AMINTIRI DIN PARADIS / Privirea lui Bernhard Widder la Târgu-Jiu

Autor: Peter Sragher 24.09.2009

A studiat arhitectura la Viena ani la rând, dar are morbul fotografiei, al fotografiei ca iubire, de la detaliul semnificativ, până la o poză de noapte, care e parcă doar sunet, dar este şi un mare amator al călătoriilor, acolo unde descoperă forma exactă pentru cuvintele sale, pe care le toarnă in poezie.

Are o memorie extraordinară, pentru că ţine jurnal de peste douăzeci şi cinci de ani, reuşind nu numai să il folosească pentru reţinerea importantelor idei, dar şi ca bază pentru unele dintre eseurile lui. Austriacul Bernhard Widder este totodată scriitor, poet, eseist, traducător. Şi nu scrie numai in limba germană, ci este şi un cunoscător temeinic al latinei, aşa că a invăţat cu uşurinţă spaniola, inţelege italiana si, spre surprinderea cititorilor, imboldit de vizitele tatălui său in România, a inceput să inveţe limba română, sub indrumarea soţului unei diplomate românce.
A devenit totodată iubitor al ţinuturilor româneşti, dar şi al poeziei noastre, căci in biblioteca lui sunt şi Blaga, şi Bacovia, dar şi Mihail Sebastian, toţi in limba germană. Nu vorbim de ajuns despre Bernhard Widder dacă nu spunem şi că este istoric al arhitecturii, el ocupându-se intens, cale de peste un deceniu, de vasta operă a austro-americanului Herbert Bayer, arhitect şi peisagist crescut la şcoala Bauhaus-ului. Un artist despre a cărui operă a şi organizat o expoziţie la Bucureşti, in urmă cu aproape trei ani. Şi nu ştiu dacă am spus totul despre preocupările acestui spirit dornic de a cunoaşte, de a scormoni, de a vedea, curios in cel mai bun sens al cuvântului. Fotografiile lui sunt adesea ca un haiku, fie acesta alb-negru sau color, căci Bernhard ştie adesea să surprindă dacă nu esenţialul, măcar o imagine ce trezeşte sentimente şi naşte idei. Un punct de plecare către meditaţie.
Pe deasupra, are şi generozitatea de a organiza de mai bine de douăzeci de ani ceea ce iniţiatorii, dintre care a mai rămas doar el şi arhitectul Fritz Schmidmair, numesc Salon. Un loc in care se citeşte poezie, proză, se organizează concerte de muzică, expoziţii de fotografie şi de pictură. O replică ironică la saloanele de secol XIX-XX, care erau pompoase şi adesea lipsite de conţinut, promovând o cultură care era doar apanajul prezentării toaletelor unor doamne din protipendada vieneză, cultura şi literatura trecând pe planul doi. Era, pe atunci, foarte la modă să ai un salon literar, căci astfel iţi creşteau acţiunile. Tocmai asta ironizează de mai bine de douăzeci de ani Bernhard şi Fritz, căutând numai acte de cultură care să imbogăţească spiritul, insoţite de un vin bun şi un sandviş, capabile să deschidă pofta de discuţie. Pentru asta, Bernhard sacrifică timp şi energie. Ca şi alţii să se exprime, să se poată afirma.
Bernhard scrie o poezie care il reflectă: călătorul gata să descopere esenţialul. Călătoria este pentru el un pretext menit să-l facă nu numai să vadă altceva, ci şi să-i ascută vederea. Se poate spune că fotografia are rolul ei in poezia lui Bernhard. Multe versuri sunt imagini bine tăiate din peisaj, iar amănuntele sunt abia o punere in abis a abstractului, a simţământului care evită metafora, retorica, patosul. Patetic nu mai poate fi un austriac după nazism, spune Bernhard, purtând pe umeri povara inaintaşilor săi. Aşa că metafora şi patetismul nu le veţi găsi in poezia scriitorului austriac. Pasiunea o refuză, păstrând-o pentru viaţa particulară, unde se poate dezvolta in toată plenitudinea sa. Iubirea sa pentru călătorie se reflectă şi in revelatorul său poem despre complexul de sculpturi de la Târgu-Jiu al lui Constantin Brâncuşi. A scris poezia inainte de a vizita complexul. Iar vizita de acum câţiva ani a reprezentat doar rescrierea poemului, in trecere pe lângă Poarta Sărutului. Nu s-a aşezat la masă, la Masa Tăcerii, pentru că nu veniseră la intâlnire toţi. Nu era acolo Brâncuşi, iar Jiul nu voia să se oprească din curgere. Aşa că Bernhard a stat in picioare şi a privit. Privirea lui este incă acolo. Iar poemul curge in continuare:
Nevăzut
(târgu-jiu: grădina lui constantin brâncuşi)
nici măcar cei zece ani groaznici n-au
distrus nimic din această operă, se spune.
n-a venit nici un comisar sau speculant, ca să
dea acestei grădini fără folos un nume
nou in slujba progresului sau a
socialismului infăptuit.
la aproape şaizeci de ani a rămas nevăzută
grădina pentru ochii care nu văd nimic.
poartă masivă de piatră cu câteva reliefuri, un cerc din
mici scaune rotunde in jurul unei plăci circulare,
lemn sau piatră. stelă suplă spiralată,
care dispare intre arbori.
numele ei fie: coloana nevăzutului.
un cuvânt mai mic decât infinitul.
n-am fost acolo, o cunosc doar din fotografii.
lemn ros de vreme, piatră cu muşchi, păsări,
vânt sudic fierbinte in frunze uscate,
care-adie peste câmpia oltenească.
numele moale al localităţii, târgu-jiu,
muzică veche.