AVANPREMIERA / Filozofia vinului
Autor:
Massimo Dona
22.09.2009
Filozofia europeana capata un chip inedit, privita din
perspectiva relatiei sale cu licoarea dionisiaca. Universitarul
italian Massimo Dona, profesor de filozofie in Milano, nu se
sfieste sa rescrie practic istoria filozofiei europene, oferind
vinului rolul de protagonist. De la sarbatorile dionisiace, trecand
prin textele sacre ale crestinismului, prin filozofia medievala
crestina, festivismul rabelaisian, rationalismul britanic,
iluminismul francez si kantian, romantismul pesimist ori
revolutionar, simbolismul baudelairian, existentialismul sartrian
si incheind cu dialectica negativa a lui Adorno, vinul ne intampina
mereu, uneori in chip neasteptat, alteori cu naturalete, insa de
multe ori chiar in centrul reflectiilor filozofice ale marilor
figuri din cultura europeana.
Aristotel
Vin si filozofie, s-a spus: un
cuplu indreptatit care traverseaza intreaga istorie a filozofiei.
Dar abordarea filozofica a nectarului zeilor nu a dus niciodata la
uitarea faptului ca aceasta este ocazia unei bucurii pur senzoriale
pe care, in ochii multora, e nu numai ingaduit, ci si necesar sa o
traiesti.
Daca, peste doua secole si
intr-o alta civilizatie, poetul latin Horatiu ii va invita pe
oameni sa se bucure de placeri in fata caracterului insondabil al
unei existente care nu promite nimic sigur ("Tu cuminte sa fii si,
limpezind vinul, in scurtu-ti veac/ Lungi sperante sa n-ai"), cel
mai important dintre elevii lui Platon, Aristotel, declara ca nu se
cuvine ca specia umana sa renunte la placeri: "asemenea
insensibilitate nu este deloc omeneasca..." (Etica
nicomahica, 1119 a).
Totusi, odata cu Aristotel,
meditatia asupra vinului capata un aspect foarte diferit de cel pe
care il avea la Socrate si Platon.
Evocarea modului de o mare si
simpla imediatete in care Rafael l-a infatisat in fresca Scoala
de la Atena pare aproape inevitabila in instituirea unui raport
intre Aristotel si maestrul sau: Platon are degetul aratator
indreptat sobru spre cer, Aristotel arata in jos.
Daca Platon credea ca filozofia
trebuie sa se ocupe la nivel esential de "idei", de formele pure,
de acele concepte universale care traiesc in aceasta lume doar ca
reflectii, Aristotel e deplin convins de necesitatea de a orienta
cercetarea filozofica inspre acele substante care exista mereu si
exclusiv in forma individuala, familiara tuturor.
Adesea, gasim la el o atitudine
fundamental si autentic fenomenologica.
Astfel, in meditatia asupra
vinului, filozoful este preocupat intai de toate sa inteleaga cum
functioneaza acesta si pe baza caror principii actioneaza in
organismul nostru. In aceasta privinta, e mai cu seama interesant
sa amintim distantarea explicita de problematizarea platoniciana
exprimata clar in convingerea ca "vinul il excita pe cel lent si il
face mai vioi, dar celui care este deja vioi ii taie din elan"
(Problemata, 873 a).
In realitate, in meditatiile
sale atente asupra vinului si betiei, intemeietorul Liceului
rastoarna complet discursul platonic.
Daca Platon vedea vinul ca pe un
element care accentueaza tendintele naturale inscrise ab
origine in diferiti indivizi si care permite astfel aducerea la
lumina a adevarului ascuns, pozitia lui Aristotel e total opusa. Ca
efect al bauturii lui Dionisos, timidul poate deveni, in chip
surprinzator, indraznet, iar indraznetul, complet timorat. Pe
urmele gandirii lui Cheremon - poet tragic grec din secolul IV
i.d.Hr. - Aristotel considera ca vinul se amesteca cu caracterul
celui care il bea, rasturnand insa in toto tendinta
naturala.
In mod analog, dezmintindu-l si
aici pe Platon, Stagiritul neaga veridicitatea cuvintelor rostite
sub influenta alcoolului; in viziunea sa, consecinta vinului poate
fi doar smintirea. Dar nu trebuie sa ne gandim in acest caz la o
eliberare de limitele prea restranse ale ratiunii care permite
aducerea la lumina a adevarului caruia ii place sa se
ascunda.
