AVANPREMIERA / Filozofia vinului

Autor: Massimo Dona 22.09.2009
Filozofia europeana capata un chip inedit, privita din perspectiva relatiei sale cu licoarea dionisiaca. Universitarul italian Massimo Dona, profesor de filozofie in Milano, nu se sfieste sa rescrie practic istoria filozofiei europene, oferind vinului rolul de protagonist. De la sarbatorile dionisiace, trecand prin textele sacre ale crestinismului, prin filozofia medievala crestina, festivismul rabelaisian, rationalismul britanic, iluminismul francez si kantian, romantismul pesimist ori revolutionar, simbolismul baudelairian, existentialismul sartrian si incheind cu dialectica negativa a lui Adorno, vinul ne intampina mereu, uneori in chip neasteptat, alteori cu naturalete, insa de multe ori chiar in centrul reflectiilor filozofice ale marilor figuri din cultura europeana.
Aristotel
Vin si filozofie, s-a spus: un cuplu indreptatit care traverseaza intreaga istorie a filozofiei. Dar abordarea filozofica a nectarului zeilor nu a dus niciodata la uitarea faptului ca aceasta este ocazia unei bucurii pur senzoriale pe care, in ochii multora, e nu numai ingaduit, ci si necesar sa o traiesti.
Daca, peste doua secole si intr-o alta civilizatie, poetul latin Horatiu ii va invita pe oameni sa se bucure de placeri in fata caracterului insondabil al unei existente care nu promite nimic sigur ("Tu cuminte sa fii si, limpezind vinul, in scurtu-ti veac/ Lungi sperante sa n-ai"), cel mai important dintre elevii lui Platon, Aristotel, declara ca nu se cuvine ca specia umana sa renunte la placeri: "asemenea insensibilitate nu este deloc omeneasca..." (Etica nicomahica, 1119 a).
Totusi, odata cu Aristotel, meditatia asupra vinului capata un aspect foarte diferit de cel pe care il avea la Socrate si Platon.
Evocarea modului de o mare si simpla imediatete in care Rafael l-a infatisat in fresca Scoala de la Atena pare aproape inevitabila in instituirea unui raport intre Aristotel si maestrul sau: Platon are degetul aratator indreptat sobru spre cer, Aristotel arata in jos.
Daca Platon credea ca filozofia trebuie sa se ocupe la nivel esential de "idei", de formele pure, de acele concepte universale care traiesc in aceasta lume doar ca reflectii, Aristotel e deplin convins de necesitatea de a orienta cercetarea filozofica inspre acele substante care exista mereu si exclusiv in forma individuala, familiara tuturor.
Adesea, gasim la el o atitudine fundamental si autentic fenomenologica.
Astfel, in meditatia asupra vinului, filozoful este preocupat intai de toate sa inteleaga cum functioneaza acesta si pe baza caror principii actioneaza in organismul nostru. In aceasta privinta, e mai cu seama interesant sa amintim distantarea explicita de problematizarea platoniciana exprimata clar in convingerea ca "vinul il excita pe cel lent si il face mai vioi, dar celui care este deja vioi ii taie din elan" (Problemata, 873 a).
In realitate, in meditatiile sale atente asupra vinului si betiei, intemeietorul Liceului rastoarna complet discursul platonic.
Daca Platon vedea vinul ca pe un element care accentueaza tendintele naturale inscrise ab origine in diferiti indivizi si care permite astfel aducerea la lumina a adevarului ascuns, pozitia lui Aristotel e total opusa. Ca efect al bauturii lui Dionisos, timidul poate deveni, in chip surprinzator, indraznet, iar indraznetul, complet timorat. Pe urmele gandirii lui Cheremon - poet tragic grec din secolul IV i.d.Hr. - Aristotel considera ca vinul se amesteca cu caracterul celui care il bea, rasturnand insa in toto tendinta naturala.
In mod analog, dezmintindu-l si aici pe Platon, Stagiritul neaga veridicitatea cuvintelor rostite sub influenta alcoolului; in viziunea sa, consecinta vinului poate fi doar smintirea. Dar nu trebuie sa ne gandim in acest caz la o eliberare de limitele prea restranse ale ratiunii care permite aducerea la lumina a adevarului caruia ii place sa se ascunda.
