IASII LUI PATRAS / Calatorul Octavian Paler

La Iasi Octavian Paler obisnuia sa vina frecvent intr-o vreme, pe la inceputul anilor '90, cand timpul parea inca sa aiba nesfarsita rabdare cu oamenii si cand jurnalismul se facea si cu inima, si cu credinta intr-un viitor purificat de gunoiul moral al istoriei recente. Mi-l amintesc mai senin decat in ultimii ani, mai putin manios, cu un tonus benign, de intelectual captivat exclusiv de idee, ca in acea zi caniculara in care venise la Casa Pogor sa vorbeasca despre "Viata si opiniile lui Zacharias Lichter", romanul lui Matei Calinescu republicat pentru prima oara dupa Revolutie la proaspat infiintata editura Polirom, in prezenta autorului venit de peste Ocean si a unui public numeros, atras de eveniment ca de un spectacol. Paler era un vorbitor inzestrat, orator de elita, cu un simt extraordinar de viu al cuvantului si cu un patos seducator, cu mare putere de insinuatie. Chiar daca nu erai de acord intotdeauna cu ceea ce sustinea, nu puteai sa nu-i dai dreptate, macar intr-o prima instanta. Impresia de logica impecabila a discursului te cucerea imediat, si erai indemnat sa-l ingani, fara sa-ti dai seama. Aceeasi impresie o lasa, de altfel, si scrisul sau, care a cunoscut o indelunga si complicata gestatie si despre care voi vorbi in episodul de azi.

In mod vizibil, ceea ce atrage atentia de la bun inceput in cartile lui Octavian Paler, ca o nota particulara ireductibila, dealtfel unanim recunoscuta, este obsesia etica, intentia programatic marturisita de a cauta in cultura sensuri existentiale majore, detalii semnificative privind destinul eroic al intelectualului. Pentru ca intelectualul, mai mult decat scriitorul obisnuit, orbit de maruntele vanitati si de meschina dorinta a afirmarii de sine, trebuie sa fie o constiinta, un exemplar uman de elita chemat sa depuna marturie si sa-si asume, in felul titanului din vechime, "sarcina lumii". Confruntat cu asemenea exigente neobisnuite, era normal ca tanarul ganditor sa nu iasa la rampa inainte de a-si construi o personalitate la inaltimea nobilei misiuni, amanand asadar momentul debutului literar pana tarziu, la varsta intelepciunii.

Zis si facut. Cand publica volumul de versuri "Umbra cuvintelor"(1970) Octavian Paler trecuse binisor de amiaza vietii, fara sa putem spune ca pana atunci statuse cu mainile in san: era deja un nume consacrat in mediul cultural romanesc, mai cu seama ca jurnalist si realizator de programe radio-tv. Inteligenta-i ascutita il propulsase, e drept, pana in varful ierarhiei, fara a-i aduce insa si un prestigiu de scriitor pe masura. Or, indiferent cat de influent ar fi fost, un simplu gazetar n-avea cum deveni si "director de constiinta", onoare rezervata in exclusivitate autorilor de carti, singurii care puteau modela cu adevarat mintea si sufletul omului din popor, nepervertit de sistem (presa se citea din obligatie de serviciu). Asa se explica, in buna masura, perseverenta lui Paler in a-si edifica un profil distinct de scriitor moralist, preocupat nu de insignifiantele chestiuni estetice, ci de soarta omului si de problemele lumii contemporane. Trebuie subliniat totusi ca, nefiind in joc doar succesul facil, cu bataie scurta, oricand la indemana jurnalistului de succes, optiunea pentru literatura confesiva pe teme etice pare mai curand consecinta fireasca a unei accentuate predispozitii temperamentale, care isi gaseste tarziu forma de expresie potrivita.

Asa cum o atesta paginile jurnalelor de calatorie din "Drumuri prin memorie", primul volum de factura aceasta din opera scriitorului, Octavian Paler se dovedeste un voiajor predispus indeosebi la reflectie si visare. El nu priveste viata cu ochi de prozator, fiind incredintat probabil, ca si Maiorescu, ca "matreata" nu are ce cauta in literatura. Prin urmare, pasiunea pentru idee inhiband celelalte trairi mai pedestre, glosele savante in marginea faptului de cultura acopera in voie prim-planul, fara a fi sustinute de vreun scenariu epic. Doar titlurile capitolelor (cu nume de locuri celebre) sugereaza, metonimic, existenta unui spatiu ce se cere parcurs, fie si in imaginatie. Dealtfel, prin natura logica a succesiunii de momente distincte, calatoria constituie ea insasi o "schema epica", condensand un itinerar ipotetic.

Oricat am cauta, in afara unei astfel de scheme epice virtuale nu vom descoperi aici si obisnuitele amanunte legate de peripetiile inevitabile din timpul voiajului, nici macar o constatare poznasa care sa starneasca dorinta de a povesti mai pe larg si de a condimenta textul cu nitel piper anecdotic sau cu o garnitura oarecare de portrete. Rareori se strecoara in pagina cate un detaliu razlet de viata intima, napadit imediat de vegetatia citatelor in floare. Si asa se intampla mereu: in loc sa vorbeasca despre ceea ce vede in jur, naratorul prefera sa relateze pe un ton didactic-protocolar continutul unor legende si mituri celebre, in raport cu care realitatea imediata nu e invocata decat ca element generic de contrast negativ.

