CONTRIBUTII / Bucurestii subt Guvernul Vremelnicesc (II). Ziua Revolutiei a sosit
Autor:
Emanuel Badescu
14.10.2009
Lucrarea din care va prezentam fragmentele de
fata este o premiera in literatura romana de specialitate si
reprezinta o relatare exhaustiva a istoriei
primului guvern revolutionar romanesc, din iunie-septembrie
1848. Emanuel Badescu a reusit sa reinvie evenimentele de la
1848 zi dupa zi, aproape ora dupa ora, transformand istoria acelor
zile intr-un remarcabil text, care se citeste pe nerasuflate si
care, in plus, e doldora de informatii, majoritatea inedite. Fapt
si mai interesant, autorul incearca sa dea raspuns unui sir de
intrebari ramase in suspensie pana astazi.
Vineri, 11
iunie
Vrand sa ia pulsul armatei
dinaintea evenimentelor care - nu avea nici un dubiu dupa citirea
epistolei guvernului provizoriu - puteau izbucni in orice moment,
Gheorghe Bibescu si-a propus sa cerceteze patriotismul si
fidelitatea ei si, desigur, daca era si ea conectata la miscare.
Cu
acest gand l-a chemat pe seful ostirii, polcovnicul Odobescu. Mai
intai voia sa "cerceteze" trupele de cavalerie incartiruite la
cazarma "Sf.Gheorghe" de pe Podul de Pamant, construita la cererea
sa intre anii 1844-1846 si de acolo sa se duca la cazarma
"Alexandria", a infanteriei, construita de Alexandru Dimitrie Ghica
la cativa stanjeni de Curtea Arsa.
De la palatul sau, inaltat de
Brancoveni la poalele Dealului Mitropoliei, trasura domneasca a
trecut pe langa Hanul Golestilor intrand in mahalaua
Arhimandritului, de unde, ocolind uriasa gradina a Palatului
Brancoveanu, a trecut podul de la Sf. Ilie Gorgani si, urmand linia
serpuitoare a drumului "de tara" ce ducea la casele Campinenilor si
Golestilor, a oprit in dreptul bisericii Farmazonului. Domnul si
seful ostirii au fost primiti cu ovatii. Apoi, dupa ce Bibescu a
tinut un discurs despre credinta ostaseasca in care dadea de
inteles ca, foarte curand, este posibil ca un roman sa traga cu
pusca in alt roman, insa rebel, i s-a raspuns raspicat de catre
unii ofiteri "ca ei sunt gata a-si varsa sangele in contra
vrajmasilor patriei, dar sange de roman, sange patriotic nu vor
varsa niciodata!" In alte imprejurari, cei care debitau asemenea
cuvinte ar fi ajuns direct la Curtea Martiala. Principele, insa, a
urcat in trasura, alaturi de Ion Odobescu, fara sa porunceasca nici
o pedeapsa impotriva "ofiterilor anarhisti" si, facand cale
intoarsa pana la podul de la Sf. Ilie Gorgani, a ajuns, luand-o pe
ulita Uranus, la cazarma Alexandria. Era ora 11. "Ostirea - scrie
Grigore Lacusteanu - l-a primit prin numeroase aclamatii si urale".
Trecand in revista batalioanele, Domnul le-a tinut un discurs
neobisnuit. Nu a vorbit despre apararea tronului, ci despre
"nenorocitul accident de la Sosea"! Subliniind acest amanunt,
maiorul Lacusteanu, martor ocular, adauga ca un ofiter, capitanul
Farcasanu, abia sosit din Oltenia, i-a cerut Domnului sa primeasca
"Constitutia care au decretat-o poporul roman". "Voda - scrie cu
obida maiorul -, in loc de a-l pune sub judecata la minut si a-l
impusca in cateva ceasuri pentru o asemenea insolenta
revolutionara, spre a da un exemplu ostirii", a cerut prudenta: "ca
de nu vom fi prudenti, un regiment de cazaci ne va face de rusine".
Nu revolutia il preocupa, ci slabiciunea tinerei armate romane...
