AVANPREMIERA / Femeia-oracol
Autor:
Margaret Atwood
29.09.2009
Scriitoarea canadiana Margaret
Atwood detine un palmares greu de egalat, numeroasele premii
obtinute insemnand recunoasterea si aprecierea absoluta a valorii
operei sale (Booker Prize, The Governor General's Award, Giller
Prize, Premio Litterario Internazionale Mondello, Toronto Book
Award, Sunday Times Award for Literary Excellence, Premio Principe
Asturias de las Letras).
In Femeia-oracol, roman
eminamente postmodern, absurdul se impleteste cu plauzibilul, iar
iluziile, mistificarile si nascocirile se intalnesc la tot pasul.
Eroina cartii, Joan Foster, isi traieste complet confuza multiplele
identitati, trecand de la fata obeza la femeia supla, de la parul
rosu la cel castaniu, de la Londra la Toronto, de la relatia cu un
conte polonez la un sot rigid.
Iar in final, dupa ce-si regizeaza
propria moarte, decide sa se refugieze intr-un orasel italian
pentru a-si face bilantul vietii.
In subtilitatea si inteligenta
stilului, in manuirea personajului principal si a destinului
acestuia, in "jocul" si interferarea planurilor din lumea asa-zis
reala din roman si cea fictionala din cartile scrise de Joan -
recunoastem calitatile care au facut-o celebra pe Margaret Atwood,
una dintre cele mai puternice voci ale prozei actuale.
Traducerea romanului va fi
publicata la Editura Leda, la care au mai aparut de aceesi autoare
romanele: Povestirea cameristei, Asasinul orb,
Ochi de pisica, Oryx si Crake, Femeia
comestibila.
CaND NU M-AM MAI GaNDIT la asta,
am simtit ca mariajul nostru incepe sa mearga mai bine ca oricand.
Eram chiar un pic mandra de asta. Dupa parerea mea, majoritatea
femeilor fac o greseala fundamentala: se asteapta ca sotii lor sa
le inteleaga. Pierd timp pretios incercand sa se explice,
punandu-si pe tava emotiile si reactiile, dragostea, mania si
sensibilitatile, pretentiile si frustrarile, ca si cum simpla
relatare a acestora ar avea vreun rezultat. Sotiile prietenilor lui
Arthur aveau tendinta sa fie asa, iar pe mine ma considerau bleaga,
neglijenta si destul de prostuta. Ele insele o duceau din criza in
criza, cu comentariile aferente, intr-o combinatie de "am ajuns la
capatul puterilor", tigari, sinceritati uluitoare si ceea ce se
numeste cicaleala. Pentru ca eu nu faceam asa, prietenii lui Arthur
il cam invidiau si mi se confesau in bucatarie. Erau legati de
maini si de picioare, vlaguiti; nevestele lor aveau ceva din
ipocrizia ostentativa, atat de familiara mie, a mamei
mele.
Insa nu voiam ca Arthur sa ma
inteleaga: am facut tot ce mi-a stat in putinta sa previn acest
lucru. Cu toate ca simteam, uneori, tentatia sa ma confesez,
reuseam sa rezist acestui impuls. Gusturile lui Arthur erau
spartane, iar viata mea de dinainte, precum si adancimile eului meu
l-ar fi ingrozit. E ca si cum ai cere o fleica si ti s-ar aduce o
vaca taiata. Cred ca banuia ceva; in putinele ocazii in care
incercam firav sa ma dezvalui, mi-o reteza ferm.
Si celelalte neveste voiau ca
sotii sa le fie la nivelul fanteziilor lor despre viata, care, cu
exceptia vesmintelor, nu erau foarte diferite de ale mele. Nu o
spuneau chiar asa, dar imi dadeam seama din sperantele pe care le
nutreau. Voiau ca partenerii lor sa fie puternici, senzuali,
pasionali si captivanti, cu guri aspre si posesive, dar, in acelasi
timp, tandri si adoratori. Voiau barbati purtand mantii
misterioase, care sa le salveze din balcoane, dar, in acelasi timp,
isi doreau relatii profunde, semnificative si deschidere totala.
(Patrunjelul Stacojiu, le spuneam eu in gand, nu are timp de
relatii semnificative). Voiau orgasme multiple, voiau sa invarta
lumea pe degete, dar si sa fie ajutate la spalatul
vaselor.
Simteam ca situatia mea era
satisfacatoare, fata de a lor. Exista doua feluri de dragoste, imi
spuneam eu; Arthur era nemaipomenit dintr-un anumit punct de
vedere, dar cum sa-i ceri omului mai mult decat poate duce?
