CONTRIBUTII / Bucurestii subt Guvernul Vremelnicesc (II). Ziua Revolutiei a sosit

Autor: Emanuel Badescu 14.10.2009
Lucrarea din care va prezentam fragmentele de fata este o premiera in literatura romana de specialitate si reprezinta o relatare exhaustiva a istoriei primului guvern revolutionar romanesc, din iunie-septembrie 1848. Emanuel Badescu a reusit sa reinvie evenimentele de la 1848 zi dupa zi, aproape ora dupa ora, transformand istoria acelor zile intr-un remarcabil text, care se citeste pe nerasuflate si care, in plus, e doldora de informatii, majoritatea inedite. Fapt si mai interesant, autorul incearca sa dea raspuns unui sir de intrebari ramase in suspensie pana astazi.
Vineri, 11 iunie
Vrand sa ia pulsul armatei dinaintea evenimentelor care - nu avea nici un dubiu dupa citirea epistolei guvernului provizoriu - puteau izbucni in orice moment, Gheorghe Bibescu si-a propus sa cerceteze patriotismul si fidelitatea ei si, desigur, daca era si ea conectata la miscare. Cu acest gand l-a chemat pe seful ostirii, polcovnicul Odobescu. Mai intai voia sa "cerceteze" trupele de cavalerie incartiruite la cazarma "Sf.Gheorghe" de pe Podul de Pamant, construita la cererea sa intre anii 1844-1846 si de acolo sa se duca la cazarma "Alexandria", a infanteriei, construita de Alexandru Dimitrie Ghica la cativa stanjeni de Curtea Arsa.
De la palatul sau, inaltat de Brancoveni la poalele Dealului Mitropoliei, trasura domneasca a trecut pe langa Hanul Golestilor intrand in mahalaua Arhimandritului, de unde, ocolind uriasa gradina a Palatului Brancoveanu, a trecut podul de la Sf. Ilie Gorgani si, urmand linia serpuitoare a drumului "de tara" ce ducea la casele Campinenilor si Golestilor, a oprit in dreptul bisericii Farmazonului. Domnul si seful ostirii au fost primiti cu ovatii. Apoi, dupa ce Bibescu a tinut un discurs despre credinta ostaseasca in care dadea de inteles ca, foarte curand, este posibil ca un roman sa traga cu pusca in alt roman, insa rebel, i s-a raspuns raspicat de catre unii ofiteri "ca ei sunt gata a-si varsa sangele in contra vrajmasilor patriei, dar sange de roman, sange patriotic nu vor varsa niciodata!" In alte imprejurari, cei care debitau asemenea cuvinte ar fi ajuns direct la Curtea Martiala. Principele, insa, a urcat in trasura, alaturi de Ion Odobescu, fara sa porunceasca nici o pedeapsa impotriva "ofiterilor anarhisti" si, facand cale intoarsa pana la podul de la Sf. Ilie Gorgani, a ajuns, luand-o pe ulita Uranus, la cazarma Alexandria. Era ora 11. "Ostirea - scrie Grigore Lacusteanu - l-a primit prin numeroase aclamatii si urale". Trecand in revista batalioanele, Domnul le-a tinut un discurs neobisnuit. Nu a vorbit despre apararea tronului, ci despre "nenorocitul accident de la Sosea"! Subliniind acest amanunt, maiorul Lacusteanu, martor ocular, adauga ca un ofiter, capitanul Farcasanu, abia sosit din Oltenia, i-a cerut Domnului sa primeasca "Constitutia care au decretat-o poporul roman". "Voda - scrie cu obida maiorul -, in loc de a-l pune sub judecata la minut si a-l impusca in cateva ceasuri pentru o asemenea insolenta revolutionara, spre a da un exemplu ostirii", a cerut prudenta: "ca de nu vom fi prudenti, un regiment de cazaci ne va face de rusine". Nu revolutia il preocupa, ci slabiciunea tinerei armate romane... Prinzand curaj, "Enache Dimitriu, de natie roman din Transilvania", l-a pus pe Bibescu sa jure pe drapel "ca nu vor intra muscalii in tara". Era ceva nemaiintalnit. In loc sa-i intoarca spatele, indignat sau furios, acelui oarecare ofiter care il umilea dinaintea ostirii, "Domnul scoate sapca, saruta