LA FRONTIERA ISTORIEI / Grant, mahalaua nimanui

Autor: Majuru Adrian Aurel 08.10.2009
Pentru cei care mai au nostalgia atmosferei bucolice a mahalalei bucurestene, mahala care se caznea sa se rupa de infatisarea satului, Alexandru Stefanopol a descris o lume a napastuitilor care locuiau in mahalaua Grant.
La inceputul secolului XX, Calea Giulesti "nu avea trotuar decat portiunea cat tinea curtea Regiei. Iar cine intra noaptea in Grant orbecaia in intuneric. Felinare erau infipte pe la toate raspantiile, dar n'aveau lampi. Cele asezate odata cu felinarele fusesera luate de mahalagiii care-si sparsesera pe ale lor, iar primaria nu infiintase inca o fabrica de lampi… Lumea din Grant isi iubea mahalaua, dar dragostea pentru ea se marginea la casa si curtea fiecaruia. Nimeni nu se gandea sa-si ia vecinul de mana si sa porneasca la dresul strazilor ori al soselii ce strabatea mahalaua, pentru ca pe nimeni nu-l interesa ce va zice strainul despre Grant, ca intrand pe la bariera Regiei si pornind-o in sus spre Giulesti, va intampina numai pulbere, noroi sau baltoace - dupa anotimp".
In ceea ce-i priveste pe strainii de mahala, acestia nu se incumetau sa intre in Grant, caci "beleaua cea mare o intampinau ziua in plina lumina, urmand sa-si fereasca pantalonii de caini si scafarlia de derbedei". Pe acestia din urma "nimeni nu-i putea domoli. Nici n-avea cine. Tatii - prinsi de treburile lor - ramaneau la pedagogia palmelor si picioarelor trantite la nimereala, iar mamele - care nu lucrau la Regie - erau ocupate pana peste cap de randuirile cratitelor, de carpitul rufelor si cate alte nevoi gospodaresti. Politia nu se arata in mahala decat cand se intampla vreun injughiat ori trebuia gasit cu orice pret vreun «talhar de socialist»".
La mahala se locuia inghesuit precum in blocurile-cazarma de azi. "Bucatariile erau despartite de case, care n-aveau alte incaperi decat odaia si sala cuvenita. In sala dormeau copiii pana nu se inmulteau. Cand incepea sa se umple casa de ei, cei mai rasariti erau inghesuiti in bucatarie, ca doar nu era sa croiasca oamenii alta casa pentru «afurisitii» nebiruiti nici de anghina, nici de scarlatina. Mureau cu duiumul si tot plina de ei era mahalaua". (pp.14-15)
Daca baietii prindeau cate o meserie, pe fete "le dadeau parintii la mode, la croitorie, ori la ateliere de tesut. Plecau ucenice, mititele ca ulcelele. Si te pomeneai cu ele, o data, desirate, carand dupa ele cate un baiat, pana se incurca treaba. Poti pazi crangul de iepuri? Care apuca sa se razleteasca de card nu mai venea de-a dreptul acasa. De la Regie o lua pe cheiul garlei, in sus spre Ciurel ori pe campul lui Caracas, unde buruienile erau cat omul. Se ascundeau perechile ziua, darmite seara? Fata, zapacita de sarutat si strans in brate, uita de fusta si beleaua era gata". (p.16)
Pentru astfel de probleme exista "Ciulinaru, duhovnicul mahalalei" care "cu o vorba buna si fagaduieli ca baiatul lui Cutare are sa dreaga cu o cununie ce stricase in buruieni, oamenii se potoleau". (p.16)
In Grant locuiau oameni de tot felul. Acestia lucrau la atelierele CFR-ului, la B.M. sau la fabrica de cherestea "Lessel", femeile - mai toate la Regie. Acasa ramaneau doar plozii si soacrele" si cu totii "isi aparau orataniile si pometurile de tiganii laieti si derbedei".
Casele mahalagiilor erau saracacios construite "din furci bulgarite cu pamant amestecat cu paie tocate si acoperite cu tinichele, peste care erau asezati bolovani, ca sa nu fie luate de vant. Bucurestiul era un oras mic, asezat intr-un sat mare".