Exista oameni care, prada betiei totale, nu pot nici macar sa judece (Problemata, 871a) si care, intr-o stare de betie relativa, judeca oricum prost (Ibidem). Un lucru este cert insa: doar cei nebauti sunt capabili de o judecata dreapta (Problemata, 871a).
Si alte consecinte ale vinului ii apar lui Aristotel esentialmente negative: calitatea singulara pe care o are bautura, de rastalmacire a starii normale a lucrurilor, ordo naturalis. Ca urmare a vinului, lumea apare rasturnata, iar filozoful analizeaza, punandu-si o serie de intrebari, diversele forme pe care le ia aceasta prefacere radicala.
Filozoful nu vede in aceasta o circumstanta atenuanta a actiunilor ilicite. Dimpotriva. Anticipand conceptul preluat de multe legislatii moderne, el considera betia o circumstanta agravanta a unor eventuale infractiuni.
Chiar daca, de fapt, vinul este cel ce provoaca acea stare de inconstienta care face intr-o anumita masura involuntara actiunea indeplinita, cauza prima a unei asemenea inconstiente este actul, voluntar, de a consuma bautura. La origine, vina apartine celui care se lasa in voia betiei si din aceasta cauza cel ce a comis o infractiune intr-o asemenea stare primeste o pedeapsa de doua ori mai mare.
Se pare ca Aristotel a justificat folosirea vinului intr-un singur caz: atunci cand libatia insotea un rit religios, iar actul de a bea, strict ritual, imbata fara sa duca la pierderea judecatii. A facut-o insa intr-o opera care a fost pierduta (intitulata si ea, precum dialogul lui Platon si textul lui Xenofon, Banchetul), astfel incat nu putem sti cuvintele directe, argumentatia care conducea la "absolvirea" limitata a bauturii lui Dionisos.
In schimb, mai cunoscute sunt alte doua consideratii asupra modului de a bea fara a cadea in betie: folosirea unor cupe mari (cum fac, de fapt, Socrate si Aristofan in Banchetul platonician, 223 c), caci "te imbeti mai putin cand bei din cupe mari: caldura este pusa sub presiune, iar betia isi are originea in zona capului" (Problemata, 874 b); fierberea vinului "intr-o masura corecta" (preparand ceea ce numim astazi vin fiert), pentru ca, odata cu ebulitia, alcoolul se evapora, iar bautura pierde din tarie.
Eficacitatea unor astfel de sfaturi, mai cu seama cat priveste bautul din cupe mari, poate fi pusa in discutie, dar ceea ce ne intereseaza aici nu este "reteta" impotriva imbatarii, ci insistenta lui Aristotel asupra "masurii", element caracteristic al abordarii sale "stiintifice" si fenomenologice a filozofiei.
Immanuel Kant: criticism enologic
Intre Iluminism, rationalism, empirism si enciclopedism, secolul al XVIII-lea se incheie cu o figura care nu poate fi definita nici drept rationalista, nici drept empirista.
Secolul care, in atatea privinte, ne-a aparut drept esentialmente francez, se incheie cu triumful filozofiei germane, in persoana lui Immanuel Kant.
Pana la Kant, disputele filozofice priveau, pe de o parte, temele avansate de catre cei care afirmau natura subiectiva a cunoasterii, iar, pe de alta, parte temele propuse de sustinatorii naturii obiective a acesteia. Incepand cu Kant, o astfel de dihotomie isi pierde orice semnificatie.
E foarte verosimil ca motivatia ritmului de viata foarte metodic si programat, pentru care Kant e bine-cunoscut si din care s-a nascut faimoasa relatare a perfectei simultaneitati intre plimbarea de dimineata si sunetul orologiului in piata din Königsberg, sa se gaseasca in grija pentru propria sanatate.
Consuma un singur fel de mancare pe zi, in fiecare zi fix la ora douasprezece si trei sferturi, dar grija pentru propria sanatate nu-l tinea departe de vin: "La masa, lui Kant ii placea sa bea vin de calitate, rosu in primii ani, apoi alb si, intr-o anumita perioada a vietii, le alterna in cursul mesei. In timpul zilei, nu bea altceva in afara de apa."