steagul si zice: «Jur pe a mea viata si pe a Mariei Sale Doamna, ca nu vor intra muscalii in tara!»" In randurile ce au urmat acestei scene, Lacusteanu califica destul de corect atitudinile partilor: "anarhie din partea ofiterilor si inertie din partea domnului", ambele specifice fazei de inceput a unei revolutii. Astfel, Gheorghe Bibescu nu numai ca a permis pregatirea revolutiei, ci a dat chiar o mana de ajutor izbucnirii ei. Acest fapt rezulta si din insemnarile lui Lacusteanu: "Vagabonzii, care urmareau pasurile Domnului, asteptau pe la ulucile cazarmii sa vada rezultatul si, indata ce au vazut pe Voda ca a jurat in sensul de mai sus, au alergat prin targ, facand propaganda ca Voda a primit Constitutia si sa mearga norodul la palat sa-i multumeasca". Intr-adevar, miscarea a pornit din acea zona a orasului, pana la ora 16 iesind pe ulite tot mai multi bucuresteni, proportional cu numarul lor crescand si cu nerabdarea. Proclamatia, in sute si mii de exemplare, a aparut ca din senin pe uluci, pe ziduri, ca foaie volanta, oamenii luand cunostinta de continutul ei si, implicit, de misiunea lor. Pe nesimtite, spiritul de turma facea loc spiritului civic. Nu lipsea decat impulsul. La ora horarata, a rasunat prelung si puternic clopotul cel mare al Mitropoliei, urmat de indata de celelalte clopote din oras. Doua-trei sute de "desculti" - oamenii pregatiti de Ion Bratianu - "cu steaguri tricolore si cocarde la piept, unii strigand Ura!, altii Sa traiasca Constitutia!" s-au raspandit pe ulite, inviorand multimile, colorand sarbatoreste privelistea. Nu se mai zareau ranile produse de Marele Foc, iar holera fusese uitata: speranta in mai bine actiona ca un plasture, ca un medicament miraculos. Poetul Ion Catina s-a desprins de un grup de "desculti" si, urcandu-se pe o bucata de zid, a citit multimii adunate printre ruinele Hanului Sf. Gheorghe cele 22 de articole ale Constitutiei. Pe Lipscani, in fata "Librariei Nationale", deschisa de Danielopol la Hanul Serban Voda cu un an in urma, Nita Magheru - "initiat in toate secretele", cum preciza Nicolae Kretzulescu - a urcat pe un scaun si, desfasurand un steag tricolor, dadu citire Proclamatiei de la Islaz, anuntand apoi ca guvernul revolutiei vine spre Bucuresti cu zece mii de panduri si mii de tarani. Multimea a izbucnit in urale entuziaste, auzite, cu siguranta, si de functionarii Consulatului Rus, situat in apropiere, pe Podul Mogosoaiei. Nu mai e nici o indoiala ca miscarea valaha era indreptata, in primul rand, contra protectoratului rusesc. Raptul Basarabiei, semnat chiar aici, in Bucuresti, la Hanul lui Manuc, amintirea bestialitatii lui Jeltuhin, nota aditionala ce incheia Regulamentul Organic impusa romanilor de catre tar pentru a le impune blestematul protectorat rusesc, toate acestea erau indicii limpezi in ceea ce priveste sensul miscarii. In plus, Bibescu, respingand ajutorul militar rusesc, ii tradase pe cei care i-au sustinut prin manevre de culise urcarea pe tron, adica pe rusi. Intrucat nici majoritatea boierilor nu mai era de partea acestora, respingand de curand "rascumpararea suzeranitatii turcesti pe baza unui imprumut din Rusia de 20 de milioane de taleri", generalul Duhamel a realizat ca trebuie sa se retraga din Tara Romaneasca. Nu avea insa nici un dubiu ca va reveni. Dintr-un punct de vedere, situatia ii convenea: argumenta o lunga, poate definitiva ocupare armata a Principatului si nu-i exclus ca agentii sai sa fi dat in taina o mana de ajutor declansarii "rebeliunii". Generalul Mavros, informatorul tarului, era bunicul lui Ion Ghica si "tainuitorul" arhivei "Fratiei"!