Prinzand curaj, "Enache Dimitriu, de natie roman din Transilvania",
l-a pus pe Bibescu sa jure pe drapel "ca nu vor intra muscalii in
tara". Era ceva nemaiintalnit. In loc sa-i intoarca spatele,
indignat sau furios, acelui oarecare ofiter care il umilea
dinaintea ostirii, "Domnul scoate sapca, saruta steagul si zice:
«Jur pe a mea viata si pe a Mariei Sale Doamna, ca nu vor intra
muscalii in tara!»" In randurile ce au urmat acestei scene,
Lacusteanu califica destul de corect atitudinile partilor: "anarhie
din partea ofiterilor si inertie din partea domnului", ambele
specifice fazei de inceput a unei revolutii. Astfel, Gheorghe
Bibescu nu numai ca a permis pregatirea revolutiei, ci a dat chiar
o mana de ajutor izbucnirii ei. Acest fapt rezulta si din
insemnarile lui Lacusteanu: "Vagabonzii, care urmareau pasurile
Domnului, asteptau pe la ulucile cazarmii sa vada rezultatul si,
indata ce au vazut pe Voda ca a jurat in sensul de mai sus, au
alergat prin targ, facand propaganda ca Voda a primit Constitutia
si sa mearga norodul la palat sa-i multumeasca". Intr-adevar,
miscarea a pornit din acea zona a orasului, pana la ora 16 iesind
pe ulite tot mai multi bucuresteni, proportional cu numarul lor
crescand si cu nerabdarea. Proclamatia, in sute si mii de
exemplare, a aparut ca din senin pe uluci, pe ziduri, ca foaie
volanta, oamenii luand cunostinta de continutul ei si, implicit, de
misiunea lor. Pe nesimtite, spiritul de turma facea loc spiritului
civic. Nu lipsea decat impulsul. La ora horarata, a rasunat prelung
si puternic clopotul cel mare al Mitropoliei, urmat de indata de
celelalte clopote din oras. Doua-trei sute de "desculti" - oamenii
pregatiti de Ion Bratianu - "cu steaguri tricolore si cocarde la
piept, unii strigand Ura!, altii Sa traiasca Constitutia!" s-au
raspandit pe ulite, inviorand multimile, colorand sarbatoreste
privelistea. Nu se mai zareau ranile produse de Marele Foc, iar
holera fusese uitata: speranta in mai bine actiona ca un plasture,
ca un medicament miraculos. Poetul Ion Catina s-a desprins de un
grup de "desculti" si, urcandu-se pe o bucata de zid, a citit
multimii adunate printre ruinele Hanului Sf. Gheorghe cele 22 de
articole ale Constitutiei. Pe Lipscani, in fata "Librariei
Nationale", deschisa de Danielopol la Hanul Serban Voda cu un an in
urma, Nita Magheru - "initiat in toate secretele", cum preciza
Nicolae Kretzulescu - a urcat pe un scaun si, desfasurand un steag
tricolor, dadu citire Proclamatiei de la Islaz, anuntand apoi ca
guvernul revolutiei vine spre Bucuresti cu zece mii de panduri si
mii de tarani. Multimea a izbucnit in urale entuziaste, auzite, cu
siguranta, si de functionarii Consulatului Rus, situat in
apropiere, pe Podul Mogosoaiei. Nu mai e nici o indoiala ca
miscarea valaha era indreptata, in primul rand, contra
protectoratului rusesc. Raptul Basarabiei, semnat chiar aici, in
Bucuresti, la Hanul lui Manuc, amintirea bestialitatii lui
Jeltuhin, nota aditionala ce incheia Regulamentul Organic impusa
romanilor de catre tar pentru a le impune blestematul protectorat
rusesc, toate acestea erau indicii limpezi in ceea ce priveste
sensul miscarii. In plus, Bibescu, respingand ajutorul militar
rusesc, ii tradase pe cei care i-au sustinut prin manevre de culise
urcarea pe tron, adica pe rusi. Intrucat nici majoritatea boierilor
nu mai era de partea acestora, respingand de curand "rascumpararea
suzeranitatii turcesti pe baza unui imprumut din Rusia de 20 de
milioane de taleri", generalul Duhamel a realizat ca trebuie sa se
retraga din Tara Romaneasca. Nu avea insa nici un dubiu ca va
reveni. Dintr-un punct de vedere, situatia ii convenea: argumenta o
lunga, poate definitiva ocupare armata a Principatului si nu-i
exclus ca agentii sai sa fi dat in taina o mana de ajutor
declansarii "rebeliunii". Generalul Mavros, informatorul tarului,
era bunicul lui Ion Ghica si "tainuitorul" arhivei
"Fratiei"!
