Clubul de la Roma si criza actuala (IX)

De unde venea bunastarea? Numerosi teoreticieni marxisti, din Est, dar si din Vest, sustineau sus si tare ca bogatia tarilor capitaliste ar avea o singura sursa: exploatarea. Se refereau, desigur, la exploatarea fortei de munca in propriile tari; dar cu deosebire la exploatarea coloniilor. Povestea cu coloniile, mai ales, incerca sa explice imensele decalaje intre tarile capitaliste si cele socialiste. Decalaje considerate vremelnice. Hrusciov lansase dictonul "America cea iute de picior/O vom ajunge si o vom intrece", sintetizand astfel, in stil personal, crezul socialismului ca n-ar fi departe ziua in care capitalismul va fi lasat in urma. De altfel, propaganda comunista incerca sa induca ideea ca tarile capitaliste sunt inainte, in cursa bunastarii, pentru ca timp de cinci sute de ani ar fi acumulat bogatii pe spinarea coloniilor. Realitatea era alta. Timp de cinci sute de ani, tarile capitaliste au invatat sa organizeze munca. Apoi, in vremea din urma, au invatat lucrul cel mai greu: sa organizeze consumul. Daca n-ar fi fost asa, o tara ca Austria, la a carei bunastare dobandita in anii '70 nu intamplator m-am referit, ce pornise dupa razboi practic de la zero, n-ar fi ajuns niciodata atat de departe in asigurarea bunastarii. Dar, mai cu seama, n-ar fi urcat trepte atat de inalte Germania si Japonia. Ambele ridicate din propria cenusa.

Am vizitat Germania cativa ani mai tarziu: in 1973. Am ajuns acolo cu o delegatie de jurnalisti romani, pentru un interviu cu cancelarul de atunci, Willy Brandt. Cancelarul a avut o idee buna. Mai intai sa vedem cu ochii nostri cum arata Germania acelui timp si pe urma sa discutam.

Zis si facut. Timp de doua saptamani, intr-o calatorie intre Bonn si Hamburg, trecand pe la Köln, Lübeck, Düsseldorf, am avut ocazia sa ma conving ca primarul Vienei avea numai aparent dreptate. Pentru ca, intr-adevar, vazandu-i pe nemti cum muncesc, puteai sa-ti faci impresia ca numai pentru asta traiesc.

Dar nu era adevarat. Ei munceau cu disperare fiindca isi doreau cu tot dinadinsul sa traiasca bine.

Nemtii, in 1973, aveau deja o mare pofta de consum si nu mai erau deloc dispusi sa stranga cureaua. O facusera ani indelungati, in perioada interbelica, in anii de razboi, in timpul dramatic de dupa razboi, imediat, cand tara lor era un morman de ruine. Venise insa vremea sa traiasca. Sa dea drumul la curea, sa consume, sa-si asigure confortul la care au visat multi ani fara sa-l poata avea. Stiau si care-i pretul: un echilibru strans intre pofta de consum si pofta de munca. N-au ezitat sa-l plateasca.

In prima etapa, au fost stimulati sa se bata pentru bunastare de Ludwig Erhard si de ministrii lui. Stea polara fiindu-le consumul. Sa nu uitam. Germania abia iesise dintr-un razboi cumplit, pe care-l pierduse, fapt ce-i obligase pe nemti la restrictii drastice.

Intre primele masuri: reforma monetara. Facuta cu un scop precis. Erhard gandea ca, in imprejurarile de atunci, nemtii nu de bani multi aveau nevoie, ci de bani sanatosi. I-au obtinut.

Dupa reforma monetara, piata neagra a batut in retragere, marfurile au inceput sa apara in magazine. Dar banii erau putini. Viata ii obliga pe nemti la cumpatare.

Consumul se dovedise a fi rana cea mai dureroasa a Germaniei din acei ani. Si cea mai periculoasa. Cum nemtii nu reuseau sa inchida aceasta rana - si inca repede! - riscau o cangrena economica. Fiindca de aici, din zona consumului, puteau sa puna in miscare motoarele economiei. Prin consum intelegand toate gurile care inghit resurse ale populatiei: ale populatiei, ale unitatilor bugetare si ale companiilor lucrative, mici sau mari.

Doua probleme urmau a fi grabnic solutionate. Prima: relansarea consumului. Fiindca o populatie obligata sa-si reprime pofta de consum nu era intru totul apta de un angajament performant in constructia Germaniei noi. A doua: repunerea pe sine a locomotivei economice. Lucru nu tocmai usor de facut in conditiile unei piete interne de consum a carei expansiune intarzia.

Acum mai bine de sase decenii, parintele doctrinei "bunastare pentru toti", Ludwig Erhard, vazuse limpede ca "in jurul consumatorului graviteaza intreaga economie". De-atunci, aceasta idee, plecata din Germania postbelica, a fost dezvoltata in milioane de carti si de studii.

Viata, insa, a luat-o inaintea cartilor si a demonstrat ca Maria-Sa Consumatorul are un rol nou. Un rol fundamental. El nu mai putea fi doar un simplu "punct fix", in jurul caruia se invarte economia. Noul lui rol era dinamic. Desi producatorul putea influenta cererea, prin marketing agresiv, tot ce reprezenta oferta lui (cantitate, calitate, structura) depindea in ultima instanta de Consumator: de nevoile lui, de dorintele lui, de placerile si capriciile lui, de banii (sanatosi si nu bolnavi de inflatie) pe care ii avea. Mai departe, de acest raport cerere-oferta depindeau stabilitatea monedei, balanta comerciala si de plati, nivelul inflatiei, indicatori ce dadeau continuu dureri de cap guvernelor de pretutindeni. Or, Germania din primii ani de dupa razboi se confrunta cu o scadere cumplita a consumului. Si daca scadea consumul, productia n-avea cum sa creasca. Productia interna.

Insasi cresterea economica era dependenta de consumatori. Asa cum avea sa remarce savantul francez Bertrand de Jouvenel, produsul intern brut (indicator ce arata bogatia reala a unei tari, exprimand suma valorilor adaugate) creste nu numai daca se fabrica strunguri sau otel, ci si daca se construiesc scoli ori daca particularii platesc intrarea in piscine, isi comanda haltere iar femeile se dau in vant dupa gene false. Dar nemtii nu aveau bani pentru capricii, iar magazinele, turismul, transporturile, alte servicii nu prea aveau clientela. Asa ca primul care pierdea era bugetul. De pierdut pierdea si productia, care nu-si putea redobandi sensul real, acela de furnizor de bunuri si servicii acceptate de piata.

Continuare: miercurea viitoare