Exista oameni care, prada betiei
totale, nu pot nici macar sa judece (Problemata, 871a) si
care, intr-o stare de betie relativa, judeca oricum prost
(Ibidem). Un lucru este cert insa: doar cei nebauti sunt
capabili de o judecata dreapta (Problemata,
871a).
Si alte consecinte ale vinului
ii apar lui Aristotel esentialmente negative: calitatea singulara
pe care o are bautura, de rastalmacire a starii normale a
lucrurilor, ordo naturalis. Ca urmare a vinului, lumea apare
rasturnata, iar filozoful analizeaza, punandu-si o serie de
intrebari, diversele forme pe care le ia aceasta prefacere
radicala.
Filozoful nu vede in aceasta o
circumstanta atenuanta a actiunilor ilicite. Dimpotriva. Anticipand
conceptul preluat de multe legislatii moderne, el considera betia o
circumstanta agravanta a unor eventuale infractiuni.
Chiar daca, de fapt, vinul este
cel ce provoaca acea stare de inconstienta care face intr-o anumita
masura involuntara actiunea indeplinita, cauza prima a unei
asemenea inconstiente este actul, voluntar, de a consuma bautura.
La origine, vina apartine celui care se lasa in voia betiei si din
aceasta cauza cel ce a comis o infractiune intr-o asemenea stare
primeste o pedeapsa de doua ori mai mare.
Se pare ca Aristotel a
justificat folosirea vinului intr-un singur caz: atunci cand
libatia insotea un rit religios, iar actul de a bea, strict ritual,
imbata fara sa duca la pierderea judecatii. A facut-o insa intr-o
opera care a fost pierduta (intitulata si ea, precum dialogul lui
Platon si textul lui Xenofon, Banchetul), astfel incat nu
putem sti cuvintele directe, argumentatia care conducea la
"absolvirea" limitata a bauturii lui Dionisos.
In schimb, mai cunoscute sunt
alte doua consideratii asupra modului de a bea fara a cadea in
betie: folosirea unor cupe mari (cum fac, de fapt, Socrate si
Aristofan in Banchetul platonician, 223 c), caci "te imbeti
mai putin cand bei din cupe mari: caldura este pusa sub presiune,
iar betia isi are originea in zona capului" (Problemata, 874
b); fierberea vinului "intr-o masura corecta" (preparand ceea ce
numim astazi vin fiert), pentru ca, odata cu ebulitia,
alcoolul se evapora, iar bautura pierde din tarie.
Eficacitatea unor astfel de
sfaturi, mai cu seama cat priveste bautul din cupe mari, poate fi
pusa in discutie, dar ceea ce ne intereseaza aici nu este "reteta"
impotriva imbatarii, ci insistenta lui Aristotel asupra "masurii",
element caracteristic al abordarii sale "stiintifice" si
fenomenologice a filozofiei.
Immanuel Kant: criticism
enologic
Intre Iluminism, rationalism,
empirism si enciclopedism, secolul al XVIII-lea se incheie cu o
figura care nu poate fi definita nici drept rationalista, nici
drept empirista.
Secolul care, in atatea
privinte, ne-a aparut drept esentialmente francez, se incheie cu
triumful filozofiei germane, in persoana lui Immanuel
Kant.
Pana la Kant, disputele
filozofice priveau, pe de o parte, temele avansate de catre cei
care afirmau natura subiectiva a cunoasterii, iar, pe de alta,
parte temele propuse de sustinatorii naturii obiective a acesteia.
Incepand cu Kant, o astfel de dihotomie isi pierde orice
semnificatie.
E foarte verosimil ca motivatia
ritmului de viata foarte metodic si programat, pentru care Kant e
bine-cunoscut si din care s-a nascut faimoasa relatare a perfectei
simultaneitati intre plimbarea de dimineata si sunetul orologiului
in piata din Königsberg, sa se gaseasca in grija pentru propria
sanatate.
Consuma un singur fel de mancare
pe zi, in fiecare zi fix la ora douasprezece si trei sferturi, dar
grija pentru propria sanatate nu-l tinea departe de vin: "La masa,
lui Kant ii placea sa bea vin de calitate, rosu in primii ani, apoi
alb si, intr-o anumita perioada a vietii, le alterna in cursul
mesei. In timpul zilei, nu bea altceva in afara de
apa."