Se mai stie ca unul dintre vinurile sale preferate era un vin rosu, usor, de obicei un Médoc, din care oferea si oaspetilor sai, chiar daca niciodata mai mult de un sfert de litru. Se pare ca tinea mereu la indemana, cel putin intr-o anumita perioada, o sticluta de vin alb, pentru a-l putea inlocui pe cel rosu atunci cand acesta din urma i se parea prea uscat.
Unica sa masa zilnica putea sa se intinda si de-a lungul a catorva ore, pentru ca, mai ales date fiind vinul si puterea sa de inviorare, nu rar i se intampla sa se lase purtat de elanul conversatiei cu comesenii, uitand ca mancarea il astepta in farfurie.
In ultimii ani de viata, dupa o supa calda, obisnuia sa ia o inghititura dintr-un amestec foarte deosebit, compus din vin unguresc si din zona Rinului sau - in caz de urgenta - o inghititura de Bischof, vin rosu cu zahar si coaja de portocale.
Din jurnalul sau, printre reflectiile si consideratiile asupra diferentei intre sexul masculin si cel feminin (in rest, destul de curioase), apare convingerea de nezdruncinat conform careia viciul bautului este unul tipic masculin: "betia este greseala barbatului".
In acest sens, femeia ii apare superioara barbatului. Avand totusi emotii puternice, ca ale barbatului, "ii este superioara mai cu seama in ceea ce priveste tinuta". Barbatul, in schimb, este "nesocotit". si poate ca din aceasta cauza mai aplecat spre viciul bauturii.
In plus, "toate desfatarile legate de satisfacerea nevoilor sunt grosolane"; iar printre acestea Kant numara si placerea legata de baut (ca si cele legate de somn, de mancat si de uniunea sexuala).
Plecand de la asemenea presupozitii, Kant le atribuie femeilor un rol pozitiv, ca fiind cele care, doar ele, pot aplana inclinatia nefasta careia prea des ii cad prada barbatii. In cazurile in care acestia din urma au abandonat obiceiul de a bea, aceasta s-a intamplat doar pentru ca "femeile au intrat in societate, infrumusetand-o".
Desigur, Kant nu ignora faptul ca "grecii beau, la fel vechii germani, prusacii, englezii, dar ei beau in continuare doar pentru ca la ei femeile sunt mai separate".
Dar nu totul este rau la vin, in ochii filozofului care preferase romul in locul picaturilor prescrise de medic, atata timp cat nu este asociat cu dezordinea si lipsa cumpatarii si cat face parte din "ritul" convivialitatii.
Cercetand in ce moduri binele fizic si binele moral pot fi combinate de fiintele umane, Kant recunoaste printre altele ca "bunastarea, care pare sa se acorde cel mai bine cu umanitatea este o masa buna intr-o societate aleasa".
Nu este vorba doar de placerea mancarii, care nu poate sa nu fie insotita de cea a vinului, ci de o adevarata situatie conviviala in care persoanele isi propun sa se bucure "de prezenta lor reciproca".
Mai inainte, in acelasi text, afirmase: "Nu exista un alt cadru in care sensibilitatea sa se uneasca cu intelectul intr-o desfatare atat de indelungata, care sa ne produca satisfactie chiar daca este repetata adesea, asa cum este o masa buna luata intr-o societate aleasa."
Convivialitatea (deja foarte draga lui Platon) ii smulge in realitate multe laude si aprecieri lui Kant, care nu pregeta sa ii dicteze regulile fundamentale, in raport cu formele si cu continutul unui dialog care, la masa, nu ii apare mai putin important decat felurile de mancare si bauturile.
Totusi, placerea convivialitatii nu ar putea sa-l retina pe filozof de la imperativul categoric al condamnarii fara rezerve a exceselor.