Renuntasem sa ma mai astept de la el sa fie un strain cu mantie,
lunecos si cu un aer usor amenintator. Nu putea fi asa: traiam
alaturi de el, iar strainii invaluiti in mantii nu-si lasau
sosetele aruncate pe jos, nu-si varau degetele in urechi si nici nu
faceau gargara dimineata, ca sa omoare microbii. Il pastram pe
Arthur in apartamentul nostru si pe straini in castelele si
conacele lor, unde le era locul. Cred ca era o atitudine matura din
partea mea, iar lucrurile acestea imi permiteau, cu siguranta, sa
fiu mai deschisa si mai senina decat sotiile prietenilor lui
Arthur. Aveam insa un atu in plus fata de ele: la urma-urmei, eram
o profesionista, in ceea ce priveste fanteziile, in vreme ce ele
erau niste biete amatoare.
Si totusi, pe masura ce trecea
timpul, am inceput sa simt ca imi lipseste ceva. Poate, mi-am zis
eu, sunt lipsita de suflet; ma lasam in voia soartei, cantand
firav, precum Mica Sirena din basmul lui Andersen. Ca sa ti se dea
un suflet, trebuie sa suferi, trebuie sa renunti la ceva; sau parca
povestea se referea la picioare? Nu-mi mai aminteam bine. Ajunsese,
oricum dansatoare, dar fara limba. Apoi, mai era si Moira Shearer,
in Pantofiorii rosii. Nici una dintre ele nu fusese in stare
sa-l multumeasca pe chipesul print; amandoua murisera. In
comparatie cu ele, eu o duceam destul de bine. Greseala lor fusese
ca se dadusera in spectacol, pe cand eu dansam in spatele usilor
inchise. Eram mai ferita, dar...
E adevarat ca aveam doua vieti,
dar in zilele proaste simteam ca nici una dintre ele nu era cu
adevarat reala. De obicei, cu Arthur, jucam rolul de gospodina, nu
munceam in adevaratul sens al cuvantului. Iar romanele mele gotice
nu erau decat maculatura; castele de hartie, costume de hartie,
papusi de hartie, la fel de inerte si de lipsite de viata, pana la
urma, precum acele papusi cu ochi goi, care nu ma satisfaceau si le
tot imbracam si le dezbracam acasa, la mama. Aveam reputatia ca
sunt distrata, lucru pentru care eram indragita de prietenii lui
Arthur. Curand, a devenit de notorietate ca sunt aiurita, ceea ce
m-a facut sa trec acest lucru in repertoriul meu de
deficiente.
- Te scuzi prea mult, mi-a
spus una dintre nevestele acelea stridente si eu am inceput sa
meditez asupra acestei chestiuni.
Era perfect adevarat. Dar, oare,
de ce simteam ca trebuia sa fiu scuzata? De ce voiam sa fiu
absolvita si de la ce? In liceu, nu erai obligata sa joci baseball,
daca aveai menstruatia sau daca te durea stomacul, iar eu preferam
liniile de tusa. Acum voiam sa fiu recunoscuta, insa mi-era teama.
Daca adunam partile separate ale vietii mele (precum uraniul sau
plutoniul, inofensive privite cu ochiul liber, dar pline de energii
letale), cu siguranta ar rezulta o explozie. Insa eu pluteam,
marcand trecerea timpului.
Era in septembrie. Arthur se
afla intr-una din depresiile sale si tocmai scrisese un teanc de
scrisori, denuntandu-i pe toti cei care aveau legatura cu miscarea
Reformei Curricumului, care era ultima cauza pentru care lupta.
Tocmai incepusem o carte noua; titlul de lucru era Iubirea mea
izbavitoare. Era dificil sa inchid ochii si sa ma arunc in
lumea umbrelor, cata vreme Arthur misuna prin apartament;de
asemenea, nu ma mai tentau ca altadata scenele de haituiala si de
fuga de violatori si criminali. Aveam nevoie de ceva nou, de o
intorsatura inedita: nu mai era vorba de competitie, romanele
gotice nu mai erau privite ca simple gunoaie, ci ca gunoaie de
facut bani si simteam ca ma pandea pericolul imbacselii. Din
trecerea in revista a scrierilor rivalilor mei, lucru pe care il
faceam in fiecare saptamana, nerabdatoare, in drogheria din coltul
strazii, am observat ca temele oculte erau ultima moda. Nu mai
ajungea sa creezi un erou cu mantie; trebuia sa aiba si puteri
magice. M-am dus la Biblioteca Centrala de Documentare si-am
devorat cartile despre secolul saptesprezece. Aveam nevoie de un
ritual, de o ceremonie, de ceva sinistru, dar
decorativ...
Cand isi reveni, Penelope isi
dadu seama ca era legata la ochi; nu-si putea misca nici mainile,
nici picioarele. O legasera de un scaun. Doi dintre ei susoteau in
capatul celalalt al camerei; se stradui sa prinda ceva din ceea ce
spunea, stiind ca viata ei si a lui Sir Percy s-ar fi putut sa
depinda de asta.