Dupa terminarea discursului, Nita si George G. Magheru au format o lunga coloana, indreptandu-se spre Palatul Bibescu. S-a facut jonctiunea cu mai multe grupuri de bucuresteni, dar si de tarani din imprejurimile Capitalei, care strigau "Dreptate! Dreptate!" "Astfel - apreciaza Florian Aaron - taranii cu orasenii infratiti, intre rasunete de glasuri detunatoare, inaintara pe ulitele Capitalei catre palatul Printului. Multimea popolului adunat aci era nenumarata. Printul primi pe tarani cu cea mai mare blandete si bunatate si le fagadui implinirea cererilor lor. Dar popolul bucurescean, care crescea pe fiecare minut, incat se parea ca s-a golit tot orasul si s-a strans la palat, nu s-a multumit numai cu atat. Tinerimea, ca pretutindenea, da ton la toate miscarile, la toate dorintele gloatelor. Mii de strigari se repetau una dupa alta, cerand ca Printul sa subscrie punctele Constitutiei". Trebuie facuta precizarea ca o parte din multime ocupase palatul si ca il inconjura amenintator pe Domn. Intrucat emiterea unor acte sub presiune este discutabila din punct de vedere juridic, putand fi invocata mai tarziu sub forma de scuza, este de presupus ca un jurist de talia lui Bibescu a inteles imediat avantajul situatiei, nefiind exclus sa fi ordonat el insusi patrunderea "gloatei" intr-un palat aparat de ziduri de un stanjen si de batalionul comandat de maiorul P. Cerchez. Risca, dar isi apara imaginea in fata contemporanilor reactionari si a posteritatii. In jurul sau se aflau "rebelisti" cunoscuti, precum Nicolae Golescu, mai putin cunoscuti, precum Ion C. Bratianu, mai cu seama fara barba si cu ochelari albastri, si necunoscuti, precum cadetii Ion si George G. Magheru. Intr-o camera alaturata, ascuns, se afla Ion Odobescu, un om descris de Halepliu ca figurand printre complotisti... Informat, desigur, de Odobescu, maiorul Lacusteanu povesteste ca Domnul, ezitand sa semneze "Constitutia", George G. Magheru ar fi scos un stilet si i-ar fi poruncit: "Iscaleste!" Sa fi jucat teatru Gheorghe Bibescu? Cu cateva minute mai inainte promisese taranilor ca li se va face dreptate, acum il oprea tocmai articolul 13... Singur intre "dusmani", tot ar fi iscalit "Constitutia". Unica explicatie a "ezitarii" sale este provocarea deliberata a situatiei de maxima presiune. Era o capcana in care a cazut repede neexperimentatul fiu al prefectului de Romanati. S-a multumit cu o mustrare blanda si a iscalit. Cand a aparut Odobescu si l-a intrebat cu fatarnicie - nu-i permitea situatia! - daca sa-i impuste pe "rebelisti", Domnul a raspuns: "Sa nu dai, Odobescule!" Atunci, sustine Lacusteanu, l-ar fi inaltat in rang de general si i-ar fi promis ca isi va pastra "postul de ministru de rezbel". Intr-un moment de inspiratie, singurul, Ion Odobescu a refuzat oferta. Va reveni curand asupra acestei hotarari...
Semnarea "Constitutiei" a fost anuntata poporului de Nicolae Golescu, de la balcon, cum afirma C. Calescu-Vartic. Mai realist si mai inteligent decat toti "rebelistii" si "craii" din incapere la un loc, Ion Bratianu a inteles - secondandu-l cu brio pe Bibescu - sa profite la maximum de toate avantajele acestei situatii "de presiune" populara. Intuia ca daca guvernul va ramane acelasi, semnarea "Constitutiei" sub presiunea strazii va fi considerata nula. Se impunea numirea unui nou guvern, format din oameni de prestigiu, dar de incredere, care sa o apere. In consecinta, a pus aceasta problema, fiind sustinut imediat de colonelul Golescu. Fara sa stea pe ganduri, Bibescu a subscris la idee si a cerut numele noilor ministri. Unii i-au fost dictati de Nicolae Golescu, altii de catre Ion Bratianu, care, in notele sale, isi atribuie intregul guvern... Nicolae Golescu era ministru dinlauntru, Stefan Golescu, logofat al dreptatii, Ion Eliade Radulescu, logofat al credintei, Gheorghe Magheru, ministru de finante, Nicolae Balcescu, secretar de stat si ministru al treburilor din afara, Ion Odobescu, sef al ostirii, C.A. Rosetti, prefect al politiei. Stiindu-l pe Rosetti inchis la Malmaison, Domnul ar fi intrebat: "Care Rosetti?", "Cel de la puscarie", i-ar fi raspuns Bratianu. Mai importanta decat aceasta numire, care nu il deranja deloc, era din punctul de vedere al lui Bibescu obtinerea portofoliului lui Odobescu. Nicolae Golescu nu a protestat, fiind vorba de superiorul sau la Polcul Nr. 3, in cadrul caruia activa, si de un om cu merite uriase in