INTERVIU / Mihail Gălăţanu: "A trăi fără dragoste este cea mai infricoşătoare ameninţare de care aş putea să am parte"

O persoană absolut fermecătoare, poetul nenăscutului-care-nu-vrea-să-se-nască, aşa cum a fost supranumit de critică, unul dintre cei mai importanţi scriitori nouăzecişti, este Mihail Gălăţanu. Un scriitor care işi trage inspiraţia, seva - fiindcă crede in vâltoarea cuvintelor venite din arhetipurile cereşti - de acolo de sus, de la Dumnezeu, Dumnezeul său personal, care il mântuie pentru că nu işi uită niciodată făgăduinţa. Un poet care, deopotrivă prozator, eseist, jurnalist şi filosof, este indrăgostit iremediabil de femeie şi de iubire, lipsa iubirii părându-i a fi cel mai mare posibil coşmar al vieţii. Marea sa pasiune: vinurile, dar şi pescuitul la apus de soare, undeva pe nisip, in braţele iubitei, mai exact… ale soţiei…

- Cred că '90 nu e o generaţie/promoţie lipsită de succes. Cred, insă, că nu a avut şansa unor maeştri spirituali; atenţie, nu a unor mentori; aceştia au fost: Alex. Ştefănescu (pentru mine, in primul rând), Mircea Martin, Laurenţiu Ulici etc. Am mai spus-o, eu cred foarte mult in relaţia maestru-discipol. Ea vertebrează toată cunoaşterea orientală, cunoaşterea grecească şi pe cea europeană. Generaţia lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru etc. a găsit un maestru spiritual ideal, poate, in Constantin Noica. Sau in Petre Ţuţea unii, mai puţini. Piaţa maeştrilor spirituali autentici nu este, insă, inflaţionară... Şi in generaţia mea sunt, pesemne, dar mai puţin ştiuţi. Eu am avut şansa de a avea un maestru spiritual, dar, dacă altcineva m-ar pune să numesc unul mai cunoscut, de aici, din Bucureşti, primul care mi-ar veni in minte, trăitor in zilele noastre, ar fi Vasile Andru. Poate şi Luca Piţu ar merita acest rang. Maeştrii spirituali sunt coloana noastră vertebrală, in vreme de criză şi grea incercare, chiar şi după ce ei au murit. Sigur, mai există şi şansa maestrului spiritual in afară de trup, dar câţi ajung la acela? La Hristos, bunăoară, mă refer. Şi, uneori, altceva este să vezi cum indură viaţa maestrul spiritual in trup, nu-i aşa?... Mi-aş dori, când voi fi mai bătrin şi mai inţelept, să ii pot invăţa şi eu, la rândul meu, pe alţii, dar ăsta nu e un har la indemâna ta, ci e cum ţi-l dă Maestrul Spiritual din Astral, acel Chiron de dincolo. Fără cunoaşterea ezoterică, oricum, mi-e teamă că nu suntem mare lucru... Nici aşa nu prea suntem...

- E o generaţie bună 2000. Fără indoială. Care se opinteşte să prindă contur. Mă bucur că, la cenaclul condus de Marin Mincu, am pus şi pun incă osul la devenirea lor şi a noastră. Şi, printre cei care au făcut-o, de asemenea, decisiv, este, din "garda veche", şi Octavian Soviany, a cărui omisiune ar fi o eroare.

- Nu sunt destule cărţi adevărate. Cărţi in care să se pună talent, har, minte, suflet, trăire, feeling. Adică toate ingredientele care trebuie să se pună intr-o carte. Mai există o preconcepţie. O prejudecată, de care m-am lovit mereu: că, de pildă, eu, dacă scriu o carte despre Paris (ceea ce am şi făcut: se cheamă, volumul I, FRENCH CAN-CAN, apărută, de curând, la IDEEA EUROPEANĂ), despre jurnalul meu grecesc, despre PLAYBOY sau despre cum am fost corespondent de război, astea, cicătelea, sunt cărţi futile, cum să facă ele parte din operă? Ba chiar asta sunt: parte din biografia şi opera mea, câtă e ea. La fel şi cărţile de eseu, cea mai recentă fiind DESPRE ARTĂ, MISTICISM & NEBUNIE, apărută la PARALELA 45. Eu caut, cu disperare, să unific opera mea. Şi mai e o prejudecată: dacă eşti Poet, nu poţi fi Critic. Nu poţi fi Filosof. Nu poţi fi Romancier. Fals! Poţi fi toate acestea deodată. Visul meu a fost să fiu Poetul-Mistic-Filosof, Criticul, Romancierul-Eseist-Jurnalist, Dramaturgul-Demiurg-Prozator. De ce nu? Patria e prima dintre temele mele. La fel, dragostea. Deopotrivă, tema religioasă. De ce trebuie să incăpem, cu forţa, in nişte sertăraşe care nu ne sunt proprii?

