CICA NISTE SCRIITORI / Razand cu lacrimi

In 2006, intr-o zi fierbinte de august, eu si Domnita, aflati la mare, ne-am intalnit intamplator cu Teodor Melescanu, care ne-a invitat la o intalnire a sa cu liberalii marcanti din judetul Constanta. Ca si alti oameni politici, Teodor Melescanu voia - cred - sa aiba in anturajul sau actori, cantareti sau chiar scriitori. Eu si Domnita ne-am dus la masa sarbatoreasca impreuna cu bunul nostru prieten Alexandru Condeescu, despre care nimeni nu banuia ca exact peste un an avea sa moara, desfigurat cumplit de cancer. In ziua aceea era vesel si exuberant, pastrand totusi, ca intotdeauna, o desavarsita eleganta in manifestari. Teodor Melescanu (care statea in capul mesei) m-a invitat langa el, iar Domnita si Dan (asa ii spuneam lui Alexandru Condeescu, folosind al doilea prenume al lui) au luat loc si ei prin preajma.

Teodor Melescanu vorbea - cu competenta, dar si cu precautie - despre politica externa a Romaniei, iar liberalii din partea locului il ascultau cu sfintenie. M-am uitat mai atent la ei si am observat cu cata grija se ferchezuisera pentru intalnirea cu importantul oaspete. Venisera cu sotiile, care, la randul lor, erau imbracate in rochii de gala si aveau coafuri pretentioase, desi banchetul se desfasura in aer liber, pe o terasa cu multa verdeata. Din cand in cand, cate un liberal spunea ceva bine gandit, ca sa atraga atentia sefului. Acesta asculta cu luare aminte sau, in orice caz, dadea impresia ca asculta, potrivit uzantelor invatate in lunga lui cariera de diplomat.

In acea atmosfera de evlavie politica, eu, Domnita si Dan ne-am angajat intr-o activitate secreta, cu totul straina de solemnitatea momentului. Ne-am apucat sa capturam sticlele de suc goale de pe masa si sa le ascundem in: poseta incapatoare a Domnitei, buzunarele de la pantalonii mei, o punga de plastic cu inscriptia Whinston aflata asupra lui Dan. Ne prefaceam ca urmarim, nemiscati ca niste statui, discutia politica, dar mainile noastre actionau necontenit. Dan, de exemplu, cu aerul ca vrea sa ii toarne suc Domnitei in pahar, lua o sticla in care mai era putin lichid, o golea complet, ii insuruba capacul si apoi se juca neglijent cu ea, pana cand o pasa Domnitei, care o strecura in poseta. Eu, la randul meu, luam o sticla deja goala, de langa mine, o asezam jos, langa piciorul mesei, dand de inteles ca nu am loc pe masa sa-mi asez coatele, iar Dan, uitandu-se fix in ochii vorbitorului din acel moment, o gasea pe pipaite si o baga in sacosa de plastic.

Nu era la mijloc nimic necinstit, sucul se vinde oricum cu sticla cu tot. Intrebarea este de ce ne agitam atat. Pentru ca Domnita avea nevoie de sticle cu capac, in care sa puna sucul de rosii pentru iarna, iar si eu si Dan, parodiind stilul cavaleresc, o slujeam cu credinta.

Nimeni, absolut nimeni nu a inteles ce se petrecea sub ochii tuturor. Dar a intervenit altceva, neprevazut, care ne-a pus intr-o mare incurcatura. Dan, Domnita si cu mine am inceput de la un moment dat sa radem nebuneste, pe infundate, ca studentii la cursul unui profesor sever. Nu ne puteam abtine. Rosii la fata, ne zguduiam de ras si ne dadeau si lacrimile, tocmai pentru ca situatia ne interzicea s-o facem. Contrastul dintre modul caraghios-iscusit in care smangleam sticlele si gravitatea celor care discutau politica ni se parea de un comic irezistibil. Liberalii se uitau intrigati la noi. Cucoanele cu coafuri monumentale ne fulgerau cu privirile. Nimeni nu intelegea de ce ne amuzam atat. Si nici de ce ne ingaduiam sa ne amuzam. Dar tocmai de aceea radeam si mai nestapanit.

Asa il voi tine minte, cat voi mai avea de trait, pe Alexandru Condeescu. Razand, abandonandu-se rasului, traindu-si un rest de tinerete sub cerul de vara.