. Cosea blajină goblenuri, aşteptând A Doua Venire. Dintre dealurile unde-şi aveau casa cât un hangar pentru 10 combine, fără vecini prin preajmă, Iacob o lua in expediţiile sale fără să reuşească să se scuture de vinovăţie. Cu maşina, avea cinci minute de mers până-n Deania. Şi alte 5-10 până intr-un pat sau altul. De văduvă ori divorţată. Era sigur că nu l-a văzut niciodată vreunul dintre cunoscuţi. Se inşela. L-a văzut JR dintr-un bloc alăturat, unde era pornit cu doi prieteni să dea cep la o duzină de beri. Eugen şi Marin chiar l-au intrebat pe JR dacă bărbatul care fora intre coapsele brunetei de la doi nu e cumva tatăl său. Ei erau la etajul 4, in apartamentul părinţilor lui Marin. Cei de la doi au uitat să tragă perdelele. Băieţii au fluierat admirativ. JR era o sfeclă roşie fiartă. Auzea doar: "Lux…, ţeavă…, bengos…". Marin ii hăhăia pe umăr. N-avea glas, iar ura parcă i se zbătea in stomac. A vomat pe preşul de dinaintea băii. In duminica următoare a cântat la adunare cuvintele care i-au siderat pe cei prezenţi. Seara s-a urcat din pod pe acoperişul casei, având la el un spray fluorescent. Apoi, câteva săptămâni au plescăit alene doar banalităţi.
Inundaţiile de la Stejarul au venit inspăimântătoare, spre surprinderea tuturor. Zile la rând, elicopterele cu ajutoare au huruit din Deania către sinistraţi. Iacob Mihalaş a descoperit că unul dintre piloţii Jandarmeriei, veniţi din Capitală, este un fost coleg de liceu. A strâns alimente şi haine de la cei din cultul său, impreună cu pastorul.
- Ţi-ai luat cizme de cauciuc să nu te uzi pe creier? l-a intâmpinat la urcarea in elicopter fostul coleg.
- Ai incărunţit degeaba, i-o intoarse Anton. Tot puşti. Bine că ai scăpat
de coşuri.
Terminând incărcatul ajutoarelor, trosnindu-şi rugina din toate incheieturile sub palele forţate de suprasarcină, vechiul elicopter a inceput să ia la rând dealurile spre Stejarul.
- Dacă faci 200 de metri după pădurea aia, iţi arăt unde stau. Cinezi şi dormi la mine, nu discutăm, clar. Estera s-a pregătit special, ii spuse Anton pilotului.
Au trecut de pădure şi-au intrat pe valea pe care n-o numea degeaba a lui. Chiar era. Cu tot ce se afla pe cele două dealuri printre care se observa un pârâiaş ce se derula ca aţa de pe un mosor. Il ajunse la urechi, peste zgomotul din carlingă, râsul prietenului.
- Aia-i a ta? auzi. Braţul pilotului arăta spre dreapta.
- E singura casă de aici, răspunse Anton. Şi apoi ochii i se bulbucară.
- N-am ştiut c-o ai aşa mare.
Pe acoperişul roşu al casei era desenat ingrijit, cu vopsea albă, un penis enorm, de vreo 15 metri. Deasupra lui mâzgăleala "Anton + women". Cu câteva ţigle mai jos se lăfăiau literele JR. Işi aruncă privirea peste umăr. Pastorul era neatent, citea. Işi urmări soţia cum le făcea cu mâna de pe terasă. I-a recunoscut bucuroasă. A fluturat şi el mâna, vlăguit. Nu mai aştepta cina.