- Nu cred in postmodern. Cred că, mai degrabă, suntem antipostmoderni. Posmodernismul, ca şi modernismul, e consumat. Nu cred in curentele care durează forever. In fond, şi ele sunt, până la urmă, sau se transformă (ca Jeana, ca Mitza ori ca Zitza!) - in nişte mode. Arta mea se vrea a fi (o incercare, cu umilinţă): o artă sacră. Nu cred că arta sacră se demodează vreodată. Cred, insă, in instituţia ATELIERULUI LITERAR. A CENACLULUI sau, mă rog, a seminarului, altfel spus. O agora trebuie să fie undeva, in cetate.

- E greu să spun. Aproape că nici nu mai ţin minte. Se intâmpla undeva pe la vreo opt ani. Aproape că m-am născut cu asta, aşa cum te naşti cu o boală de piele sau cu platfus. Şi voi muri cu această boală (aproape) congenitală. Visul meu a fost să fiu omul enciclopedic. De aici, toate consecinţele. Dorinţa mea de a imbrăţişa totul. Lumea. De a şti totul. Nu cred in omul specializat. Nici in omul care ştie să facă un singur lucru, omul ăla al americanilor. Eu, poate greşind, vreau să ştiu totul. Să cunosc totul. Cauzele ultime. Ezoterismul. Vocaţia mea e de om complet. Care se exprimă in toate genurile literare. Mă enervează că se spune atât de puţin despre proza mea. Sau despre eseu. Visul meu a fost să fiu (şi) filozof. Sufăr şi acum că nu l-am intâlnit pe Noica. Sau pe Nichita Stănescu. Ştiu că merg in direcţie contrară. Dar specializarea nu poate să producă decât un om ingust, tâmp, care face şuruburi excelent, fără să ştie de ce face şuruburi. Sufăr foarte mult că nu imi cunosc corpul meu omenesc, personal. Noi nu ne cunoaştem hoiturile noastre. Mergem, din când in când, la doctor, cu el, cu hoitul-puţindul, dar numai atunci când ne doare. Şi doctorul ne dă pastile: de putut, de renunţat, de inghiţit, de plâns, de uitat, alifii etc.

- Inspiraţie. Poetul/scriitorul e un medium. Fără indoială. Munca sa e să atragă din eter inspiraţia. Să o sugă. Să o absoarbă, aşa, ca o uriaşă ventuză de carne. Să işi tragă, din cerurile la care are acces (din cele 7, sau 9, sau 12!) seva scrisului său. Luminarea arhetipurilor cereşti.

- Da, mă joc chiar şi cu Patria. O iubesc irevocabil. Dar o şi biciuiesc. Biciuind mentalităţi. Apucături. Concepţii. Cei ce nu au citit textele mele şi mă acuză apriori ar fi bine să pună mâna şi să le citească. Şi apoi să-l injure pe Gălăţanu. Patria mi se pare o temă majoră. Obligatorie. Cel mai greu e să scrii poezie patriotică, de dragoste şi religioasă. Mă rog, mistică. Aici, sentimental se simulează cel mai greu. Nu ai cum să trişezi. Iar eu iubesc România cu disperare, dacă plec o săptămână din ţară, când revin sunt leşinat după un borş acru, eventual, de salată cu ouă, de lobodă ori ştevie, după o ciorbă de burtă, după nişte mititei la grătarul din curtea mea, după Grasa de Cotnari, Mustoasa de Măderat (nemoderat!), Crâmpoşia ori Novacul de Drăgăşani, Ţuica de Zalău, tochitura moldovinească, saramura de la Sulina. Visez să stau cinci ani in Franţa, dar, când mi se face dor, să mă intorc in ţară mâncând pământul. Recunosc că sunt filofrancez, aşa am fost dintotdeauna, aş sta in Franţa să invăţ, să văd, să scriu, chiar şi in franceză (am mai făcut-o), dar, de m-ar prinde moartea pe-acolo, aş vrea să fiu adus, măcar după şapte ani, in ţara mea. Aş putea să spun de ce sunt filofrancez, dar să fii născut intr-o ţară e altceva decât afinitatea: e organicitate.

