EVENIMENT / Geometria in spatiul Chintila
Autor:
Sebastian Amza
24.09.2009
Cu un an inainte de disparitia
sa, in 1985, pictorul Spiru Chintila a fost omagiat printr-o
expozitie grandioasa (fireste, atât cât putea permite acea epoca sa
imprumute din zacamintele de grandoare!). Dupa aceea, insa, fiindca
istoria s-a luat cu alte treburi mult mai importante decât sa se
zgâiasca la tablouri, timp de un sfert de veac uitarea si rugina
timpului s-au asternut linistite peste opera pictorului. Mai mult,
strict pentru detinatorii de pinacoteca de buzunar, obtinuta prin
motoare de cautare speedy, una dintre aceste "enciclopedii" emite
pe nerasuflate urmatoarele doua "linii": "(n. 1921, Bazargic,
judetul Caliacra - d. 1985 - Bucuresti) a fost un pictor român,
reprezentant al realismului socialist".
In final, mai adauga cu
jena si ca textul e numai un "ciot". Si, din pacate, acesta e purul
adevar: doar atât a ramas, un ciot, din amintirea operei unui mare
pictor român, pe nedrept si prea de timpuriu transferat la sectia
arhiva.
Iata insa ca acum, dupa 25 de
ani, initiativa ArtSociety* de a organiza o retrospectiva Spiru
Chintila vine nu numai sa repuna in drepturile sale memoriale o
opera interesanta si valoroasa. Dar si sa recalibreze viziunea
asupra unui artist care, cum stim ca parsivul de destin are grija
sa le "organizeze" pe toate, a primit ca "bonus" la aceasta
neglijare postuma, un incredibil sir de tragedii familiale. In
numai trei ani, trei purtatori ai patronimului sau au parasit
aceasta lume: pictorul Andrei, fiul (2007), filologul Radu, fiul
din prima casatorie (2008) si anul acesta, sotia sa, pictorita
Simona Vasiliu-Chintila. Trei fiinte care au fost chemate sa-si
reintregeasca familia in Câmpiile Elizee.
Expozitia - ce face parte
dintr-un proiect mai amplu si având sprijinul ultimului purtator al
numelui Chintila, fiul Matei, venit special din Germania pentru
aceasta aducere-aminte - reuneste peste o suta de uleiuri, acuarele
si desene, o parte dintre ele provenind din Pinacoteca Muzeului
Municipiului Bucuresti si de la muzeele de Arta din Constanta si
Râmnicu-Vâlcea, alta parte - din colectiile particulare.
Altminteri, o stradanie laudabila, sprijinita si de Societatea
Colectionarilor de Arta din România, fiindca, asa cum ne marturisea
Matei Chintila, lucarile pictorului "beneficiau" de o raspândire
atât de regretabila, incât unele dintre ele au ajuns sa fie expuse,
acum, pentru prima data.
Fara indoiala ca nu stim daca,
prin acest exceptional demers recuperator, esantionul din opera
pictorului va reusi, asa cum spera organizatorii, sa "legitimeze
pozitionarea lui Spiru Chintila intre cei mai importanti
reprezentanti ai cubismului din istoria picturii românesti". Stim
insa ca macar, in acest fel, se pot diminua cât mai drastic in
constiinta publica dimensiunile etichetei severe de "reprezentant
al realismului socialist".
Nu e mai putin adevarat, in
acelasi timp, ca Spiru Chintila a fost un rasfatat al
"establishment"-ului comunist inca din primii ani ai instalarii
acestuia la cârma României. Stau dovada, printre altele, o galerie
intreaga de tablouri care, chiar daca executate in stilul personal
ce avea sa fie recunoscut si dupa patruzeci de ani de pictura,
preaslaveau momentele "eroice" ale istoriei regimului, numeroasele
contracte obtinute pentru lucrari de arta monumentala (precum
mozaicurile si vitraliile realizate, in colaborare cu sotia sa ori
cu alti artisti-militanti, la Focsani, Constanta, Tulcea, Câmpina,
Medgidia, Bucuresti), dregatoriile detinute la vârful breslei
artistilor sau participarile neconditionate si constante din 1947
(se spune ca in numar de peste 200), la toate Saloanele Oficiale,
expozitiile anuale de stat, bienalele, republicanele,
interregionalele, la "Magistralele Socialismului" si la "Cântarea
României" sau la expozitii personale si de grup in strainatate
(adica nu numai in URSS, China, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia sau
Ungaria, ci si in SUA, Mexic, Argentina, Brazilia, Portugalia,
Spania sau Italia).
