CRONICA LITERARA / Enciclopedia basmelor
Autor:
Andrei Terian
16.09.2009
G. Călinescu s-a ocupat de basm
intr-un studiu amplu, apărut mai intâi in "Revista de istorie
literară şi folclor"(1957-1958), tipărit apoi intr-un volum postum,
"Estetica basmului"(1965), şi republicat de curând*.
Criticul intuieşte specificul
formei incă din prima frază a textului: "Basmul este o operă de
creaţie literară, cu o geneză specială, o oglindire in orice caz a
vieţii in moduri fabuloase, prin urmare supunerea lui la analiza
critică este nu numai posibilă, ci şi obligatorie, din ea decurgând
atât adevăruri specifice, cât şi adevăruri de ordin structural
folcloric." Prin urmare, definiţia basmului ridică de la bun
inceput două tipuri de probleme: una privind particularităţile
genului in raportul cu celelalte forme literare (in special cu
romanul), cealaltă vizând statutul său funcţional
("folcloric").
Referindu-se la primul aspect,
Călinescu identifică drept notă distinctivă a genului prezenţa
elementului "fabulos" sau "himeric": "Basmul e un gen vast,
depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă,
observaţie morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt
numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale. s...t Fiinţele
neomeneşti din basm au psihologia şi sociologia lor misterioasă.
Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când dintr-o naraţiune
lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm." Dar, cu
toate că definiţia călinesciană rezolvă o problemă, ea deschide o
alta. Marcându-şi diferenţa specifică in raport cu romanul (prin
"eroii himerici" care se disting de "umanitatea canonică"), basmul
riscă să iasă, din cauza aceleiaşi trăsături care sfidează
constrângerile realismului, şi din sfera prozei in general. Căci,
in concepţia lui G. Călinescu, textele de această factură erau
repartizate in compartimentul poeziei; ceea ce in cazul basmului -
formă narativă prin excelenţă - ar fi fost extravagant. Constrâns
de aceste exigenţe, dintre care niciuna nu putea fi sacrificată,
criticul va adopta o soluţie mixtă. Mai exact, el va accepta
existenţa mai multor straturi in cadrul basmului.
Astfel, după ce polemizează, in
capitolul "Fondul omenesc", cu reprezentanţii "studiilor
tradiţionale", care citeau basmul exclusiv din unghi ezoteric,
ignorând esenţa sa de "tablou al vieţii", Călinescu caracterizează
genul amintit prin suprapunerea a două planuri. Mai intâi, e vorba
de "planul prozaic, mai exact «prosastic», realist", care studiază
"problemele cele mai acute ale vieţii individuale, familiei,
societăţii". Pe acesta se pliază un al doilea nivel, "hieroglific
sau simbolic, mai limpede, poematic", care "se impune conştiinţei
prin sugestii". De altfel, "chiar când simbolurile nu sunt
subliniate şi cititorul, copil de obicei, nu poate raporta
imaginile la sisteme complicate, se simte că basmul nu spune totul
in plan psihologic, şi farmecul provine pentru unii mai ales din
misteriosul poematic, care insă e parţial descifrabil, o
inteligibilitate totală fiind contrară regulilor artei". La urma
urmei, această dublă stratificare caracterizează intregul parcurs
al "Esteticii basmului", ce pare un mixaj intre articolele
călinesciene de poetică a romanului şi "Universul poeziei". Astfel
incât elementele discursului epic (comentate in capitole precum
"Zmei", "Șerpi", "Balauri", "Uriaşi", "Alţi monştri", "Draci",
"Simboluri meteorologice şi cronologice", "Zâne"ş.a.m.d.) seamănă
cu nişte aisberguri cărora Călinescu le determină mai intâi faţa
vizibilă sau prozaică (adică embrioanele de "psihologie") şi apoi
faţa invizibilă, poematică (sugestiile simbolice).
Cu toate acestea, criticul
identifică in basme şi un al treilea plan, didactic, pe care il
consideră "tolerabil atunci când e absorbit in fapte fără nicio
intervenţie discursivă". In definitiv, acesta e dimensiunea care
conferă genului (şi) un statut "funcţional", de vehicul al moralei
unei colectivităţi. Insă chiar restricţia amintită - "fără nicio
intervenţie discursivă" - ne arată că, in realitate, Călinescu pune
cu totul intre paranteze funcţia etică a basmului pentru a se opri
exclusiv asupra valorii sale literare. De altfel, această impresie
e confirmată de maniera in care criticul tratează una dintre
proprietăţile fundamentale ale speciei: stereotipia sa. E drept,
Călinescu admite că basmul se constituie din combinarea unor
"situaţii-şablon", a unor "momente s...t prefabricate", care -
continuă autorul volumului din 1965 - "consistă in simple formule
s...t sau in soluţii, situaţiuni şi motive". Numai că această
particularitate nu il va conduce pe critic către acceptarea unui
statut aparte al basmului (şi al folclorului in general) in raport
cu literatura. Iar acest lucru se intâmplă din două motive. Mai
intâi, pentru că, in viziunea lui Călinescu, chiar şi proza "cultă"
ia naştere din combinarea anumitor subiecte-standard, adică a unor
"tipuri". Apoi, pentru că, asemenea romanului, de pildă, nici
basmul nu exclude originalitatea.