Pentru a-ti face casa din zid, trebuia fie sa furi de-a dreptul materialele necesare, fie sa dai lovitura prin vanzarea marfurilor furate din vagoane in timpul noptii. Cam asa traia o buna parte din cartier. Case din zid si-a facut doar "Maslinaru, sef de tren pe linia Varciorova; Chichineata, a carui nevasta avea o fata din flori si invata la Azil; Mitica Rasol, sef de atelier la Regie (casa facuta din caramida furata, pe vremea cand se construia uzina Regiei) si mai era casa lui Tobosaru, fost copil de trupa si ajuns elev de administratie la Manutanta".
Dar cum se fura? "Osnaga, Giuverdea si Firlafu erau sefi de trenuri de marfa. Ei il vesteau pe Durduc care vagoane trebuiau sa fie dijmuite. Ciuburciu, sef de manevra, tragea vagoanele cu pricina la locuri potrivite si mai ferite. Cotarca, Turpina, Puscalau si Delitoiu, frinari, taiau plumburile la vagoane, descarcau marfa atita cit putea duce fiecare, puneau alte plumburi si carau la depozit marfa sfeterisita". (p.48)
Sau altfel: erau multi blatisti pe trenurile patriei, iar semnul ca politia urcase in tren era "o rasucitura de mustata facuta de trei ori" de catre seful de tren. "Cum revizia biletelor incepea intotdeauna de la ultimul vagon, toti cei fara bilete erau manati in vagoanele de langa locomotiva. La statia urmatoare, clandestinii erau trecuti in vagoanele in care se facuse revizia". Iar la intoarcere, "povestea se repeta. Cativa lei la fiecare drum insemnau inca doua-trei lefuri pe luna. De aceea, sefii de tren erau cei mai instariti oameni din mahala". (52)
"Politia stia ca se fura in B.M., dar nici un comisar nu-si trimitea oamenii in bezna si la ciomageala sigura - si apoi oamenii din Grant, afara de cativa, erau saraci si plini de copii. Nemiluindu-i nimeni, se miluiau singuri. Castigul mic si copiii multi asezasera temeinic saracia la mahala". Cum se manca la mahala? La pranz, "painea era nadejdea foamei, fiindca era ieftina si se gasea din belsug. Daca langa paine se mai alaturau cateva masline sau branza, insemna masa din plin. Seara, o fiertura de cartofi, praz, fasole sau varza implinea pranzul. Iar peste zi, tutunul cu darul lui de uitare amana foamea". (p.34)
Prin mahala isi faceau veacul multe haimanale. Renumita era banda lui Zdrelea, "care inspamantase deoptriva politia si negustorii, mai ales de cand in rastimp de-o saptamana talharii rapusesera pe Vanghele Carnu, carciumarul din Soseaua Targovistea Veche, pe Gheorghe Nichifor, negustor pricopsit din Calea Plevnei si pe Giafer, bragagiul de langa bariera Regiei. Vardistii fluierau noaptea prin centrul orasului, dar de teama pistoalelor talharesti in mahala nu intalneai unul, fiindca in ei se descarcau intai, si apoi in negustori sau in oamenii instariti".
Noroaiele si baltacurile incepeau din toamna si tineau pana incetau ploile prin luna mai. "Cum ieseai din curte si dadeai in ulita, intrau ghetele in noroi pana la carambi. Poate ca oamenii si-ar mai fi ferit ghetele de glod, daca noaptea n-ar fi fost atata bezna". (p.32) Odata cu caldura, isi faceau aparitia tantarii febriferi. Mahalalele nimanui erau spatii inghitite de amorteala, anonimat si saracie traita simultan de mai multe generatii.
Mahalaua se afla undeva intre sat si cetate si reprezinta "truda sterila de a imita cultura urbana adevarata. Produsele de cultura cele mai dizgratioase, caraghiosul intelectual si estetic in formele cele mai umilitoare pentru specia umana, acolo se zamislesc, la mahala. Romanii au avut pana spre sfarsitul secolului al XVIII-lea o cultura urbana cam de treapta celei apusene din veacurile X-XIV. Si, fara crestere normala, au sarit in al XIX-lea secol. Negresit, fenomenele specifice culturii de mahala trebuiau sa se arate cu deosebire in capitala, unde importul de cultura se facea cu nemiluita". (Paul Zarifopol, Sat si mahala)

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile "Antropologia urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.