Dar nu acesta e sensul
descifrarii personalitatii lui Spiru Chintila. Sau, mai exact, nu
in aceasta directie (fiindca, sa ne amintim ca la fel ca el au fost
multi, unii dintre ei supravietuindu-i cu brio, pâna-n zilele
noastre!). Ar fi prea simplu si prea comod. Cum la fel de
confortabil este sa stai picior peste picior, sa rasfoiesti istoria
artei si sa constati cu o superioritate doctoral-academica, odata
ajuns la capitolul dedicat celui alintat in copilarie Spirache, ca
acesta a cochetat la inceputuri cu fovismul, apoi cu cubismul,
pentru a fi, in sfârsit, clasificat drept unul "dintre cei mai
autentici exponenti ai constructivismului in arta româneasca". Sau
ca, in afara de creatia de sevalet - compozitii, naturi statice,
nuduri, portrete si peisaje (cu precadere dobrogene, dar si din
alte tari!) - artistul s-a remarcat si prin lucrari de tapiserie si
arta decorativa.
De aceea, provocarile pe care le
propun lucrarile lui Spiru Chintila, acum, unele la peste o
jumatate de secol de când au fost create, sunt, credem, de alta
natura. Geometria semantica in care se inscrie opera sa ar trebui
sa fie mai umana, mai comprehensiva si, poate, de ce nu, mai
distincta fata de clisee.
De pilda, ar fi interesant de
urmarit mai multe lucrari din perioada studiilor la Academia Libera
de Pictura din Bucuresti, ca sa regasim, cât se poate, fireste, in
urmele de pasta ale penelului sau in grafica nervoasa, ceva din
striatiunile emotive venite dinspre maestrii la izvorul carora
artistul si-a potolit setea creatoare: Camil Ressu, Francisc
Sirato, Al. Ciucurencu sau arh. Horia Teodoru. Fiindca exista
impresia subterana ca "militantismul" civic deprimant (luptatorii
din "garzile patriotice" tinând mâinile inclestate pe arme in
"glorioasa" zi de 23 august '44, sau viziunile entuziaste din zeci
de tablouri cu uzine agasante, cosuri fumegânde cu spor si schele
voioase alaturi de macarale ce râd in soare argintii etc. etc.!)
clamat de Spiru Chintila, mai ales pâna in anii '70, nu a fost
chiar asa de naravas. Si ca, uneori, chingile s-au slabit, peretii
edificului au crapat, fatada s-a cojit (poate ca e vorba, si in
cazul lui, ca si in al atâtor altora, de trucul aparentului
compromis!), lasând sa se desluseasca, abia camuflate, semnele unei
nelinisti secrete. O nesupunere sublimata, ce poate fi descoperita
nu numai in "Seria metafizica" din 1945.
Apoi, sa fie oare intoarcerea
din ce in ce mai insistenta la atelier, inspre nud si naturile
statice de toate soiurile, rotite pâna la ameteala (cu fazan, cu
peste, pe fond verde, la fereastra, cu fructe si scoica, cu obiecte
si forme geometrice, cu masa rotunda etc.), sa fie, asadar, acestea
semnul unei evadari spre interior? Al unui refuz vehement, dar "cu
panas"? Al unei revolte sublimate cu viclenie (cine stie, stie,
sanatos sa fie; sau, altfel spus, "honni soit qui mal y pense")? Nu
stim, dar ar fi bine de stiut! Lasam astfel loc si altora, si mai
fantezisti, sa scormoneasca.
Insa, un lucru e cert:
inefabilul acelor "armonii cromatice apte sa transmita intelesurile
lirice ale demersului pictural", pe care regretatul critic Dan
Grigorescu le vedea, in 1983, in "peisajul" de inauntru in care
artistul se autoexilase o vreme, se transfera, când si când, si
afara. Insa nu intr-o oricare "afara", ci una tipica, personalizata
pâna la sigiliu. Aceea cu marca Spiru Chintila. Tablouri ca "Peisaj
dobrogean cu morminte tatare" (1975), "Câmp lânga Comana" (1975),
"Peisaj geometric" (1976), "Apus de soare (geometric)" (1976) sau
"Peisaj la Medgidia" (1978) fac deliciul unui spatiu geometric
original.
Incarcat de mistere si
revelatii, al caror gust l-ar face invidios pâna si pe inacritul
Euclid.
*) - Un sfert de veac fara Spiru
Chintila, retrospectiva, Galeria ArtSociety