- Am putea-o folosi ca sa
avem acces la cunoastere, crede-ma, zicea Estelle. Era o frumusete
intempestiva, cu sange de tiganca.
- Ar fi mai bine s-o
inlaturam, mormai Fran'ois. A vazut prea multe.
- Da, da, facu Estelle,
dar mai intai ne putem folosi de ea. Nu se intampla prea des ca o
persoana cu asemenea puteri mari, dar necultivate, sa-mi cada in
mana.
- Fa ce vrei, zise
Fran'ois printre dinti, atata vreme cat nu-mi strica mie
planurile.
Ochii lui sfredelitori
masurara trupul tanar, tremurator si neajutorat al lui
Penelope.
- Ssst, si-a
revenit.
Estelle se apropie de ea cu
miscari de o gratie salbatica, nestapanita. Dintii marunti ii
stralucira in semiintuneric si isi dadu pe spate parul rosu, lung
si ravasit.
- Asadar, copila, spuse ea
cu falsa prietenie. Ti-ai revenit. Iar acum o sa ne faci un mic
serviciu, ce zici?
- N-am sa fac nimic pentru
voi, a zis Penelope. Va cunosc foarte bine.
Estelle a inceput sa
rada.
- Ce curaj, micuto! spuse
ea. Dar nici pentru tine n-ai sa poti face ceva. Bea
asta.
Ii turna cu de-a sila printre
dinti un lichid dintr-o sticluta exotica. Apoi ii desfacu legatura
de la ochi si aseza dinaintea ei o masuta cu o oglinda, in fata
oglinzii, puse o lumanare aprinsa.
Penelope simti cum incaperea
e invadata de o aura a raului care se inalta coplesitoare de jur
imprejurul ei. Isi simti privirile atrase spre flacara, impotriva
vointei sale; mintea i se tulbura, propria-i reflexie disparu...
porni mai departe in oglinda, si mai departe, pana paru ca se
plimba de cealalta parte a oglinzii, intr-un tinut de umbre
neclare. In fata ei, murmurau glasuri in ceata.
- Nu te teme, se auzi
vocea lui Estelle de la mare departare. Spune-ne ce vezi. Spune-ne
ce auzi.
Dactilografiasem cu ochii
inchisi, ca de obicei, dar cand am ajuns la acest punct, i-am
deschis. M-am trezit in fata unui zid: nu aveam nici cea mai mica
idee in legatura cu ceea ce avea sa vada sau sa auda Penelope mai
departe. M-am tot gandit vreo jumatate de ora, insa fara nici un
rezultat. Era un vechi obicei de-al meu: cand nu mai stiam ce sa
fac, incercam sa simulez respectiva scena si sa blochez actiunea,
precum un regizor.
Era riscant, pentru ca Arthur se
uita la televizor in camera de alaturi. Si nici nu cred ca aveam
lumanari. M-am dus la bucatarie, am scotocit prin sertare si-am dat
peste un muc de lumanare plin de praf, pe care il cumparasem odata
cu un vas pentru arome, intr-un moment de depresie, dupa care l-am
aruncat intr-un moment de manie. Arthur credea ca scriu un eseu de
sociologie a olaritului pentru un curs seral de la universitate, pe
care ma prefaceam ca il urmez.
Am aprins lumanarea si m-am
asezat in fata oglinzii de la masuta mea de toaleta. (Tocmai imi
cumparasem una tripla, la fel ca a mamei). Apoi, mi-am adus aminte
de experimentul meu anterior cu scrierea automata, din liceu.
Atunci imi arsesem bretonul, asa ca mi-am strans tot parul in
agrafe, ca nu cumva sa mi se intample din nou acelasi lucru. Nu ma
asteptam sa primesc vreun mesaj, ci doar sa regizez scena din
cartea mea, insa am simtit ca ar trebui sa-mi pun un pix sau un
creion la indemana.
Penelope era, bineinteles, un
medium natural. Era usor de hipnotizat. I se daduse si un lichid
dintr-o sticluta exotica, ceea ce avea s-o ajute. M-am dus iar la
bucatarie, mi-am turnat un whisky cu apa si-am baut. Apoi m-am
asezat in fata oglinzii si-am incercat sa ma concentrez. Poate
trebuia ca Penelope sa primeasca un mesaj de la Sir Percy, prin
care sa o anunte ca e in primejdie. Sau, poate, era bine ca ea sa
ii transmita unul. Era primitoare sau expeditoare? Bell Telephone
si-ar pierde painea, daca metoda aceasta s-ar putea
perfectiona...