Dupa terminarea discursului,
Nita si George G. Magheru au format o lunga coloana, indreptandu-se
spre Palatul Bibescu. S-a facut jonctiunea cu mai multe grupuri de
bucuresteni, dar si de tarani din imprejurimile Capitalei, care
strigau "Dreptate! Dreptate!" "Astfel - apreciaza Florian Aaron -
taranii cu orasenii infratiti, intre rasunete de glasuri
detunatoare, inaintara pe ulitele Capitalei catre palatul
Printului. Multimea popolului adunat aci era nenumarata. Printul
primi pe tarani cu cea mai mare blandete si bunatate si le fagadui
implinirea cererilor lor. Dar popolul bucurescean, care crescea pe
fiecare minut, incat se parea ca s-a golit tot orasul si s-a strans
la palat, nu s-a multumit numai cu atat. Tinerimea, ca
pretutindenea, da ton la toate miscarile, la toate dorintele
gloatelor. Mii de strigari se repetau una dupa alta, cerand ca
Printul sa subscrie punctele Constitutiei". Trebuie facuta
precizarea ca o parte din multime ocupase palatul si ca il
inconjura amenintator pe Domn. Intrucat emiterea unor acte sub
presiune este discutabila din punct de vedere juridic, putand fi
invocata mai tarziu sub forma de scuza, este de presupus ca un
jurist de talia lui Bibescu a inteles imediat avantajul situatiei,
nefiind exclus sa fi ordonat el insusi patrunderea "gloatei"
intr-un palat aparat de ziduri de un stanjen si de batalionul
comandat de maiorul P. Cerchez. Risca, dar isi apara imaginea in
fata contemporanilor reactionari si a posteritatii. In jurul sau se
aflau "rebelisti" cunoscuti, precum Nicolae Golescu, mai putin
cunoscuti, precum Ion C. Bratianu, mai cu seama fara barba si cu
ochelari albastri, si necunoscuti, precum cadetii Ion si George G.
Magheru. Intr-o camera alaturata, ascuns, se afla Ion Odobescu, un
om descris de Halepliu ca figurand printre complotisti... Informat,
desigur, de Odobescu, maiorul Lacusteanu povesteste ca Domnul,
ezitand sa semneze "Constitutia", George G. Magheru ar fi scos un
stilet si i-ar fi poruncit: "Iscaleste!" Sa fi jucat teatru
Gheorghe Bibescu? Cu cateva minute mai inainte promisese taranilor
ca li se va face dreptate, acum il oprea tocmai articolul 13...
Singur intre "dusmani", tot ar fi iscalit "Constitutia". Unica
explicatie a "ezitarii" sale este provocarea deliberata a situatiei
de maxima presiune. Era o capcana in care a cazut repede
neexperimentatul fiu al prefectului de Romanati. S-a multumit cu o
mustrare blanda si a iscalit. Cand a aparut Odobescu si l-a
intrebat cu fatarnicie - nu-i permitea situatia! - daca sa-i
impuste pe "rebelisti", Domnul a raspuns: "Sa nu dai, Odobescule!"
Atunci, sustine Lacusteanu, l-ar fi inaltat in rang de general si
i-ar fi promis ca isi va pastra "postul de ministru de rezbel".
Intr-un moment de inspiratie, singurul, Ion Odobescu a refuzat
oferta. Va reveni curand asupra acestei hotarari...
Semnarea "Constitutiei" a fost
anuntata poporului de Nicolae Golescu, de la balcon, cum afirma C.
Calescu-Vartic. Mai realist si mai inteligent decat toti
"rebelistii" si "craii" din incapere la un loc, Ion Bratianu a
inteles - secondandu-l cu brio pe Bibescu - sa profite la maximum
de toate avantajele acestei situatii "de presiune" populara. Intuia
ca daca guvernul va ramane acelasi, semnarea "Constitutiei" sub
presiunea strazii va fi considerata nula. Se impunea numirea unui
nou guvern, format din oameni de prestigiu, dar de incredere, care
sa o apere. In consecinta, a pus aceasta problema, fiind sustinut
imediat de colonelul Golescu. Fara sa stea pe ganduri, Bibescu a
subscris la idee si a cerut numele noilor ministri. Unii i-au fost
dictati de Nicolae Golescu, altii de catre Ion Bratianu, care, in
notele sale, isi atribuie intregul guvern... Nicolae Golescu era
ministru dinlauntru, Stefan Golescu, logofat al dreptatii, Ion
Eliade Radulescu, logofat al credintei, Gheorghe Magheru, ministru
de finante, Nicolae Balcescu, secretar de stat si ministru al
treburilor din afara, Ion Odobescu, sef al ostirii, C.A. Rosetti,
prefect al politiei. Stiindu-l pe Rosetti inchis la Malmaison,
Domnul ar fi intrebat: "Care Rosetti?", "Cel de la puscarie", i-ar
fi raspuns Bratianu. Mai importanta decat aceasta numire, care nu
il deranja deloc, era din punctul de vedere al lui Bibescu
obtinerea portofoliului lui Odobescu. Nicolae Golescu nu a
protestat, fiind vorba de superiorul sau la Polcul Nr. 3, in cadrul
caruia activa, si de un om cu merite uriase in punerea pe picioare