Se mai stie ca unul dintre
vinurile sale preferate era un vin rosu, usor, de obicei un Médoc,
din care oferea si oaspetilor sai, chiar daca niciodata mai mult de
un sfert de litru. Se pare ca tinea mereu la indemana, cel putin
intr-o anumita perioada, o sticluta de vin alb, pentru a-l putea
inlocui pe cel rosu atunci cand acesta din urma i se parea prea
uscat.
Unica sa masa zilnica putea sa
se intinda si de-a lungul a catorva ore, pentru ca, mai ales date
fiind vinul si puterea sa de inviorare, nu rar i se intampla sa se
lase purtat de elanul conversatiei cu comesenii, uitand ca mancarea
il astepta in farfurie.
In ultimii ani de viata, dupa o
supa calda, obisnuia sa ia o inghititura dintr-un amestec foarte
deosebit, compus din vin unguresc si din zona Rinului sau - in caz
de urgenta - o inghititura de Bischof, vin rosu cu zahar si
coaja de portocale.
Din jurnalul sau, printre
reflectiile si consideratiile asupra diferentei intre sexul
masculin si cel feminin (in rest, destul de curioase), apare
convingerea de nezdruncinat conform careia viciul bautului este
unul tipic masculin: "betia este greseala barbatului".
In acest sens, femeia ii apare
superioara barbatului. Avand totusi emotii puternice, ca ale
barbatului, "ii este superioara mai cu seama in ceea ce priveste
tinuta". Barbatul, in schimb, este "nesocotit". si poate ca din
aceasta cauza mai aplecat spre viciul bauturii.
In plus, "toate desfatarile
legate de satisfacerea nevoilor sunt grosolane"; iar printre
acestea Kant numara si placerea legata de baut (ca si cele legate
de somn, de mancat si de uniunea sexuala).
Plecand de la asemenea
presupozitii, Kant le atribuie femeilor un rol pozitiv, ca fiind
cele care, doar ele, pot aplana inclinatia nefasta careia prea des
ii cad prada barbatii. In cazurile in care acestia din urma au
abandonat obiceiul de a bea, aceasta s-a intamplat doar pentru ca
"femeile au intrat in societate, infrumusetand-o".
Desigur, Kant nu ignora faptul
ca "grecii beau, la fel vechii germani, prusacii, englezii, dar ei
beau in continuare doar pentru ca la ei femeile sunt mai
separate".
Dar nu totul este rau la vin, in
ochii filozofului care preferase romul in locul picaturilor
prescrise de medic, atata timp cat nu este asociat cu dezordinea si
lipsa cumpatarii si cat face parte din "ritul"
convivialitatii.
Cercetand in ce moduri binele
fizic si binele moral pot fi combinate de fiintele umane, Kant
recunoaste printre altele ca "bunastarea, care pare sa se acorde
cel mai bine cu umanitatea este o masa buna intr-o societate
aleasa".
Nu este vorba doar de placerea
mancarii, care nu poate sa nu fie insotita de cea a vinului, ci de
o adevarata situatie conviviala in care persoanele isi propun sa se
bucure "de prezenta lor reciproca".
Mai inainte, in acelasi text,
afirmase: "Nu exista un alt cadru in care sensibilitatea sa se
uneasca cu intelectul intr-o desfatare atat de indelungata, care sa
ne produca satisfactie chiar daca este repetata adesea, asa cum
este o masa buna luata intr-o societate aleasa."
Convivialitatea (deja foarte
draga lui Platon) ii smulge in realitate multe laude si aprecieri
lui Kant, care nu pregeta sa ii dicteze regulile fundamentale, in
raport cu formele si cu continutul unui dialog care, la masa, nu ii
apare mai putin important decat felurile de mancare si
bauturile.
Totusi, placerea convivialitatii
nu ar putea sa-l retina pe filozof de la imperativul categoric al
condamnarii fara rezerve a exceselor.