In fond, acesta este şi motivul
pentru care criticul respinge in principiu analiza tematică: pentru
că adepţii acestei orientări descompun unitatea substanţială a
basmului şi ignoră astfel valoarea lui ca operă. "Sunt s...t basme
bune şi basme anodine şi rele" - decretează Călinescu, pentru care
"a urmări un motiv pe o arie geografică, in pură abstracţiune" şi
desprins de context e o operaţie la fel de inutilă ca şi demersul
prin care "un istoric literar ar face bibliografia adulterului". Cu
toate acestea, nu e greu de observat că insuşi autorul "Esteticii
basmului"practică o analiză de tip tematic; căci, respingând
clasificările aride de tipul Aarne-Thompson, el işi propune totuşi
să stabilească "un indice alfabetic clar şi fără limitări
categoriale şi numerice". Și, pentru a fi mai convingător, criticul
ne oferă următorul exemplu: "Șarpe, invăţând pe un păstor să ceară
de la regele şerpilor darul de a pricepe limba animalelor.// Limba
animalelor, inţeleasă de un păstor după ce a scuipat in gura
regelui şerpilor.// Ghigorţ, găsit de un băiat intr-o ciutură şi
aruncat, la cererea lui, in puţ; vindecând un băiat de bube; făcând
un palat dintr-un butoi.// Butoi prefăcut in palat de un ghigorţ.//
Palat dintr-un butoi prin puterea unui ghigorţ. Etc." De altfel,
chiar exemplul amintit ne sugerează caracterul particular al
investigaţiei călinesciene: indicele său e - ca să folosesc aici o
distincţie a lui Umberto Eco - o "enciclopedie", nu un "dicţionar",
de vreme ce ultimul mod de structurare ar fi presupus ca
interpretul să descompună individualitatea basmelor pentru a
(re)compune un pretins Model al Basmului. Or, dată fiind aversiunea
lui Călinescu faţă de "formele" sterile, o atare metodă i se va fi
părut inacceptabilă. De aceea, spre deosebire de V. I. Propp şi de
alţi structuralişti, criticul român va incerca să realizeze nu o
morfologie a basmului, ci o fenomenologie abasmelor. Că un
asemenea procedeu presupunea el insuşi identificarea şi manipularea
unor constante din structura de profunzime a textului - şi asta e
posibil; insă cert este doar că G. Călinescu nu va recunoaşte
niciodată legitimitatea acestei operaţii. Cu toate că, in
realitate, ea va fi aceea care-i va oferi criticului o fundamentare
pentru determinarea valorii operelor. Căci, pentru autorul
"Principiilor de estetică", valoarea unui basm vine din capacitatea
autorului de a "copia" intr-un stil personal "şabloanele":
"Esteticeşte, stereotipia ne lămureşte asupra chestiunii
originalităţii. In niciun caz, aceasta nu e de ordin schematic.
Accidentul constituie in basm esenţa. Aşezarea in timp şi spaţiu,
detaliul senzorial şi moral conferă fără sforţări de invenţie a
treia dimensiune. Ca şi literatura clasică, basmul e un plagiat
sincer şi total, şi geniul se revelă in arta copiatului." In fond,
admiţând un astfel de principiu, Călinescu nu făcea decât să
transfere asupra basmului criteriile pe care le folosea in
judecarea oricărui tip de literatură.
*) G. Călinescu, "Estetica
basmului", Editura Pergamon, Bistriţa, 2007, 304 p.
ANDREI TERIAN (n. 30
noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere şi Arte a
Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, cercetător la Institutul de
Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" din Bucureşti, redactor
la revistele Cultura şi Euphorion. Este doctor in
filologie - cu distincţia Summa cum laude - al Universităţii
din Bucureşti (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul
literar şi artistic, Bucureştiul cultural,
Cuvântul, Euresis, România literară,
Vatra ş.a., totalizând peste 400 de studii şi articole
publicate in periodice şi in volume colective. Dintre criticii
generaţiei sale, a obţinut cel mai mare număr de voturi la
anchetele BEST ("Bursa tinerilor scriitori", organizată de
Bucureştiul cultural in 2006) şi "Cei mai buni 5 tineri
scriitori ai momentului" (Colocviul Tinerilor Scriitori,
Cluj-Napoca, 2007).