Adrian Vasilescu, BNR: Clubul de la Roma si criza actuala (XI)

Scriam in episodul 10 ca dupa ce ranile s-au vindecat, razboiul fiind dat uitarii, tarile iuti de picior in planul dezvoltarii economice au declansat imediat batalia pentru bunastare. Mobilizarea economiilor - evidentiata cu deosebire intr-unul din canoanele vremurilor noi: "Economisiti si prosperati!" - incepea sa nu mai fie doar treaba indivizilor. Devenea mai ales treaba pietelor financiare, ce-si intindeau antenele din America pana in Asia. Asa ca inca un canon a cucerit lumea: "Imprumutati-va si prosperati!". Lumea se schimba, intr-adevar. Nenumarate familii, tinere sau trecute de varsta tineretii, luau cu asalt bancile, imprumutau bani pentru un timp indelungat si se mutau in case noi; pe urma imprumutau alti bani, pentru bunuri de consum de folosinta indelungata. Dupa care se apucau sa munceasca din rasputeri ca sa-si poata plati datoriile. O locomotiva a dezvoltarii, imediat dupa razboi, a fost Germania. M-am referit la ea in episoadele precedente. Acum ma voi referi la cea de-a doua locomotiva ce a luat startul: Japonia.

Un biograf al lui Aristotel scria: "Ce-am inteles este foarte interesant. Ce n-am inteles ar putea fi si mai interesant". Dupa o documentare in Japonia, as putea spune ca tot ce-am putut sa vad,

intr-un timp relativ scurt, este foarte interesant. Dar probabil ca este si mai interesant ceea ce n-am vazut.

Japonezii au cultul discretiei. Nu vorbesc despre succesele lor, mai degraba sunt gata sa scoata in evidenta ce n-au reusit sa faca. Asa ca vizitatorul este nevoit sa-si "decupeze" singur imaginile, bazandu-se numai pe ceea ce vede si pe ceea ce reuseste sa inteleaga.

Este evident ca Japonia a trecut, dupa razboi, prin mai multe revolutii. Aici a avut loc, mai intai, o revolutie in mentalitati. Spuneam ca japonezii au cultul discretiei. Dar nu si pe cel al modestiei. Ei au inteles ca important este "sa vrei" si "sa faci". Ideea lui Marquez, pe care a facut-o publica in momentul solemn in care devenea laureat Nobel pentru literatura, ca "scriitorul care se aseaza cu modestie la masa de scris nu va realiza decat o opera modesta", staruie in mintea fiecarui japonez. In sensul ca, dimineata de dimineata, fiecare isi incepe munca dominat de gandul ca trebuie sa lucreze in asa fel incat nicaieri, pe planeta, nimeni sa nu-l poata depasi.

O astfel de revolutie a determinat altele: o revolutie a productivitatii; o revolutie a managementului; o revolutie a stiintei. In Japonia, poate intr-un mod mai clar decat in alte tari, stiinta a devenit resursa de productie. A devenit materie prima, in conditiile in care aici lipsesc alte materii prime.

Stiinta a parasit sanctuarele elitelor si a coborat in strada. Dintr-un "bun particular" s-a transformat intr-un "bun general". Un bun de baza al societatii, tot atat de important ca si capitalul, indiferent cum ar fi exprimat: resurse de munca, masini si cladiri, bani. Japonezii au faurit o economie bazata pe stiinta. Iar acum sunt deja avansati in constructia unei societati bazate pe stiinta.

"De ce japonezii pot si noi nu?"... Am folosit ghilimelele pentru a nu se intelege cumva ca intrebarea ne-am fi pus-o noi, romanii. Pentru ca nu ne-am pus-o. Si-au pus-o americanii. Ei au facut un film cu acest titlu, pentru a zgudui constiintele in Statele Unite. La Agentia Nationala de Planificare a Japoniei, dl. Shoichi Kojima ("Deputy Director-General"), cu care am discutat despre acest film, gandeste ca americanii nu credeau in mod serios intr-un astfel de titlu. "Probabil - spune domnia sa - ca acest film a fost facut mai mult pentru a trezi ambitii in randurile populatiei americane si a le starni americanilor spiritul concurential.

Totusi, forul pe care dl. Kojima il reprezenta proiecta obiective care ii uimeau in mod serios pe americani. Si in mod serios, pe la jumatatea anilor '80, in raportul pentru Casa Alba al unei comisii care a analizat particularitatile infruntarii economice americano-nipone se preciza: "Dupa aproape o jumatate de secol de la incheierea marii conflagratii mondiale din anii '40, se impune sa ne intrebam cine a castigat razboiul". Si intrebarea era determinata de rapiditatea cu care se miscau japonezii in economie si de concurenta pe care produsele lor o faceau produselor americane nu numai pe marile piete ale lumii, dar chiar in Statele Unite.

Multi cercetatori americani credeau deja in mod serios ca managementul a fost pus la punct, ca modalitate de conducere a economiei, in Statele Unite, dar ca in practica il aplica japonezii. Desigur, pe scara larga.

Cum a urcat Japonia atat de sus? Rasfoiesc una din cartile de referinta scrise in cea de-a doua jumatate a secolului XX: "Sfidarea mondiala" de J-J.S. Schreiber. Un amplu capitol se refera la socul informational. In epoca postbelica, acest soc a scos Japonia din starea sa de insingurare in lume si i-a hotarat soarta. Pentru ca apoi s-o atraga dupa sine pe cea a universului. Povestea lui Schreiber este palpitanta. Japonezii au atacat, la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, singura tinta ce le putea fi fatala: America, la Pearl Harbour. Pentru ca erau prost informati si judecasera prost. In cadrul clanurilor conducatoare izbucnise o acerba lupta intre primul-ministru de atunci, generalul de infanterie Tojo, si cel mai vestit marinar japonez, amiralul Yamamoto.

Infanteristul, care nu iesise niciodata din Japonia, voia razboi cu America. Pentru ca numai atacarea Americii i se parea a fi la inaltimea puterii si gloriei tarii lui.

Marinarul, in schimb, sustinea ca acest fel de a gandi este periculos. Pentru ca nu se baza pe informatii.

Tojo nu cunostea America. Yamamoto, insa, o strabatuse de la nord la sud si de la est la vest si stia ce forte ar putea fi mobilizate in cazul unui razboi. N-a fost insa ascultat. A castigat Tojo - inteligenta neinformata. Si a urmat catastrofa. Tocmai aceasta lectie aspra a istoriei, invatata bine, considera Schreiber, a indemnat Japonia de dupa razboi sa faca un adevarat cult din prelucrarea informatiei.

Continuare: miercurea viitoare