Nu intamplator, trebuind sa defineasca afectul, il compara cu o "dezmeticire dupa o betie urmata de dureri de cap". Nu intamplator ajunge sa introduca atitudinea fata de baut in categoria "instinctelor" simple, distingandu-le de acele atitudini care pot fi definite, in mod mai adecvat, drept "pasiuni":
"Se spune despre om ca iubeste cu pasiune anumite lucruri (bautura, jocul, vanatoarea) sau ca uraste (de exemplu, moscul, rachiul); dar aceste diferite inclinatii sau aversiuni nu sunt numite chiar pasiuni, pentru ca sunt diferite instincte, adica tot atatea moduri diferite ale simplei-suportari, produse in cadrul facultatii dorintei..."
Daca fragmentele citate ne pot ilumina asupra gandirii lui Kant in privinta vinului, in Eine Vorlesung über Ethik gasim mai cu seama o clarificare din partea filozofului a propriei idei a echilibrului in a bea, subliniind ca e mai bine sa te mentii in niste limite precise, chiar daca imposibilitatea de a-i nega corpului ceea ce acesta cere ramane valabila; si ca, dat fiind ca moliciunea provoaca incapacitate, e mai bine ca omul sa-i refuze corpului unele dintre nevoile sale "decat sa faca exces".
"Cat despre moderatie - afirma el fara echivoc -, exista doua feluri de rataciri: lacomia, cu privire la mancare, si betia, cu privire la bautura."
Niciuna dintre forme nu exprima ceva specific "uman": lipsa de moderatie in a bea sau in a manca intra cu titlu deplin in categoria acelor "perversiuni" care pot fi linistit definite "animalice".
Condamnarea apare cu atat mai severa daca ne gandim ca, de fapt, Kant nu o bazeaza pe un criteriu "cantitativ", asa cum ar putea parea logic. Dimpotriva, "excesul in a bea", afirma el, "nu se refera la cantitate". Atunci cand, spre exemplu, "cineva are pofta sa bea multa apa", cantitatea de apa bauta nu face lichidul in cauza sa merite sa fie blamat.
Prin urmare, e vorba de calitatea "negativa" in sine a vinului care justifica condamnarea consumarii sale in cantitati exagerate. Vinul ca atare este cel care face betia un viciu subuman.
Totusi, este adevarat ca, in gandirea lui Kant, exista multe vicii intrinsec opuse naturii umane, toate fiind reductibile la doua tipologii fundamentale, la fel de respingatoare: cele animalice (printre care, inclinarea spre a bea) si cele satanice; daca a bea inseamna a se situa "sub animale", lacomia si crimina contra naturam trimit si ele la o situare analoga.
Totusi, nu putem sa nu observam ca o condamnare asa de radicala se aude poate pentru intaia oara de-a lungul filozofiei vinului. Nu ne-am putea situa mai departe de conceptul bauturii ca dar, dar sacru, drag filozofilor Greciei antice si nu doar lor.
Prin urmare: oare condamnarea vinului de catre Kant este radicala, intrinseca si fara drept de apel?
Nu total.
Raspunzand la intrebarea care dintre lacomie sau betie este mai demna de dispret, Kant nu ezita: "Apetenta spre betie nu este asa de josnica precum lacomia, caci prin betie lumea socializeaza si se converseaza, favorizand astfel entuziasmul omului."
Asadar, vinul se salveaza de la o condamnare absoluta doar in virtutea unei traditii, cea a banchetelor, lansata de Platon. Pe de alta parte, se stie ca lui Kant ii placea sa aiba comeseni, sa discute si sa dezbata in fata unui bun fel de mancare insotit de un vin bun.
In acest context, bautul ii parea intru catva legitim, ca un instrument util pentru a face un schimb de opinii in societate mai alert si mai placut.
La fel de adevarat este ca, si in filozofie, condamnarile fara drept de apel sunt destul de putin obisnuite.
Rosu di-vin: betii si revolutii
Si un om mult mai optimist si mai increzator decat Schopenhauer ori Leopardi a fost un bun bautor si adevarat iubitor al bauturilor alcoolice: Karl Marx.
