LA FRONTIERA ISTORIEI / Grant, mahalaua nimanui
Autor:
Majuru Adrian Aurel
08.10.2009
Pentru cei care mai
au nostalgia atmosferei bucolice a mahalalei bucurestene, mahala
care se caznea sa se rupa de infatisarea satului, Alexandru
Stefanopol a descris o lume a napastuitilor care locuiau in
mahalaua Grant.
La inceputul secolului XX, Calea
Giulesti "nu avea trotuar decat portiunea cat tinea curtea Regiei.
Iar cine intra noaptea in Grant orbecaia in intuneric. Felinare
erau infipte pe la toate raspantiile, dar n'aveau lampi. Cele
asezate odata cu felinarele fusesera luate de mahalagiii care-si
sparsesera pe ale lor, iar primaria nu infiintase inca o fabrica de
lampi… Lumea din Grant isi iubea mahalaua, dar dragostea pentru ea
se marginea la casa si curtea fiecaruia.
Nimeni nu se gandea sa-si
ia vecinul de mana si sa porneasca la dresul strazilor ori al
soselii ce strabatea mahalaua, pentru ca pe nimeni nu-l interesa ce
va zice strainul despre Grant, ca intrand pe la bariera Regiei si
pornind-o in sus spre Giulesti, va intampina numai pulbere, noroi
sau baltoace - dupa anotimp".
In ceea ce-i priveste pe
strainii de mahala, acestia nu se incumetau sa intre in Grant, caci
"beleaua cea mare o intampinau ziua in plina lumina, urmand sa-si
fereasca pantalonii de caini si scafarlia de derbedei". Pe acestia
din urma "nimeni nu-i putea domoli. Nici n-avea cine. Tatii -
prinsi de treburile lor - ramaneau la pedagogia palmelor si
picioarelor trantite la nimereala, iar mamele - care nu lucrau la
Regie - erau ocupate pana peste cap de randuirile cratitelor, de
carpitul rufelor si cate alte nevoi gospodaresti. Politia nu se
arata in mahala decat cand se intampla vreun injughiat ori trebuia
gasit cu orice pret vreun «talhar de socialist»".
La mahala se locuia inghesuit
precum in blocurile-cazarma de azi. "Bucatariile erau despartite de
case, care n-aveau alte incaperi decat odaia si sala cuvenita. In
sala dormeau copiii pana nu se inmulteau. Cand incepea sa se umple
casa de ei, cei mai rasariti erau inghesuiti in bucatarie, ca doar
nu era sa croiasca oamenii alta casa pentru «afurisitii» nebiruiti
nici de anghina, nici de scarlatina. Mureau cu duiumul si tot plina
de ei era mahalaua". (pp.14-15)
Daca baietii prindeau cate o
meserie, pe fete "le dadeau parintii la mode, la croitorie, ori la
ateliere de tesut. Plecau ucenice, mititele ca ulcelele. Si te
pomeneai cu ele, o data, desirate, carand dupa ele cate un baiat,
pana se incurca treaba. Poti pazi crangul de iepuri? Care apuca sa
se razleteasca de card nu mai venea de-a dreptul acasa. De la Regie
o lua pe cheiul garlei, in sus spre Ciurel ori pe campul lui
Caracas, unde buruienile erau cat omul. Se ascundeau perechile
ziua, darmite seara? Fata, zapacita de sarutat si strans in brate,
uita de fusta si beleaua era gata". (p.16)
Pentru astfel de probleme exista
"Ciulinaru, duhovnicul mahalalei" care "cu o vorba buna si
fagaduieli ca baiatul lui Cutare are sa dreaga cu o cununie ce
stricase in buruieni, oamenii se potoleau". (p.16)
In Grant locuiau oameni de tot
felul. Acestia lucrau la atelierele CFR-ului, la B.M. sau la
fabrica de cherestea "Lessel", femeile - mai toate la Regie. Acasa
ramaneau doar plozii si soacrele" si cu totii "isi aparau
orataniile si pometurile de tiganii laieti si
derbedei".
Casele mahalagiilor erau
saracacios construite "din furci bulgarite cu pamant amestecat cu
paie tocate si acoperite cu tinichele, peste care erau asezati
bolovani, ca sa nu fie luate de vant. Bucurestiul era un oras mic,
asezat intr-un sat mare".