Nu intamplator, trebuind sa
defineasca afectul, il compara cu o "dezmeticire dupa o betie
urmata de dureri de cap". Nu intamplator ajunge sa introduca
atitudinea fata de baut in categoria "instinctelor" simple,
distingandu-le de acele atitudini care pot fi definite, in mod mai
adecvat, drept "pasiuni":
"Se spune despre om ca iubeste
cu pasiune anumite lucruri (bautura, jocul, vanatoarea) sau
ca uraste (de exemplu, moscul, rachiul); dar aceste diferite
inclinatii sau aversiuni nu sunt numite chiar pasiuni,
pentru ca sunt diferite instincte, adica tot atatea moduri diferite
ale simplei-suportari, produse in cadrul facultatii
dorintei..."
Daca fragmentele citate ne pot
ilumina asupra gandirii lui Kant in privinta vinului, in Eine
Vorlesung über Ethik gasim mai cu seama o clarificare din
partea filozofului a propriei idei a echilibrului in a bea,
subliniind ca e mai bine sa te mentii in niste limite precise,
chiar daca imposibilitatea de a-i nega corpului ceea ce acesta cere
ramane valabila; si ca, dat fiind ca moliciunea provoaca
incapacitate, e mai bine ca omul sa-i refuze corpului unele dintre
nevoile sale "decat sa faca exces".
"Cat despre moderatie - afirma
el fara echivoc -, exista doua feluri de rataciri: lacomia, cu
privire la mancare, si betia, cu privire la bautura."
Niciuna dintre forme nu exprima
ceva specific "uman": lipsa de moderatie in a bea sau in a manca
intra cu titlu deplin in categoria acelor "perversiuni" care pot fi
linistit definite "animalice".
Condamnarea apare cu atat mai
severa daca ne gandim ca, de fapt, Kant nu o bazeaza pe un criteriu
"cantitativ", asa cum ar putea parea logic. Dimpotriva, "excesul in
a bea", afirma el, "nu se refera la cantitate". Atunci cand, spre
exemplu, "cineva are pofta sa bea multa apa", cantitatea de apa
bauta nu face lichidul in cauza sa merite sa fie
blamat.
Prin urmare, e vorba de
calitatea "negativa" in sine a vinului care justifica condamnarea
consumarii sale in cantitati exagerate. Vinul ca atare este cel
care face betia un viciu subuman.
Totusi, este adevarat ca, in
gandirea lui Kant, exista multe vicii intrinsec opuse naturii
umane, toate fiind reductibile la doua tipologii fundamentale, la
fel de respingatoare: cele animalice (printre care, inclinarea spre
a bea) si cele satanice; daca a bea inseamna a se situa "sub
animale", lacomia si crimina contra naturam trimit si ele la
o situare analoga.
Totusi, nu putem sa nu observam
ca o condamnare asa de radicala se aude poate pentru intaia oara
de-a lungul filozofiei vinului. Nu ne-am putea situa mai departe de
conceptul bauturii ca dar, dar sacru, drag filozofilor Greciei
antice si nu doar lor.
Prin urmare: oare condamnarea
vinului de catre Kant este radicala, intrinseca si fara drept de
apel?
Nu total.
Raspunzand la intrebarea care
dintre lacomie sau betie este mai demna de dispret, Kant nu ezita:
"Apetenta spre betie nu este asa de josnica precum lacomia, caci
prin betie lumea socializeaza si se converseaza, favorizand astfel
entuziasmul omului."
Asadar, vinul se salveaza de la
o condamnare absoluta doar in virtutea unei traditii, cea a
banchetelor, lansata de Platon. Pe de alta parte, se stie ca lui
Kant ii placea sa aiba comeseni, sa discute si sa dezbata in fata
unui bun fel de mancare insotit de un vin bun.
In acest context, bautul ii
parea intru catva legitim, ca un instrument util pentru a face un
schimb de opinii in societate mai alert si mai placut.
La fel de adevarat este ca, si
in filozofie, condamnarile fara drept de apel sunt destul de putin
obisnuite.
Rosu di-vin: betii si
revolutii
Si un om mult mai optimist si
mai increzator decat Schopenhauer ori Leopardi a fost un bun bautor
si adevarat iubitor al bauturilor alcoolice: Karl
Marx.
Era increzator intai de toate in
eliberarea viitoare a unei omeniri care ii parea alienata in mod
tot mai radical, dar si tot mai putin dispusa la competitiile
alcoolice si la turele in berariii, inca practicate de el in jurul
lui 1856, in perioada londoneza, poate ca reactie la nesiguranta
generala a unei situatii care probabil ca il apasa serios:
nesiguranta privind viitorul miscarii revolutionare, nesiguranta
privind studiile si nesiguranta financiara.