Era increzator intai de toate in eliberarea viitoare a unei omeniri care ii parea alienata in mod tot mai radical, dar si tot mai putin dispusa la competitiile alcoolice si la turele in berariii, inca practicate de el in jurul lui 1856, in perioada londoneza, poate ca reactie la nesiguranta generala a unei situatii care probabil ca il apasa serios: nesiguranta privind viitorul miscarii revolutionare, nesiguranta privind studiile si nesiguranta financiara.
Cu toate acestea, in acei ani, Marx "continua sa duca o existenta compusa si din sotii, distractii studentesti cu prietenii. Dupa o incaierare in berarie, la doua noaptea a facut o incursiune pe strazile Londrei, alaturi de Liebknecht si Edgar Bauer, aruncand cu pietre in felinare. Descoperiti de cativa politisti in timpul tirului lor, cei trei prieteni au luat-o la fuga refugiindu-se pe o straduta si intr-o curte. In acea fuga nocturna, Marx dadu dovada de o agilitate de nebanuit."
In special vinul ii permitea sa experimenteze extazul lipsei de ratiune: trecea cu o viteza extrema de la o stare burlesca si oarecum deliranta la una de uitare deplina... uitare, intai de toate, a oricarei responsabilitati individuale fata de altii.
Si Karl Heinzen isi aminteste ca l-a condus acasa dupa o seara in care consumasera cateva sticle de vin, putand constata cu ochii sai - si cu o oarecare jena - ce efecte putea produce alcoolul asupra unui intelect subtil al unui erudit precum Marx.
Iubitor de vin, Marx nu pare sa fi fost incorect nici in raport cu berea, astfel ca la un moment dat a scapat in mod miraculos de arest, cu ocazia unui protest impotriva interdictiei comercializarii duminicale:
"Marx incepu sa urle alaturi de alti oameni din popor impotriva aristocratilor care treceau in trasuri si calare in Hyde Park. Era cat pe ce sa fie arestat daca nu ar fi reusit sa «corupa» un politist oferindu-i o halba de bere rece."
Dar, in raportul dintre parintele comunismului si vin, dincolo de cunoscutele sale interese politico-economice si filozofice, elementul constant este de natura personala: practica bautului si gustul pentru exces i-au insotit aproape intreaga constiinta.
Inca din perioada studiilor universitare, tanarul filozof din Trier a invatat foarte bine consecintele si urmarile bautelor repetate care l-au facut sa experimenteze o alta forma de betie, chiar daca mai putin entuziasmanta: cea provocata de izolarea carcerala, "o zi in inchisoare pentru tulburarea linistii si betie".
Ca si Marx, prietenul acestuia, Friedrich Engels, aprecia vinul, chiar daca preferintele sale erau ceva mai rafinate: categoria desiderata mergea, la Engels, de la sampanie la vinul de Bordeaux, fara sa excluda berea - care trebuia insa sa fie mereu de cea mai buna calitate.
Celor doi prieteni le placea sa scalde in alcool si testele la care ii supuneau pe toti noii membri aspiranti ai "Ligii comunistilor" (relansata de Marx si Engels la Londra, in speranta de a putea promova o adevarata Societate universala a comunistilor revolutionari).
Insusi Wilhelm Liebknecht - care va deveni unul dintre cei mai importanti lideri ai social-democratiei germane - a fost supus unui examen de admitere "in fata unei halbe de cositor pline cu bere, in jurul unei mese de mahon".
In viziunea lui Engels insa, vinul nu reprezenta doar un aliment placut, ci o ocazie pentru o reflectie si mai generala asupra modurilor de utilizare.
Inca inainte de a-l cunoaste pe Marx (cei doi au inceput sa se intalneasca la Paris in 1844), tanarul Engels a avut posibilitatea de a trai concret, pe teren, o experienta care i s-a dovedit apoi ca fiind pretioasa.
"Fusese de aproape doi ani in Anglia, loc principal al industrialismului" si putea sa vada cu ochii lui care erau consecintele reale ale diviziunii in clase, mai cu seama atunci cand a avut ocazia sa se invarta prin cartierele muncitoresti extrem de sarace din Manchester.