Pentru a-ti face casa din zid,
trebuia fie sa furi de-a dreptul materialele necesare, fie sa dai
lovitura prin vanzarea marfurilor furate din vagoane in timpul
noptii. Cam asa traia o buna parte din cartier. Case din zid si-a
facut doar "Maslinaru, sef de tren pe linia Varciorova;
Chichineata, a carui nevasta avea o fata din flori si invata la
Azil; Mitica Rasol, sef de atelier la Regie (casa facuta din
caramida furata, pe vremea cand se construia uzina Regiei) si mai
era casa lui Tobosaru, fost copil de trupa si ajuns elev de
administratie la Manutanta".
Dar cum se fura? "Osnaga,
Giuverdea si Firlafu erau sefi de trenuri de marfa. Ei il vesteau
pe Durduc care vagoane trebuiau sa fie dijmuite. Ciuburciu, sef de
manevra, tragea vagoanele cu pricina la locuri potrivite si mai
ferite. Cotarca, Turpina, Puscalau si Delitoiu, frinari, taiau
plumburile la vagoane, descarcau marfa atita cit putea duce
fiecare, puneau alte plumburi si carau la depozit marfa
sfeterisita". (p.48)
Sau altfel: erau multi blatisti
pe trenurile patriei, iar semnul ca politia urcase in tren era "o
rasucitura de mustata facuta de trei ori" de catre seful de tren.
"Cum revizia biletelor incepea intotdeauna de la ultimul vagon,
toti cei fara bilete erau manati in vagoanele de langa locomotiva.
La statia urmatoare, clandestinii erau trecuti in vagoanele in care
se facuse revizia". Iar la intoarcere, "povestea se repeta. Cativa
lei la fiecare drum insemnau inca doua-trei lefuri pe luna. De
aceea, sefii de tren erau cei mai instariti oameni din mahala".
(52)
"Politia stia ca se fura in
B.M., dar nici un comisar nu-si trimitea oamenii in bezna si la
ciomageala sigura - si apoi oamenii din Grant, afara de cativa,
erau saraci si plini de copii. Nemiluindu-i nimeni, se miluiau
singuri. Castigul mic si copiii multi asezasera temeinic saracia la
mahala". Cum se manca la mahala? La pranz, "painea era nadejdea
foamei, fiindca era ieftina si se gasea din belsug. Daca langa
paine se mai alaturau cateva masline sau branza, insemna masa din
plin. Seara, o fiertura de cartofi, praz, fasole sau varza implinea
pranzul. Iar peste zi, tutunul cu darul lui de uitare amana
foamea". (p.34)
Prin mahala isi faceau veacul
multe haimanale. Renumita era banda lui Zdrelea, "care inspamantase
deoptriva politia si negustorii, mai ales de cand in rastimp de-o
saptamana talharii rapusesera pe Vanghele Carnu, carciumarul din
Soseaua Targovistea Veche, pe Gheorghe Nichifor, negustor pricopsit
din Calea Plevnei si pe Giafer, bragagiul de langa bariera Regiei.
Vardistii fluierau noaptea prin centrul orasului, dar de teama
pistoalelor talharesti in mahala nu intalneai unul, fiindca in ei
se descarcau intai, si apoi in negustori sau in oamenii
instariti".
Noroaiele si baltacurile
incepeau din toamna si tineau pana incetau ploile prin luna mai.
"Cum ieseai din curte si dadeai in ulita, intrau ghetele in noroi
pana la carambi. Poate ca oamenii si-ar mai fi ferit ghetele de
glod, daca noaptea n-ar fi fost atata bezna". (p.32) Odata cu
caldura, isi faceau aparitia tantarii febriferi. Mahalalele nimanui
erau spatii inghitite de amorteala, anonimat si saracie traita
simultan de mai multe generatii.
Mahalaua se afla undeva intre
sat si cetate si reprezinta "truda sterila de a imita cultura
urbana adevarata. Produsele de cultura cele mai dizgratioase,
caraghiosul intelectual si estetic in formele cele mai umilitoare
pentru specia umana, acolo se zamislesc, la mahala. Romanii au avut
pana spre sfarsitul secolului al XVIII-lea o cultura urbana cam de
treapta celei apusene din veacurile X-XIV. Si, fara crestere
normala, au sarit in al XIX-lea secol. Negresit, fenomenele
specifice culturii de mahala trebuiau sa se arate cu deosebire in
capitala, unde importul de cultura se facea cu nemiluita". (Paul
Zarifopol, Sat si mahala)
ADRIAN MAJURU (n. 1968)
este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza
Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre
Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod
de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii
umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de
underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest
domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire
la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie,
prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate,
amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia
Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii
si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile
"Antropologia urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela
45.