Nu ma puteam concentra. Tu
esti Penelope, imi spuneam eu sever.
M-am uitat fix la lumanare in
oglinda, la reflexia ei de acolo. Nu era numai una, erau trei si
stiam ca daca voi misca putin cele doua parti laterale, are sa
apara un numar infinit de lumanari, intr-un sir cat puteam eu
cuprinde cu ochii. Incaperea parea cufundata in bezna, mai
intunecata decat inainte; lumanarea stralucea aprins, o tineam in
mana si treceam printr-un coridor, coboram, apoi am cotit dupa un
colt. Trebuia sa fie cineva pe acolo. Simteam nevoia sa intalnesc
pe cineva.
In coltul oglinzii, am vazut o
miscare. Mi s-a taiat respiratia si m-am intors. Cu siguranta,
statuse cineva in spatele meu. Acum nu mai era nimeni. Dar nu era
nimeni. Acum eram complet treaza; auzeam un zgomot usor, de la
televizorul din camera alaturata si glasul unui reporter: "Trage si
marcheaza! Un atac fulminant de pe pozitie. Cred ca a fost un
ricoseu. Iata replica..."
M-am uitat la foaia de pe
masuta. Am vazut o mazgalitura, un singur cuvant care, cu siguranta
nu era scrisul meu:
Supunere
Am stins lumanarea si am aprins
lumina. Supunere. Ce naiba voia sa zica asta? Am luat
Dictionarul de sinonime pe care il tineam aproape pentru
cuvintele pe care le foloseam mai des, cum ar fi "a tremura" - vb.:
a dardai, a se cutremura, a se infiora, a se scutura, a tresari, a
fremata, a palpita, a vibra - si l-am cautat:
supunere: subjugare,
aservire, inrobire, robie, ingenunchere, ascultare,
smerenie.
Ce cuvant tampit, mi-am zis eu;
nu ma ajuta cu nimic in ceea ce le priveste pe Penelope si pe
Estelle. Apoi parca m-a lovit ceva in moalele capului, gandindu-ma
la ce se intamplase. Scrisesem un cuvant, negru pe alb, fara sa fiu
constienta de asta. Nu numai atat, dar vazusem pe cineva in oglinda
sau, mai degraba, in camera, stand indaratul meu. Eram sigura de
asta. Imi reveni in minte tot ce imi spusese Leda Sprott; nu era
nici o iluzie, eram convinsa ca totul era real si ca cineva avea un
mesaj pentru mine. Voiam sa cobor prin coridorul acela care
raspandea o lumina intunecata, voiam sa vad ce e la capatul
lui...
Pe de alta parte, parca nici
asta nu-mi doream. Mi-era prea teama. Totodata, era o situatie
ridicola: ce m-apucase pe mine sa ma fatai de colo-colo cu lumanari
si oglinzi, ca unul dintre octogenarii spiritualisti ai Ledei
Sprott? E drept, aveam nevoie de un mesaj pentru Penelope, dar asta
nu insemna sa-mi asum riscul de a face absolut orice ca sa-l
obtin.
M-am dus la bucatarie si mi-am
mai turnat un paharel.
Acesta a fost inceputul. Oglinda
a iesit invingatoare, curiozitatea a triumfat. Am lasat-o pe
Penelope deoparte, in scaunul ei: aveam sa-i port de grija ceva mai
tarziu. Cuvantul nu era pentru ea, ci pentru mine, si voiam sa aflu
ce inseamna. A doua zi dimineata, m-am dus la primul Loblaws si am
cumparat o duzina de lumanari pentru cina; in seara aceea, in vreme
ce Arthur se uita la un meci, eu am intrat din nou in
oglinda.
Experienta a fost asemanatoare
cu cea de dinainte si a ramas neschimbata timp de vreo trei luni
cat am continuat acest experiment. Sensul acestei calatorii de-a
lungul unui pasaj ingust ce ducea in jos era certitudinea mea ca nu
trebuia decat sa o iau dupa primul colt sau dupa urmatorul -
deoarece aceste incursiuni se tot lungeau - ca sa dau de acel ceva
care-mi apartinea si ma astepta - un adevar, un cuvant sau o
persoana. Un singur lucru s-a schimbat: senzatia ca se afla cineva
in spatele meu nu s-a repetat. Cand ieseam din transa, dupa cum
presupun ca s-ar numi, gaseam, de obicei, un cuvant, uneori mai
multe cuvinte si, ocazional, chiar cate o propozitie, pe carnetelul
din fata mea, desi in doua randuri n-am vazut decat o mazgalitura.
Ma holbam la cuvintele acelea incercand sa le gasesc un sens; le
cautam in Dictionarul de sinonime si, de cele mai multe ori,
alte cuvinte se adunau in jurul lor.