Sobru si auster in toate, cu melancolii de predicator protestant atins de indoiala, Octavian Paler ramane in fond un autor neinseriabil, greu de plasat in trena existentialismului interbelic - unde il situeaza, totusi, maximalismul sau etic - si in afara traditiei prozei autohtone - unde predomina categoria povestitorilor dedulciti la taifas, cu umor si limba dulce ca mierea. Plamadita la alt diapazon moral si estetic, pe un fond de elevata intelectualitate, literatura scriitorului uimeste mai cu seama prin patosul ideii si printr-o fantezie eseistica explodand in nuante, de care numai un spirit hamletian, cu simtul hipertrofiat al disociatiilor, se poate prevala.

Paler detine si el, asemeni moralistilor intens frecventati, secretul formularilor memorabile - dovada risipa de expresii sententioase, care confera paginii scrise aspectul unor inscriptii in basorelief. Dar, cum fragmentul se lasa adesea "rezumat" intr-o propozitie lapidara, de cautata eleganta aforistica, n-ar fi oare mai potrivit sa consideram intregul text drept rezultatul firesc al amplificarii catorva vorbe bine gasite? Cu siguranta! Doar inteligenta deductiva e cea care modeleaza sensibilitatea peregrinului iubitor de filosofare.

In fapt, scriitorul are despre realitate o conceptie bine cristalizata, formata din lecturi, pe care nu e deloc dispus sa si-o schimbe. Ca atare, incredintat fiind ca "in locuri ca Troia sau Micene n-ar trebui sa mergem pentru a vedea, ci pentru a visa", el chiar trece prin lume distrat, tresarind numai atunci cand recunoaste vreun semn anume, intalnit inainte in carti. Apoi, intensitatea emotiilor retrospective il indeparteaza inca si mai mult de prezentul acultural, sterp, dominat de vulgaritate. "Exista ceva meschin in orice demitizare", noteaza undeva, amarat, admiratorul antichitatii, in total dezacord cu spiritul parodic-iconoclast al artei contemporane. Or, mitul nu trebuie luat in deradere, pentru ca ofera omului modern o lectie de intelepciune perena. Maretia vestigiilor de altadata avertizeaza asupra nimicniciei noastre morale ("Daca lumea ar fi plina de asemenea sali hipostile, ar exista poate mai putina prostie mandra de sine"), si din acelasi unghi etic sunt evaluate, apoi, formele goale, tot atat de monstruoase pe cat de colosale ("sub Ramses, formele imbraca o vanitate in loc sa imbrace un ideal"; "falsa grandoare e boala cea mai rea a mediocritatii").

In fine, daca istoria si-a dovedit, iata, falimentul total, trebuind sa refaca drumul inapoi, la izvoare, unde se pastreaza urmele atator civilizatii disparute in timp, arta e nevoita si ea sa recurga la mit pentru a supravietui. Adevarat, "fara vocile vrajite ale sirenelor aventura umana ar fi, neindoielnic, mai saraca". Sau n-ar mai fi deloc. si "ce-am fi noi insine fara memorie, obligati sa ratacim straini de ceea ce am iubit, gresit sau visat inainte?" - se intreaba calatorul intors din voiaj, intr-o clipa de reculegere melancolica. Evident, din cosmarul acestei desertaciuni care este istoria, pana si un martor nevinovat iese platind grea vama. Recursul la memorie devine, asadar, necesar, si obliga la gravitate.

Trecute prin filtrul memoriei afective si al emotiilor livresti, popasurile in Egipt, Grecia si Italia se purifica, iata, de toate impresiile neplacute ale voiajului in realitatea imediata, ca tot atatea trepte simbolice catre sine. Prin locurile pe unde a umblat, Paler nu s-a lasat cucerit decat de esente, asemeni unui vizitator instruit cu temperament inflacarat de devot, invatat sa-si disciplineze emotiile. Farmecul perisabilului nu i-a atins sufletul - ca lui Goethe de pilda, care trecea indiferent pe langa capodoperele Renasterii, dar se inghesuia pe strazile Romei spre a gusta mai din plin bucuria carnavalului; sau, mai aproape de noi, ca lui Alexandru Paleologu, care fugea de muzee spre a lua mai bine pulsul orasului, printre oameni obisnuiti, in bodegi sau bisericute ferite de tavalugul nivelator al turismului. Sensibilitatea sa a vibrat in schimb la altfel de lucruri, mai trainice, sapate adanc in piatra: piramidele, sala hipostila, chiliile de la Meteora, podurile si cladirile din Florenta.

Insa preferinta aceasta, aflam dintr-o marturisire, venea din spaima de moarte, camuflata terapeutic in admiratia pentru tot ce e grandios si durabil. Asadar, refuzul aventurii, al "desertului" nu-i chiar fara rost. Calatorul se gandea, de fapt, la un mormant mai sigur. Poate chiar la o carte.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.