IASII LUI CRETU / Confesiunile vinovate ale unui pionier fruntas

Autor: Cretu Bogdan 08.10.2009

Recunosc: am fost pana in 1989 un promitator ostas al Partidului, un pionier fruntas, remarcandu-ma in toate domeniile: la invatatura, la adunat plante medicinale, la colectat fier vechi ori la reciclat hartie, in activitatile pionieresti (am fost comandant de grupa si, in urma unei campanii electorale in care am reusit sa il atrag de partea mea pe Relu, durul scolii, promitandu-i sefia uneia dintre cele trei grupe ale clasei, comandant de detasament), dar mai ales in ale fotbalului, imitandu-l cu sarg pe Stefan Iovan, chiar daca nu aveam alura acestuia.

Eram un cititor zelos al revistei "Cutezatorii", pentru care am si scris un poem scurt, pe linie, pe care ma grabesc sa vi-l impartasesc, pana nu ma deconspira careva: "Poate vine vorba,/ Da este precisul,/ Epoca de aur/ Ne-mplineste visul. // Ceausescu ni-i conducatorul,/ Brav, viteaz si ne-nfricat,/ El ne calauzeste poporul/ Pe drum de aur luminat". Nu se ridicau versurile mele la maiestria pe care o reuseau Corneliu Vadim Tudor, Adrian Paunescu sau Emilian Marcu, de pilda, dar tot era ceva… Eram in clasa a doua si le mai si cantam pe o melodie de rock'n'roll, visandu-ma un fel de Elvis comunist.

Devotamentul meu se zbatea insa intre doua mari dileme: ce sa aleg, cauza Partidului, sa devin ca Pistruiatu (imi botezasem un caine, o cotarla mica si grasa, Calu), ca eroii-copii din filmele lui Sergiu Nicolaescu (va multumesc, domnule Nicolaescu, pentru minunatele pilde educative pe care ni le-ati pus la indemana pe vremuri) sau un fotbalist, fundas dreapta de preferinta, la Steaua? Pe de o parte, era exemplul din nenumaratele nuvele, romane, carti ilustrate doldora de copii comunisti, gata oricand de sacrificiu, starnind admiratia celorlalti si, pe de alta parte, cel al lui Boloni, Iovan, Lacatus, Belodedici, Duckadam ridicand Cupa Campionilor Europeni la Sevilla, spre bucuria nemasluita a intregii tari. Ma decisesem, rapid totusi, catre a doua varianta. Nu a fost sa fie; regret si azi ca, in loc sa fiu in locul lui Radoi, in defensiva stelista, am devenit un biet profesor si critic literar.

Ca tot am ajuns aici, nu as ezita sa-mi valorific si momentele de disidenta infantila, pentru ca au existat si ele. In 1986, dupa celebra victorie a Stelei de la Sevilla, agitam un grup de pustani (din care fratele meu geaman, craiovean anacronic, lipsea manifest) si scandam cu patos o lozinca ale carei dedesubturi desigur ca nu le pricepeam pana la capat: "N-avem paine si salam,/ Da-l avem pe Duckadam!". Asta starnea mai mereu riposta cate unui parinte, care aparea brusc la geam, la balcon sau chiar se infatisa in carne si oase pentru a-si ridica loaza, mustrandu-l in fata tuturor: "Ce strigi prostiile astea? Nu ai ce manca la mine acasa?" Am uitat sa va spun ca la parterul blocului nostru din Cobadin locuia un instructor de partid, de care tata, ca toti ceilalti, se cam ferea. Chiar daca, ulterior, s-a dovedit a fi om de treaba, ducandu-l pe fratele meu la urgente cu Aro-ul din dotare, cand s-a accidentat cam urat la fotbal.

Dar culmea gafelor mele cu grad ridicat de risc a fost una cu care ma mandresc si acum. Tata era director la IAS Ciocarlia, iar la el in birou exista o statie prin intermediul careia se putea comunica direct cu toti directorii de IAS din judet. M-a invatat un paznic (imi mai amintesc si acum ca era poreclit Bula) cum se foloseste; am ridicat receptorul si am anuntat, ingrosandu-mi vocea: "448, receptie! 448, receptie!" Asa il auzeam pe tata… Dupa care am declamat, sigur pe mine: "Toti directorii de IAS-uri sunt invitati sambata, la orele 11, la o sedinta cu tovarasul prim secretar, la Sfatul Popular din comuna Cobadin". Apoi am uitat subit de asta… In ziua de sambata, multe masini s-au mai adunat la primaria din Cobadin, unde era (este) situat blocul meu. Spre amuzamentul nostru, al pustanilor. Cand i-am comunicat tatei, pe care il treceau toate sudorile din cauza sedintei de partid care, credea el, ar fi urmat, ca eu sunt autorul (anonim) al ispravei, s-a cam schimbat la fata. Mi-a ars vreo doua scatoalce parintesti si i-a luat pe multi dintre colegii lui la restaurant, le-a facut cinste si au facut uitat incidentul.