- Cel mai frumos lucru pe care il cunosc pe lume e un trup de femeie. Universul meu este erotizat. Am fost inţeles greşit. Nu vreau să scriu despre sex, ci despre eros. Şi despre dragoste. Universul meu e numai dragoste. Nu invidie, nu ură. Alt lucru despre care vreau să scriu e cultul prieteniei. Printr-o şansă extraordinară, am avut (şi am) mulţi prieteni. Cel mai bun prieten al meu din adolescenţă, Nick-Eugen Neculiţă, a murit acum un an şi jumătate, la 45 de ani, in India. Aş vrea să mă ajutaţi, voi, lumea, să ii public lucrurile scrise - şi "urmele" sale in lume. A fost găsit putrezit, după o lună, in junglă, in februarie, după ce călătorise in Nepal, de unul singur, in căutarea iluminării şi a descoperirii unor tehnici ayurvedice. Nici măcar nu ştiu cu siguranţă că a murit. A fost, doar, declarat mort. Părinţii lui sunt devastaţi. Nu am văzut nici măcar poza cu el mort. Ce a mai rămas din el. Şi nu era decit la 12 kilometri de Darjeeling. Povestea lui e fascinantă, absolut fascinantă, mai mult decât fascinantă. Merită şi trebuie spusă lumii! Ajutaţi-mă să o fac. O fac pentru el, nu pentru mine. Eu sunt doar martorul. Dar el, care a trăit şi a scris, fidel crezului său, merită, postmortem, să fie prizat ca o personalitate şi ca un "aventurier" al cunoaşterii, cum a şi fost. Zărghit, boem, uneori beţiv spre dipsoman, mitoman, dar prieten drag şi de nădejde, mort la jumătatea vieţii, in condiţii misterioase, macabre, tragice, morbide.

Dar am rămas dator, un pic, la prima chestiune, cea despre iubire: nu imi pot inchipui lumea fără miracolul femeii, fără iubire. A trăi fără dragoste este cea mai infricoşătoare ameninţare de care aş putea să am parte. Nu moartea este coşmarul absolut, ci lipsa iubirii!

- Da, sunt, irecuperabil, iremediabil, o fire romantică, deşi nu toţi cred acelaşi lucru despre mine. In privinţa asta, Nicole, soţia mea, şi cu mine ne asemănăm. Ca şi in multe alte privinţe. Dar, mai intâi, cred că sunt un mare sentimental. Poate păgubos, poate ingenuu, dar, oricum, toţi poeţii sunt nişte mari, foarte mari sentimentali. Sunt, oricum, indrăgostit de lumea ideală.

- Fericit. Drama noastră, insă, e că am pierdut iniţierea. Aici, insă, ar fi de discutat, separat, intr-un interviu viitor, numai despre asta, când va fi el să fie. Sunt fericit numai graţie Dumnezeului meu. Un critic, Daniel Cristea-Enache, considera că, la mine, poza invingătorului nu dă bine cu nu-mai-ştiu-ce. Cu nenăscutul care nu vrea să se nască. O temă pe care eu am "descoperit-o" pentru că e a mea. Nenăscutul e ademenit in lume. Asta, e drept, se intâmplă ca in basm. Dar nu toate sunt la fel ca acolo. Eu sunt nenăscutul care vrea să rămână in mama, pentru că o iubeşte foarte mult. Dar şi pentru că lumea dinafară e strâmbă şi stăpânită, in parte, de Diavol. In ea nu poţi fi fericit de unul singur, ci prin mijlocire. Prin contribuţia directă a Dumnezeului tău personal. Aş fi fericit să rămân in literatura română sau/şi in literatura lumii ca poetul nenăscutului-care-nu-vrea-să-se-nască. Da, i-aş răspunde prietenului meu Daniel, sunt un Invingător. Dar nu prin mine insumi. Prin mine insumi nu pot invinge nimic. Dar prin Dumnezeul meu pot invinge totul. Lumea. Moartea. In acest sens sunt Invingătorul Absolut, Singurul Invingător din lume. Pentru că sunt unit cu Hristos. Şi deja mântuit prin sângele Lui. N-am uitat făgăduinţa.