Cu toate acestea, in acei ani,
Marx "continua sa duca o existenta compusa si din sotii, distractii
studentesti cu prietenii. Dupa o incaierare in berarie, la doua
noaptea a facut o incursiune pe strazile Londrei, alaturi de
Liebknecht si Edgar Bauer, aruncand cu pietre in felinare.
Descoperiti de cativa politisti in timpul tirului lor, cei trei
prieteni au luat-o la fuga refugiindu-se pe o straduta si intr-o
curte. In acea fuga nocturna, Marx dadu dovada de o agilitate de
nebanuit."
In special vinul ii permitea sa
experimenteze extazul lipsei de ratiune: trecea cu o viteza extrema
de la o stare burlesca si oarecum deliranta la una de uitare
deplina... uitare, intai de toate, a oricarei responsabilitati
individuale fata de altii.
Si Karl Heinzen isi aminteste ca
l-a condus acasa dupa o seara in care consumasera cateva sticle de
vin, putand constata cu ochii sai - si cu o oarecare jena - ce
efecte putea produce alcoolul asupra unui intelect subtil al unui
erudit precum Marx.
Iubitor de vin, Marx nu pare sa
fi fost incorect nici in raport cu berea, astfel ca la un moment
dat a scapat in mod miraculos de arest, cu ocazia unui protest
impotriva interdictiei comercializarii duminicale:
"Marx incepu sa urle alaturi de
alti oameni din popor impotriva aristocratilor care treceau in
trasuri si calare in Hyde Park. Era cat pe ce sa fie arestat daca
nu ar fi reusit sa «corupa» un politist oferindu-i o halba de bere
rece."
Dar, in raportul dintre
parintele comunismului si vin, dincolo de cunoscutele sale interese
politico-economice si filozofice, elementul constant este de natura
personala: practica bautului si gustul pentru exces i-au insotit
aproape intreaga constiinta.
Inca din perioada studiilor
universitare, tanarul filozof din Trier a invatat foarte bine
consecintele si urmarile bautelor repetate care l-au facut sa
experimenteze o alta forma de betie, chiar daca mai putin
entuziasmanta: cea provocata de izolarea carcerala, "o zi in
inchisoare pentru tulburarea linistii si betie".
Ca si Marx, prietenul acestuia,
Friedrich Engels, aprecia vinul, chiar daca preferintele sale erau
ceva mai rafinate: categoria desiderata mergea, la Engels,
de la sampanie la vinul de Bordeaux, fara sa excluda berea - care
trebuia insa sa fie mereu de cea mai buna calitate.
Celor doi prieteni le placea sa
scalde in alcool si testele la care ii supuneau pe toti noii membri
aspiranti ai "Ligii comunistilor" (relansata de Marx si Engels la
Londra, in speranta de a putea promova o adevarata Societate
universala a comunistilor revolutionari).
Insusi Wilhelm Liebknecht - care
va deveni unul dintre cei mai importanti lideri ai
social-democratiei germane - a fost supus unui examen de admitere
"in fata unei halbe de cositor pline cu bere, in jurul unei mese de
mahon".
In viziunea lui Engels insa,
vinul nu reprezenta doar un aliment placut, ci o ocazie pentru o
reflectie si mai generala asupra modurilor de
utilizare.
Inca inainte de a-l cunoaste pe
Marx (cei doi au inceput sa se intalneasca la Paris in 1844),
tanarul Engels a avut posibilitatea de a trai concret, pe teren, o
experienta care i s-a dovedit apoi ca fiind pretioasa.
"Fusese de aproape doi ani in
Anglia, loc principal al industrialismului" si putea sa vada cu
ochii lui care erau consecintele reale ale diviziunii in clase, mai
cu seama atunci cand a avut ocazia sa se invarta prin cartierele
muncitoresti extrem de sarace din Manchester.
