CINEFLASH/ Bun, dar nu extraordinar
Autor:
Andreea Chiriac Hentea
14.10.2009
Asemanat in mod precipitat -
probabil datorita unor similitudini formale si stilistice - cu
Moartea domnului Lazarescu (ba chiar, absolut fortat, cu
Politist, adjectiv, desi asemanarile de orice fel lipsesc cu
desavârsire in acest caz), Francesca - noul film românesc
lansat la Festivalul de la Venetia - risca sa fie pe nedrept
judecat "la pachet" cu productiile românesti de exceptie ale
ultimilor ani.
Pentru ca ambitia sau vanitatea
de-a avea numai filme "pasibile" de Palme d'Or, Ursi de aur si
orice alt superlativ al domeniului suna a plan cincinal si a
proiectie imposibila si desarta: transformarea unui sir de premii
obtinute pe deplin merit de cinematografia româneasca actuala
intr-o absurda obligatie "de serviciu" a regizorului român.
Judecat
in comparatie cu un film fara fisura precum Moartea domnului
Lazarescu, care atingea in profunzime, real si zguduitor, nu
mizeria sistemului medical românesc, ci mizeria umana, lasitatea si
nepasarea, lipsa de Dumnezeu in fata suferintei semenului,
constituindu-se intr-un discurs moral sobru si inalt,
Francesca este in evident dezavantaj. Sigur ca, la un prim
nivel de perceptie, atmosfera, distributia excelenta (care numara
multi actori ce se regasesc pe genericul celor doua filme: Monica
Bârladeanu, Luminita Gheorghiu, Dorian Boguta, Dana Dogaru, Gabriel
Spahiu, Doru Ana, Dan Chiriac) si chiar stilul de filmare predispun
la comparatii. Insa, pentru a fi cinstiti cu filmul, planurile
trebuie separate. Moartea domnului Lazarescu este un film
perfect, memorabil, extrem de important, pe când Francesca
este un film bun, dar nu extraordinar, un film cu plusurile si
minusurile sale. Sigur ca ideea regizorului Bobby Paunescu de-a
vorbi despre clivajul produs intre societatea româneasca si cea
italiana (pe fondul scandalurilor relativ recente) este foarte
buna, insa ilustrarea animozitatilor nu e intotdeauna reusita in
film. Exista o scenografie excelenta ca premisa - apartamentul nici
luxos, nici mizer, ci mai curând sufocant si lipsit de orice stil,
in ciuda eforturilor de decorare ale proprietarilor, in care
traiesc Francesca si mama ei -, o intentie nobila din partea
eroinei - Francesca doreste sa infiinteze o gradinita pentru copiii
emigrantilor români din Italia - si un grup de personaje care ii
servesc eroinei drept oglinda a planului sau (tatal o avertizeaza,
mama o sustine, prietenii oscileaza intre dezaprobare si
incurajare). Insa, de la un moment dat, naratiunea se impotmoleste
in propriile intentii, iar povestea stagneaza. Atentie, nu e vorba
despre caracterul voit static, dar stapânit perfect in orice
moment, pe care un Mungiu, Puiu sau Porumboiu il imprima unor
secvente, dezvoltând, in compensatie, tensiunea interna a
momentului ori multitudinea de sensuri, pe un fond epic calm, ci de
ezitari si chiar confuzii. Personajele din planul doi, precum
prietenii Francescai, sunt vagi, neconvingatoare (cu putine
exceptii, precum mafiotul Remulus, remarcabil interpretat de Mihai
Dorobantu, ori mama jucata de Luminita Gheorghiu, actrita absolut
formidabila, pentru naturaletea si talentul careia nu vor exista
niciodata suficiente cuvinte de lauda si care transforma intr-un
gest cutremurator pâna si sprijinirea deznadajduita a mâinii de
balustrada la plecarea fiicei). Nici "Zâna", criticul de moda care
are respectiva meserie doar cu numele, pentru ca in rest, nici una
dintre datele personajului nu convinge (nici macar - sau mai ales -
interiorul in care locuieste), nici prietena Francescai, o prezenta
stearsa, in ciuda frecventei cu care apare, nu reprezinta
contrapuncte consistente pentru personajele principale. Doar
aparitia fugara a Danei Dogaru pe post de soacra acra, a lui Teodor
Corban in postura de tata ingrijorat si a lui Ion Sapdaru pe post
de bisnitar si proxenet soios mai dau ceva pete de culoare
intregului. In rest, una dintre liniile esentiale ale naratiunii,
si anume relatia dintre Francesca si Mita, suna pe de-a-ntregul
fals. Scenele dintre ei nu emana nici acea intimitate a unui cuplu
vechi (cum se intelege din film), nici erotism (scena amoroasa
dintre ei, intrerupta de panica lui Mita când afla despre vizita
lui Remulus, este crispata inainte ca acest lucru sa fie necesitat
de context), iar dialogurile lor nu sunt deloc slefuite pentru a
suna autentic. Cea mai neplacuta dintre replici ramâne "Câti, Mita,
câti?", aliteratia pe care o contine având un efect sonor extrem de
dezagreabil, neluat in seama de nimeni de vreme ce replica
figureaza chiar in jingle-ul radiofonic de promovare a
filmului. In plus, chiar inainte de finalul care rastoarna toata
povestea si toate intentiile Francescai, nu se prea intelege cu
cine vorbeste eroina la telefon si ce s-a intâmplat de fapt,
spectatorul fiind nevoit sa deduca numeroase amanunte ale
deznodamântului. Cam prea numeroase, din pacate, pentru ca, mai
atent supravegheat la nivel de detaliu, filmul ar fi avut mult de
câstigat. Cu o interpretare naturala precum cea a Monicai
Bârladeanu (care are subtilitatea de-a "lasa acasa" tinuta de
manechin obisnuit cu podiumul de prezentare si stie sa intre cu
totul in personajul imbracat intr-o rochie simpla, inflorata, de la
scenele in care toti incearca sa o descurajeze pâna la cele in care
alearga sa rezolve probleme complicate, chiar insolubile, ori,
obosita, ajunge acasa si isi arunca pantofii, incaltând o pereche
de papuci modesti), cu o poveste care are conotatii dramatice reale
si o problematica actuala delicata, filmul nu e, categoric, un
esec. Ci doar o prima propunere a unui regizor ale carui productii
viitoare vor merita urmarite, mai ales daca isi va rafina
suplimentar discursul cinematografic.
Francesca. Productie
România, 2009. Regia:
Bobby Paunescu. Cu: Monica Bârladeanu, Dorian Boguta, Luminita
Gheorghiu, Teodor Corban, Dana Dogaru, Doru Ana, Ion Sapdaru, Mihai
Dorobantu, Gabriel Spahiu, Dan Chiriac, Isabela Neamtu, Monica
Mihaescu, Dragos Marinescu, Ionut Simionescu. Premiera: 2
octombrie. Distribuit de: Mandragora Movies
ANDREEA-LAURA CHIRIAC (n. 21 ianuarie 1970, Bucuresti), absolventa (1994) a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Universitatea Bucuresti. A fost redactor cultural la "Tineretul Liber", "Cotidianul" si "Ziarul de Duminica", specializându-se in critica de film, semnând si in publicatii de specialitate precum "Pro Cinema", "Re:publik", "Apropo", "ProTV Magazin", "The One", "Playboy". A facut parte din staff-ul TIFF - editiile din 2007 si 2008 - ca redactor principal al caietului festivalului. Din 2009 colaboreaza tot la o rubrica de film la Radio România Cultural.