CINEFLASH/ Bun, dar nu extraordinar

Autor: Andreea Chiriac Hentea 14.10.2009
Asemanat in mod precipitat - probabil datorita unor similitudini formale si stilistice - cu Moartea domnului Lazarescu (ba chiar, absolut fortat, cu Politist, adjectiv, desi asemanarile de orice fel lipsesc cu desavârsire in acest caz), Francesca - noul film românesc lansat la Festivalul de la Venetia - risca sa fie pe nedrept judecat "la pachet" cu productiile românesti de exceptie ale ultimilor ani.
Pentru ca ambitia sau vanitatea de-a avea numai filme "pasibile" de Palme d'Or, Ursi de aur si orice alt superlativ al domeniului suna a plan cincinal si a proiectie imposibila si desarta: transformarea unui sir de premii obtinute pe deplin merit de cinematografia româneasca actuala intr-o absurda obligatie "de serviciu" a regizorului român. Judecat in comparatie cu un film fara fisura precum Moartea domnului Lazarescu, care atingea in profunzime, real si zguduitor, nu mizeria sistemului medical românesc, ci mizeria umana, lasitatea si nepasarea, lipsa de Dumnezeu in fata suferintei semenului, constituindu-se intr-un discurs moral sobru si inalt, Francesca este in evident dezavantaj. Sigur ca, la un prim nivel de perceptie, atmosfera, distributia excelenta (care numara multi actori ce se regasesc pe genericul celor doua filme: Monica Bârladeanu, Luminita Gheorghiu, Dorian Boguta, Dana Dogaru, Gabriel Spahiu, Doru Ana, Dan Chiriac) si chiar stilul de filmare predispun la comparatii. Insa, pentru a fi cinstiti cu filmul, planurile trebuie separate. Moartea domnului Lazarescu este un film perfect, memorabil, extrem de important, pe când Francesca este un film bun, dar nu extraordinar, un film cu plusurile si minusurile sale. Sigur ca ideea regizorului Bobby Paunescu de-a vorbi despre clivajul produs intre societatea româneasca si cea italiana (pe fondul scandalurilor relativ recente) este foarte buna, insa ilustrarea animozitatilor nu e intotdeauna reusita in film. Exista o scenografie excelenta ca premisa - apartamentul nici luxos, nici mizer, ci mai curând sufocant si lipsit de orice stil, in ciuda eforturilor de decorare ale proprietarilor, in care traiesc Francesca si mama ei -, o intentie nobila din partea eroinei - Francesca doreste sa infiinteze o gradinita pentru copiii emigrantilor români din Italia - si un grup de personaje care ii servesc eroinei drept oglinda a planului sau (tatal o avertizeaza, mama o sustine, prietenii oscileaza intre dezaprobare si incurajare). Insa, de la un moment dat, naratiunea se impotmoleste in propriile intentii, iar povestea stagneaza. Atentie, nu e vorba despre caracterul voit static, dar stapânit perfect in orice moment, pe care un Mungiu, Puiu sau Porumboiu il imprima unor secvente, dezvoltând, in compensatie, tensiunea interna a momentului ori multitudinea de sensuri, pe un fond epic calm, ci de ezitari si chiar confuzii. Personajele din planul doi, precum prietenii Francescai, sunt vagi, neconvingatoare (cu putine exceptii, precum mafiotul Remulus, remarcabil interpretat de Mihai Dorobantu, ori mama jucata de Luminita Gheorghiu, actrita absolut formidabila, pentru naturaletea si talentul careia nu vor exista niciodata suficiente cuvinte de lauda si care transforma intr-un gest cutremurator pâna si sprijinirea deznadajduita a mâinii de balustrada la plecarea fiicei). Nici "Zâna", criticul de moda care are respectiva meserie doar cu numele, pentru ca in rest, nici una dintre datele personajului nu convinge (nici macar - sau mai ales - interiorul in care locuieste), nici prietena Francescai, o prezenta stearsa, in ciuda frecventei cu care apare, nu reprezinta contrapuncte consistente pentru personajele principale. Doar aparitia fugara a Danei Dogaru pe post de soacra acra, a lui Teodor Corban in postura de tata ingrijorat si a lui Ion Sapdaru pe post de bisnitar si proxenet soios mai dau ceva pete de culoare intregului. In rest, una dintre liniile esentiale ale naratiunii, si anume relatia dintre Francesca si Mita, suna pe de-a-ntregul fals. Scenele dintre ei nu emana nici acea intimitate a unui cuplu vechi (cum se intelege din film), nici erotism (scena amoroasa dintre ei, intrerupta de panica lui Mita când afla despre vizita lui Remulus, este crispata inainte ca acest lucru sa fie necesitat de context), iar dialogurile lor nu sunt deloc slefuite pentru a suna autentic. Cea mai neplacuta dintre replici ramâne "Câti, Mita, câti?", aliteratia pe care o contine având un efect sonor extrem de dezagreabil, neluat in seama de nimeni de vreme ce replica figureaza chiar in jingle-ul radiofonic de promovare a filmului. In plus, chiar inainte de finalul care rastoarna toata povestea si toate intentiile Francescai, nu se prea intelege cu cine vorbeste eroina la telefon si ce s-a intâmplat de fapt, spectatorul fiind nevoit sa deduca numeroase amanunte ale deznodamântului. Cam prea numeroase, din pacate, pentru ca, mai atent supravegheat la nivel de detaliu, filmul ar fi avut mult de câstigat. Cu o interpretare naturala precum cea a Monicai Bârladeanu (care are subtilitatea de-a "lasa acasa" tinuta de manechin obisnuit cu podiumul de prezentare si stie sa intre cu totul in personajul imbracat intr-o rochie simpla, inflorata, de la scenele in care toti incearca sa o descurajeze pâna la cele in care alearga sa rezolve probleme complicate, chiar insolubile, ori, obosita, ajunge acasa si isi arunca pantofii, incaltând o pereche de papuci modesti), cu o poveste care are conotatii dramatice reale si o problematica actuala delicata, filmul nu e, categoric, un esec. Ci doar o prima propunere a unui regizor ale carui productii viitoare vor merita urmarite, mai ales daca isi va rafina suplimentar discursul cinematografic.
Francesca. Productie România, 2009. Regia: Bobby Paunescu. Cu: Monica Bârladeanu, Dorian Boguta, Luminita Gheorghiu, Teodor Corban, Dana Dogaru, Doru Ana, Ion Sapdaru, Mihai Dorobantu, Gabriel Spahiu, Dan Chiriac, Isabela Neamtu, Monica Mihaescu, Dragos Marinescu, Ionut Simionescu. Premiera: 2 octombrie. Distribuit de: Mandragora Movies

ANDREEA-LAURA CHIRIAC (n. 21 ianuarie 1970, Bucuresti), absolventa (1994) a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Universitatea Bucuresti. A fost redactor cultural la "Tineretul Liber", "Cotidianul" si "Ziarul de Duminica", specializându-se in critica de film, semnând si in publicatii de specialitate precum "Pro Cinema", "Re:publik", "Apropo", "ProTV Magazin", "The One", "Playboy". A facut parte din staff-ul TIFF - editiile din 2007 si 2008 - ca redactor principal al caietului festivalului. Din 2009 colaboreaza tot la o rubrica de film la Radio România Cultural.