punerea pe picioare a unei armate intemeiate cu nici doua decenii in urma. Nu a protestat nici Ion C. Bratianu, care frecventa asiduu casa Odobescu de langa Biserica Icoanei. Acolo ii cunoscuse pe Grigore Caracas, pe C.A. Rosetti si pe Maria Grant, singurii oameni in care avea incredere, la rand urmand, probabil, Ion Odobescu... (Se pune intrebarea: de ce l-a mentinut Domnul in functie pe Ion Odobescu intr-un guvern revolutionar? Ca sa-i apere tronul? Respingand interventia armatei tariste, jurand pe drapelul national ca el nu-i va aduce pe rusi in tara, clipele domniei sale se apropiau de sfarsit. Pe de alta parte, intre membrii noului guvern figurau cativa republicani notorii, unul dintre ei fiind Bratianu. Este limpede ca nu avea la ce sa se apere. L-a mentinut ca sa fie marul discordiei? Nu avea nimic de castigat. O explicatie cat de cat plauzibila ar fi razbunarea. Aflat inca sub impresia de maxima intensitate a atentatului, nu putea sa uite ca in complot se amestecase - din cauze necunoscute - si Odobescu. Cunoscandu-i intransigenta si mania ordinii, intrevedea, probabil, declansarea unui conflict brutal cu majoritatea revolutionara si, mai ales, cu "junii imbuibati de doctrine socialiste". Daca acesta a fost motivul real al acestei atat de controversate numiri, Gheorghe Bibescu nu s-a inselat in privinta efectelor ei. Totul depindea de colonelul Odobescu, daca accepta sau nu functia oferita.
Numirea noului guvern a fost intampinata cu ovatii de multime. Era victoria lui Ion Bratianu si a "strazii". Departe, cale de 8 poste, un alt guvern revolutionar - cuprinzand, ce-i drept, si trei ministri legali - schimba carmuitori locali, inainta ofiteri in grad, dadea porunci si proclamatii. Daca revolutia avea, datorita imprejurarilor si evident trecator, doua guverne, statul nu putea sa aiba decat unul. In vreme ce Nicolae Golescu era condus in triumf spre casa, Ion Bratianu s-a strecurat prin multime pana in Dobroteasa, la Axente Sever, unde a scris "guvernului de la Islaz" sa porneasca repede spre Bucuresti. In apropiere, la Mitropolie sau in Piata Mare, "muzica militara canta marsilliesa romana, popolul striga: Sa traiasca Constitutia!" Insotiti la inceput de vreo 60 de persoane, Henrik Winterhalder si Alexandru Golescu-Albul au pornit in graba spre Cazarma Cavaleriei sa-si elibereze prietenul, pe C.A. Rosetti. Cand au ajuns in dreptul casei "fratelui" Constantin Aristia, situata peste drum de poarta cazarmii, au constatat cu uimire si enorma placere ca numarul insotitorilor se triplase. Alegand la intamplare un "voinic", cei doi au format o delegatie care s-a dus sa discute cu comandantul eliberarea lui Rosetti, numit de Voda prefectul politiei. Fie ca nu stia ori se prefacea ca nu stie, comandantul a tergiversat lucrurile pana cand a sosit capitanul Mavrocordat cu o proclamatie in mana si strigand de departe slogane revolutionare. Atunci a cedat, eliberand toti "prizonierii", mai mult de 50 de oameni. Spontan, soldatii au fraternizat cu multimea. Mare amator de spectacol, Rosetti a tinut un discurs despre prezent si viitor, despre datoria patriotica a ostasului. Avand, cam prematur, revelatia victoriei, i-a cerut lui Winterhalder sa tipareasca o gazeta pe care a intitulat-o "Pruncul roman". Primul numar sa fie gata a doua zi... De la cazarma, Rosetti a plecat precipitat acasa, pe Ulita Izvor, unde sotia sa astepta sa nasca. Winterhalder, Al. Golescu-Albul si Mavrocordat s-au dus cu multimea la Agie si l-au eliberat pe capitanul Teologu.
Ziua de 11 iunie, piatra de temelie a Romaniei Moderne, se incheia. Unii se pregateau sa paraseasca tara, precum generalul Duhamel, consulul Kotzebue, Alecu Villara si Ion Manu, altii, ramasi in Capitala, diagnosticau sanatatea privilegiilor si avutului lor, sperand ca revolutia, care tocmai se inscaunase, este o maladie usoara si efemera. Cei multi jubilau.
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Cadmos.

EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar in cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romane. Licentiat in istorie la Universitatea Bucuresti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" si la "Ziarul de Duminica". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti si Imnurile nationale la romani. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii in România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).