- Scriitorul, artistul, e un om cu o misiune. Să reveleze cele nerevelate până la el. Este o misiune foarte inaltă. Un complement la sacru.

- O listă? Dintre străini, Khayam e in frunte, Rimbaud, Baudelaire, Apollinaire, dar lista e foarte variată, de la Umberto Eco la Denise Levertov, de la Borges (pe care il socotesc cel mai mare scriitor al secolului XX) la Goethe, de la Else-Lasker Schuler la Edith Sodergran, de la Ion Barbu la Emil Brumaru, de la Cezar Ivănescu la Mihai Ursachi. In prezent, traduc ceva din Rimbaud. Secret. Incendiar. Nu spun ce, fiindcă va fi o reală surpriză. Vreau să trăiesc plenar, să mă bucur de toate lucrurile. Bunăoară, pasiunea mea pentru vinuri, care mă vizitează de peste două decenii, m-a pus să scriu şi un roman in care vinul, şi nu oricare, ci acela de Cotnari, e personajul principal, personajul nemuririi (nemuritor?) din care se face un ELIXIR. Vreau să scriu despre diferite vârste, ale vieţii, ale operei, ale creaţiei, despre religii, despre Dumnezeu. Am proiecte cât pentru alte zece vieţi şi cu siguranţă voi muri inainte de a le implini. Am terminat o carte de eseu (filosofic, zic eu, intrucâtva…), despre Heidegger, un personaj al conceptului care mă fascinează, intitulată chiar: A-FI-LAOLALTĂ.

- Toţi nouăzeciştii imi sunt prieteni. Dar, mai ales, aceştia trei: Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu. Aidoma Horia Gârbea, Nicolae Tzone, Dan-Silviu Boerescu. Nouăzeciul nu este o generaţie cu ură, cu multe animozităţi. Sigur, rivalităţi există. Dar e mai curat, zic, cred, decât precedentele.

- Nu au fost doar acestea, au mai fost FLAGRANT, EXPRES, EVENIMENTUL ZILEI, CAPITAL, aşa cum a fost şi o aventură marcantă in lumea publicităţii, ca şi copywriter la agenţia de publicitate GMP ADVERTISING. Dar mă interesează nu numai media, ci şi diplomaţia. Mă interesează politica românească. Sunt un om viu. Divers. Plurifaţetat. Am o pasiune (despre care pomeneam) pentru vinuri, despre care am şi scris două cărţi, una fiind chiar spre publicare, CARTEA VINURILOR. Am fost, la Bagdad, in timpul crizei. Am şi un martor printre ziarişti, Mihai Antonescu. Am fost in Afganistan, in 2003, experienţă despre care mi-am strâns rândurile intr-o carte. Viaţa e premisa operei. Jurnalismul nu e numai o meserie. Visez, oricum, să conduc cel mai mare trust de presă din România, să fac cel mai bun ziar, imi fac proiecte pentru televiziune. De exemplu, aş face un talkshow cultural. Cred că astea sunt destul de slab făcute la noi.

Cât priveşte FLACĂRA, mă bucur că, acum, când trage vreo 11.000 de exemplare şi vinde peste 9.000-9.500, revista e un vehicul de publicitate căutat, e un proiect NETABLOID vehement (nu că nu am putea face şi un "tabloid", putem, dar nu acesta e commitement-ul nostru astăzi!), este peste alte publicaţii de bună calitate şi notorietate, precum MEN'S HEALTH, MAXIM, FHM etc.

- O fiară. Glumesc. Un om foarte obişnuit. "Mic burghez", chiar, căruia ii plac apusurile de lună (la pescuit) şi răsăriturile de soare, in pat sau pe nisip, cu iubita (zâmbeşte - n.r.). De ce nu ii luaţi un interviu soţiei mele (zâmbeşte din nou - n.r.)? S-ar putea să spună cât de greu de suportat sunt (râde - n.r.)! Lucru pentru care ii mulţumesc, ei şi celor care incă mă (mai) suportă, acasă, la serviciu, la muzeu, la/pe terase, in Galaţiul natal.