Cariera mea de pionier a fost scurta, dar intensa. Pastrez intact in amintire momentul ungerii, ca sa-i spun asa. S-a petrecut in 1986, pe cand eram in clasa a II-a. Intamplarea a facut ca ne-au impopotonat cu toate zdranganelele uniformei cei din clasa a IV-a, in care era elev si cel mai bun prieten al meu, de atunci si de-acum, pe numele lui tot Bogdan. Ritualul presupunea o scurta caracterizare si, de forma, o recomandare. Mie mi s-a recomandat sa nu mai rup pantalonii de trening in genunchi, ceea ce imi era imposibil, fiind eu un fotbalist inrait. Juramantul l-am depus, stiu precis, la monumentul de la Adamclisi, care se situa la vreo 25 de kilometri de Cobadinul meu. Ce a urmat dupa aceea? Pe,tru inceput, am schimbat juramantul tipic: "Jur pe rosu" cu "Pe cuvantul meu de pionier". Apoi, au venit momentele de glorie…

Sa le iau pe rand. In clasa a III-a, am fost ales comandatul grupei numarul 1. Primisem un snur rosu, pe care-l tineam spanzurat cu mandrie in partea stanga a camasii. La sedintele organizate periodic ieseam la raport si recitam cu patos: "Tovarase comandat de detasament, pionierul Cretu Bogdan-Mihai, comandatul grupei numarul 1, cu un efectiv de 12 elevi, prezenti 10, absenti 2, va prezinta onorul: Pentru gloria Partidului si-nflorirea Romaniei Socialiste: Tot inainte!" Iar comandatul de detasament raspundea, secondat de intregul colectiv: "Tot inainte!" In fine, nu era rau… Dar ma racaia faptul ca trebuia sa-i dau raportul unei colege de doua ori cat mine, pe numele ei Monica. Asa ca am pus la cale o campanie electorala pentru anul urmator. Dar nu mi-a iesit. La alegerile pentru noul comandant de detasament, cand m-am intors, in spatele meu nu se asezase decat un coleg mititel, Demirel pe numele lui. Nici macar fratele meu geaman nu m-a sustinut (o fi stiut el ceva…) Cumplita lovitura pentru orgoliul meu de fotbalist, premiant si poet (vezi poeziile de mai sus). In fine, in clasa a V-a, nu am mai stat cu mainile in san: l-am convins pe durul clasei, cel care ne batea pe toti cand avea chef, Relu, ca, daca aranjeaza cu baietii sa ma aleaga pe mine sef de detasament, el va iesi sef de grupa. Si asa a si fost. De acum imi dadeau mie raportul. Si mai ales frate-meu, cu care ma bateam toata ziulica fara sa reusim sa aflam cine-i al mai tare, iesea la raport. Eram seful lui, deh! In rest, tineam inventarul plantelor medicinale adunate, al hartiei sau al fierului vechi pe care ni le tot cereau la scoala. Si cam atat…

Tot in clasa a V-a era sa ies si comandat de unitate. Cea care se bucurase de invidia pioniereasca inainte, Livia, termina clasa a VIII-a si trebuia inlocuita cumva. Era o fata tare frumoasa, de care eram mai multi suficient de amorezati ca s-o urmam la sedintele comuniste care se tineau printr-o sala a CAP-ului (ce spun eu, ca am sorbit-o din priviri pana tarzior, cand se maritase)… Pacat ca avea un nume de familie care se potrivea ca nuca in perete cu gratia ei tulburatoare: Ceapalau. Trec peste amanunte ca sa nu-mi provoc suspine inutile. La convocarea adunarii generale a pionierilor, am fost propus pentru inalta functie, alaturi de un coleg care, era clar, nu avea nici o sansa. Ma si vedeam cu snurul albastru. Numai ca o tovarasa profesoara (nu-i dau numele, dar nici nu o uit si nu o iert) a recurs la o strategie: da, bun, dar ia sa vina si eleva X (nici ei nu-i dau numele, nu am iertat-o inca), pentru ca la ea se afla snurul… Aceasta era o colega de clasa, destul de stearsa, dar silitoare… A venit. Si a iesit comandant de unitate, in pofida fluieraturilor si huiduielilor baietilor buni care ma sustineau vehement. Am simtit atunci vertijul popularitatii. Inutil insa, lucrurile fusesera aranjate. Si totul se petrecea, ati ghicit, de 1 Mai. Cumplita nedreptate, pe are am gasit de cuviinta sa o repar cateva zile mai tarziu, la serbarea de sfarsit de an, aruncand cu o sticla de brifcor plina dupa impricinata. Era sa se lase cu victime.

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi, din 2006.