Fenomenul alcoolismului manifesta in ochii sai o continuitate substantiala in raport cu Evul Mediu, raspandirea sa printre categoriile mai putin instarite ramanand constanta. Incepand cu secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, burghezia se aratase, in schimb, tot mai sensibila fata de fascinatia noilor bauturi precum cafeaua, ceaiul si ciocolata, care ar fi rapit treptat, dar tot mai pronuntat, intaietatea de bautura universala de care se bucura alcoolul.
De fapt, Engels subliniaza raportul direct proportional intre cresterea saraciei si nevoia de a bea, vazuta ca una dintre putinele cai accesibile de scapare:
"Muncitorul ajunge acasa obosit si nervos; il asteapta o locuinta lipsita de confort, umeda, murdara si neprimitoare; simte urgent nevoia unei distractii, trebuie sa aiba ceva care sa-i rasplateasca oboseala muncii, care sa-i faca suportabil gandul la ziua de maine... si-apoi, cu toate lucrurile acestea, sa nu fie proletarul puternic tentat de bautura?... Prezenta unei necesitati morale si psihice este cea care, in atare conditii, constrange numerosi muncitori sa cedeze in fata betiei."
Georges Bataille sau despre betia blestemata
Cautarea lui Bataille se iveste pe scena europeana in plina explozie a epopeii suprarealiste. Asadar, nu e intamplator ca el ajunge sa se convinga ca "doar excesul de dorinta si moarte ingaduie atingerea adevarului".
Bataille stie bine ca este diferit, diferit fata de prietenii sai intai de toate. Diferenta se trage in primul rand din dispretul constitutiv fata de orice conventie, el aflandu-se in mod continuu si obsesiv in cautarea placerilor celor mai josnice.
"Nu mi-e rusine sa traiesc ca un adolescent prefacut, ca un batran. Naufragiat, beat, rosu la fata, intr-un local cu femei goale." O spune in modul cel mai explicit si lipsit de rusine.
Nici nu ezita sa recunoasca: "Ma simt vulgar pana la saturatie si, incapabil sa-mi ating scopul, ma cufund intr-o saracie reala."
In aceste conditii, alcoolul constituie o prezenta constanta: "Saptamanile s-au scurs repede... La fel: alcool, clipe de furtuna (de nuditate furtunoasa), somn greu."
Prin urmare, el iubeste cu adevarat viata, o viata pe care tocmai din aceasta cauza vrea cu hotarare sa o vada arzand: "Nu-mi place sa traiesc decat daca ard (altfel, ar trebui sa vreau sa mai traiesc)." Dar e totodata o angoasa nebuna dictata de nevoia de neliniste, aceeasi care il impinge sa se duca la un spectacol de tabarini complet beat si cu mult inainte de inceperea spectacolului.
"A trebuit sa comand, doar pentru mine, o sticla de sampanie. Am golit-o in cateva clipe. Pana la urma, betia m-a molesit: cand am iesit din toropeala, spectacolul se sfarsise, sala era goala, iar mintea-mi si mai. Ca si cum nu as fi vazut nimic."
Cel care se exprima cu adevarat astfel este protagonistul Istoriei sobolanilor; dar in aceasta povestire Bataille isi propune in mod explicit sa "infatiseze adevarul".
Bataille vorbeste despre o adevarata betie a fiintei: aceasta este pentru el adevarata "inocenta" si totodata perfecta culpabilitate.
El intrevede o contradictie analoga in literatura, care este un pericol absolut, intrucat, "nefiind organica, nu este responsabila". Ea constituie asadar o inevitabila incalcare a legii morale; si totusi, este "expresia celor in care valorile etice sunt cel mai profund ancorate".
Intr-adevar, pentru literatura, "fiinta izolata se pierde in altceva decat ea." Nu prea conteaza "reprezentarea data de «celalalt lucru»". Va fi mereu "o realitate care depaseste limitele comune. Chiar daca profund nelimitate, inainte de toate, nu este «ceva»: nu este nimic."
Cucerit de simple iluzii - realul probabil ca ii parea oricum fara sens -, Bataille poate sa conchida: "Obiectul dorintei mele era in primul rand iluzia, si abia in al doilea rand putea fi vorba de vidul deziluziei."

Fragment din volumul in pregatire la Editura ART. Traducere din limba italiana de Cristian Cercel.