MEMORIA CARTII POSTALE / "Uteceul duce greul"

La douăzeci de ani de la pierderea actualităţii refrenului-banc "Uteciştii de azi, refegiştii de mâine" - parafrază a sloganului oficial "Uteciştii de azi, comuniştii de mâine" -, imaginea acelei organizaţii de masă, in care erau băgaţi, de voie, de nevoie, aproape toţi tinerii, este pierdută in vălul uitării.

Da, să fi fost, pe timpul lui Ceauşescu, membru de partid mai insemna ceva, era o afacere (sic) oarecum palpabilă şi cert profitabilă, in timp ce condiţia de utecist nu reprezenta altceva decât că nu erai un infractor sau un paria al acelei societăţi socialiste multilateral dezvoltate; dimpotrivă, excluderea din UTC echivala cu o prematură şi definitivă marginalizare socială şi profesională.

A fost destul de dificil chiar şi pentru istoricii comunişti specializaţi in subordonarea istoriei intereselor ideologice ale nomenclaturii să decidă asupra unei date de naştere, cât de cât credibile şi cât mai apropiate de cea a PCR, pentru Uniunea Tineretului Comunist - pepiniera partidului. In fine, comisia stabilită de Partidul Muncitoresc Roman (PCR-ul de conjunctură rezultat prin contopirea comuniştilor cu o parte din social-democraţi in in 1951) a optat ca dată de naştere a UTC pentru 19-20 martie 1922. Atunci a avut loc la Bucureşti "Conferinţa generală a tineretului socialist", prin care s-a constituit Uniunea Tineretului Socialist, ce va fi confiscată şi transformată de comunişti la 1 mai 1924, printr-un act formal, pe hârtie, in Uniunea Tineretului Comunist din România (UTCdR), ca secţie a Internaţionalei Tineretului Comunist şi subordonată politic Partidului Comunist din România (PCdR).

Puţini şi subţiri cât erau, mai mult pe la Moscova decât prin ţară, atât comuniştii seniori din PCdR, cât şi cei juniori din UTCdR au fost scoşi in afara legii in 1924 prin Legea Mârzescu, pentru activităţi subversive impotriva intereselor naţionale, şi au rămas aşa până la lovitura de stat de la 23 august 1944. Ambele organizaţii au rămas marginale, cu doar câteva sute de membri ce primeau bani şi ordine de la Moscova pentru publicistică, propagandă şi agitaţie clandestină.

Puţini dintre cei peste 4 milioane de membri UTC din anii 80 ştiau (şi, dacă ar fi ştiut, puţin le-ar fi păsat) că organizaţia lor s-a autodizolvat de două ori: in 1936 (până in 1939) pentru slabe performanţe, in urma unei decizii a Internaţionalei Tineretului Comunist, iar apoi in iunie 1945, ca manevră diversionistă pentru atragerea, prin inşelăciune, a tineretului cu simpatii de stânga in organizaţia Tineretul Progresist. La fel de puţin le-ar fi păsat milioanelor de tineri inrolaţi automat in UTC, incepând cu cei din clasa a X-a, de contradicţia flagrantă dintre naţionalismul primitiv promovat de Nicolae Ceauşescu (fost prim-secretar al UTC după 23 august 1944) in anii 70-80 şi prevederea din Rezoluţia Congresului de absorbţie a tuturor organizaţiilor de tineret in Uniunea Tineretului Muncitor (UTM) din 19-21 martie 1949, care stipula datoria membrilor de a iubi URSS, PCUS, pe Stalin şi desigur PMR.

Acelaşi document trasa drept sarcină tinerilor utemişti combaterea huliganismului (fără nici o aluzie vizionară asupra "huliganilor" de peste 40 de ani din decembrie 1989 de la Timişoara), "a beţiei şi atitudinilor netovărăşeşti faţă de femeie" (se pare că acestea erau foarte frecvente din moment ce erau menţionate in cam toate documentele ideologice comuniste), dar mai ales a atitudinilor de "ploconire nedemnă faţă de cultura imperialismului şi deprinderile burgheze".

Lista prim-secretarilor UTM (UTC) şi mai ales profilul profesional şi cultural al acestora reflectă in mare măsură natura reală a acestei organizaţii. După tipograful Gheorghe Florescu, i-a urmat in 1952 strungarul Vasile Muşat, apoi electricianul Cornel Fulger in 1954, pentru ca ajustorul mecanic şi cazangiul de locomotive Virgil Trofin să se dovedească mâna-forte a partidului intre 1956 şi 1964. Au urmat la conducerea UTC "intelectualii" cu studii la Moscova sau la "Şcoala superioară de partid Ştefan Gheorghiu" şi loialitate verificată precum Ion Iliescu (1967-1971), Dan Marţian (1971-1972), Panelimon Găvănescu (1979-1983), Nicu Ceauşescu (1983-1987, virtual moştenitor al dinastiei Ceauşescu la conducerea partidului şi a statului).

Pe de altă parte, UTC-ul a patronat in anii 70 şi 80 dintre puţinele ziare şi reviste lecturabile şi decente in peisajul mediatic atât de sărac, tern şi obsesiv subordonat propagandei de partid şi cultului personalităţii lui Stalin şi apoi a lui Ceauşescu, precum "Pogonici" (din 1949), "Luminiţa" (1956-1979), "Cutezătorii" (din 1967) - care erau mult sub nivelul şi calitatea săptămânalului "Vaillant, le journal de Pif" publicat de comuniştii francezi şi tipărit in România, la Sibiu -, "Ştiinţă şi tehnică" (publicaţie care edita "Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice" şi "Tehnium"), "Viaţa studenţească" (din 1956), "Amfiteatru" (din 1966).

Recurgând la o combinaţie intre mobilizarea forţată (pe şantiere la moloz, pe câmp la culesul recoltei, pe stadioane la spectacole omagiale sau la Şosea ca aplaudaci ai coloanelor oficiale) şi un sistem de recompense şi avantaje deloc neglijabile (preferinţă la un loc de muncă la oraş şi o locuinţă de stat la bloc, excursii gratuite, promovări facilitate, medalii onorifice), UTC-ul a asigurat o pârghie de control şi supraveghere permanentă a tinerilor, cei faţă de care chiar şi Lenin resimţea o teamă ţinând cont de potenţialul rebel, de frondă al acestora.