a unei armate intemeiate cu nici doua decenii in urma. Nu a
protestat nici Ion C. Bratianu, care frecventa asiduu casa Odobescu
de langa Biserica Icoanei. Acolo ii cunoscuse pe Grigore Caracas,
pe C.A. Rosetti si pe Maria Grant, singurii oameni in care avea
incredere, la rand urmand, probabil, Ion Odobescu... (Se pune
intrebarea: de ce l-a mentinut Domnul in functie pe Ion Odobescu
intr-un guvern revolutionar? Ca sa-i apere tronul? Respingand
interventia armatei tariste, jurand pe drapelul national ca el nu-i
va aduce pe rusi in tara, clipele domniei sale se apropiau de
sfarsit. Pe de alta parte, intre membrii noului guvern figurau
cativa republicani notorii, unul dintre ei fiind Bratianu. Este
limpede ca nu avea la ce sa se apere. L-a mentinut ca sa fie marul
discordiei? Nu avea nimic de castigat. O explicatie cat de cat
plauzibila ar fi razbunarea. Aflat inca sub impresia de maxima
intensitate a atentatului, nu putea sa uite ca in complot se
amestecase - din cauze necunoscute - si Odobescu. Cunoscandu-i
intransigenta si mania ordinii, intrevedea, probabil, declansarea
unui conflict brutal cu majoritatea revolutionara si, mai ales, cu
"junii imbuibati de doctrine socialiste". Daca acesta a fost
motivul real al acestei atat de controversate numiri, Gheorghe
Bibescu nu s-a inselat in privinta efectelor ei. Totul depindea de
colonelul Odobescu, daca accepta sau nu functia
oferita.
Numirea noului guvern a fost
intampinata cu ovatii de multime. Era victoria lui Ion Bratianu si
a "strazii". Departe, cale de 8 poste, un alt guvern revolutionar -
cuprinzand, ce-i drept, si trei ministri legali - schimba
carmuitori locali, inainta ofiteri in grad, dadea porunci si
proclamatii. Daca revolutia avea, datorita imprejurarilor si
evident trecator, doua guverne, statul nu putea sa aiba decat unul.
In vreme ce Nicolae Golescu era condus in triumf spre casa, Ion
Bratianu s-a strecurat prin multime pana in Dobroteasa, la Axente
Sever, unde a scris "guvernului de la Islaz" sa porneasca repede
spre Bucuresti. In apropiere, la Mitropolie sau in Piata Mare,
"muzica militara canta marsilliesa romana, popolul striga: Sa
traiasca Constitutia!" Insotiti la inceput de vreo 60 de persoane,
Henrik Winterhalder si Alexandru Golescu-Albul au pornit in graba
spre Cazarma Cavaleriei sa-si elibereze prietenul, pe C.A. Rosetti.
Cand au ajuns in dreptul casei "fratelui" Constantin Aristia,
situata peste drum de poarta cazarmii, au constatat cu uimire si
enorma placere ca numarul insotitorilor se triplase. Alegand la
intamplare un "voinic", cei doi au format o delegatie care s-a dus
sa discute cu comandantul eliberarea lui Rosetti, numit de Voda
prefectul politiei. Fie ca nu stia ori se prefacea ca nu stie,
comandantul a tergiversat lucrurile pana cand a sosit capitanul
Mavrocordat cu o proclamatie in mana si strigand de departe slogane
revolutionare. Atunci a cedat, eliberand toti "prizonierii", mai
mult de 50 de oameni. Spontan, soldatii au fraternizat cu multimea.
Mare amator de spectacol, Rosetti a tinut un discurs despre prezent
si viitor, despre datoria patriotica a ostasului. Avand, cam
prematur, revelatia victoriei, i-a cerut lui Winterhalder sa
tipareasca o gazeta pe care a intitulat-o "Pruncul roman". Primul
numar sa fie gata a doua zi... De la cazarma, Rosetti a plecat
precipitat acasa, pe Ulita Izvor, unde sotia sa astepta sa nasca.
Winterhalder, Al. Golescu-Albul si Mavrocordat s-au dus cu multimea
la Agie si l-au eliberat pe capitanul Teologu.
Ziua de 11 iunie, piatra de
temelie a Romaniei Moderne, se incheia. Unii se pregateau sa
paraseasca tara, precum generalul Duhamel, consulul Kotzebue, Alecu
Villara si Ion Manu, altii, ramasi in Capitala, diagnosticau
sanatatea privilegiilor si avutului lor, sperand ca revolutia, care
tocmai se inscaunase, este o maladie usoara si efemera. Cei multi
jubilau.
Din volumul cu acelasi titlu, in
pregatire la Editura Cadmos.
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar in cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romane. Licentiat in istorie la Universitatea Bucuresti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" si la "Ziarul de Duminica". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti si Imnurile nationale la romani. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii in România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).