Fenomenul alcoolismului
manifesta in ochii sai o continuitate substantiala in raport cu
Evul Mediu, raspandirea sa printre categoriile mai putin instarite
ramanand constanta. Incepand cu secolele al XVII-lea si al
XVIII-lea, burghezia se aratase, in schimb, tot mai sensibila fata
de fascinatia noilor bauturi precum cafeaua, ceaiul si ciocolata,
care ar fi rapit treptat, dar tot mai pronuntat, intaietatea de
bautura universala de care se bucura alcoolul.
De fapt, Engels subliniaza
raportul direct proportional intre cresterea saraciei si nevoia de
a bea, vazuta ca una dintre putinele cai accesibile de
scapare:
"Muncitorul ajunge acasa obosit
si nervos; il asteapta o locuinta lipsita de confort, umeda,
murdara si neprimitoare; simte urgent nevoia unei distractii,
trebuie sa aiba ceva care sa-i rasplateasca oboseala muncii, care
sa-i faca suportabil gandul la ziua de maine... si-apoi, cu toate
lucrurile acestea, sa nu fie proletarul puternic tentat de
bautura?... Prezenta unei necesitati morale si psihice este cea
care, in atare conditii, constrange numerosi muncitori sa cedeze in
fata betiei."
Georges Bataille sau despre
betia blestemata
Cautarea lui Bataille se iveste
pe scena europeana in plina explozie a epopeii suprarealiste.
Asadar, nu e intamplator ca el ajunge sa se convinga ca "doar
excesul de dorinta si moarte ingaduie atingerea
adevarului".
Bataille stie bine ca este
diferit, diferit fata de prietenii sai intai de toate. Diferenta se
trage in primul rand din dispretul constitutiv fata de orice
conventie, el aflandu-se in mod continuu si obsesiv in cautarea
placerilor celor mai josnice.
"Nu mi-e rusine sa traiesc ca un
adolescent prefacut, ca un batran. Naufragiat, beat, rosu la fata,
intr-un local cu femei goale." O spune in modul cel mai explicit si
lipsit de rusine.
Nici nu ezita sa recunoasca: "Ma
simt vulgar pana la saturatie si, incapabil sa-mi ating
scopul, ma cufund intr-o saracie reala."
In aceste conditii, alcoolul
constituie o prezenta constanta: "Saptamanile s-au scurs repede...
La fel: alcool, clipe de furtuna (de nuditate furtunoasa), somn
greu."
Prin urmare, el iubeste cu
adevarat viata, o viata pe care tocmai din aceasta cauza vrea cu
hotarare sa o vada arzand: "Nu-mi place sa traiesc decat daca ard
(altfel, ar trebui sa vreau sa mai traiesc)." Dar e totodata o
angoasa nebuna dictata de nevoia de neliniste, aceeasi care il
impinge sa se duca la un spectacol de tabarini complet beat si cu
mult inainte de inceperea spectacolului.
"A trebuit sa comand, doar
pentru mine, o sticla de sampanie. Am golit-o in cateva clipe. Pana
la urma, betia m-a molesit: cand am iesit din toropeala,
spectacolul se sfarsise, sala era goala, iar mintea-mi si
mai. Ca si cum nu as fi vazut nimic."
Cel care se exprima cu adevarat
astfel este protagonistul Istoriei sobolanilor; dar in
aceasta povestire Bataille isi propune in mod explicit sa
"infatiseze adevarul".
Bataille vorbeste despre o
adevarata betie a fiintei: aceasta este pentru el adevarata
"inocenta" si totodata perfecta culpabilitate.
El intrevede o contradictie
analoga in literatura, care este un pericol absolut, intrucat,
"nefiind organica, nu este responsabila". Ea constituie asadar o
inevitabila incalcare a legii morale; si totusi, este "expresia
celor in care valorile etice sunt cel mai profund
ancorate".
Intr-adevar, pentru literatura,
"fiinta izolata se pierde in altceva decat ea." Nu prea
conteaza "reprezentarea data de «celalalt lucru»". Va fi mereu "o
realitate care depaseste limitele comune. Chiar daca profund
nelimitate, inainte de toate, nu este «ceva»: nu este
nimic."
Cucerit de simple iluzii -
realul probabil ca ii parea oricum fara sens -, Bataille poate sa
conchida: "Obiectul dorintei mele era in primul rand iluzia, si
abia in al doilea rand putea fi vorba de vidul
deziluziei."
Fragment din volumul in pregatire la Editura ART. Traducere din limba italiana de Cristian Cercel.