IASII LUI PATRAS / Intermezzo cu Papa textualismului romanesc
Autor:
Patras Antonio
14.10.2009
Prin natura sa de opera deschisa, care inca se scrie, si cu ambitii totalizante, de roman-summa, "Intermezzo" (cea mai complexa productie beletristica a lui Marin Mincu) acopera o zona aproape nesemnificativ reprezentata in proza contemporana, fatalmente deficitara la nivelul proiectelor de acest gen.
Boala e veche si un exeget
dezamagit al fenomenului romanesc ca Eugen Negrici, intr-o carte
recenta, pune golurile din biblioteca tot pe seama complexelor
noastre identitare de popor mic si versat in arta supravietuirii cu
orice pret (iar fara cultura, s-a mai vazut, se poate trai
bine-mersi).
Romanul lui Marin Mincu iese
insa din seria interminabila a lucrarilor facute sub presiunea
timpului repede trecator si a imprejurarilor vrajmase, de parca in
litera textului scris autorul ar fi descoperit secretul unei
creativitati inepuizabile, netulburate de indoiala. Numai asa, cu
incredintarea ca timpul are nesfarsita rabdare, se explica
perseverenta de a lucra fara pic de ragaz la propriul monument,
gandit sa cuprinda romanul ca intr-o exerga.
Se stie apoi ca, in general,
romanele criticilor rezuma o experienta de viata transpusa
fictional aproape tale-quale, cu o minima inventie narativa,
si aceea intristator de artificiala si previzibila, chiar atunci
cand e vorba despre pure proiectii bovarice, imposibil de
contabilizat biografic. Nu imaginatia ii lipseste criticului, de
fapt, cat capacitatea de a o face credibila, mestesugul de a
inventa evenimente, fara vreo preocupare anume pentru sens. Romane
ca Adela, Bizu, Bietul Ioanide sunt, toate,
"autobiografii ale posibilului", dupa inspirata definitie a lui
Stendhal. Intermezzo nu face exceptie. Cat priveste
precautiile autorului empiric, nimic nou sub Soare. Sa ne amintim
ca Ibraileanu, constrans de nevoi financiare sa-si publice
manuscrisul pastrat ani buni in sertar, cerea insistent editorului
sa dezminta intamplatoarele apropieri dintre persoana sa si aceea a
doctorului Codrescu. Suspecta insistenta, care mai curand ingroasa
banuiala, intarind confuzia.
Teoretician harsit, uns prin
acordul unanim al fidelilor drept "papa al textualismului
romanesc", Marin Mincu nu avea cum sa cada in capcana unor asemenea
dezmintiri puerile. E drept, nici inovatiile tehnice din
Intermezzo nu mai au, astazi, ponderea descoperirilor
revolutionare de altadata. Problematizarea inextricabila a
raporturilor dintre autor-narator-personaje, dintre fictiune si
asa-numita "realitate", chitibusurile textualiste servite cu aleasa
pedanterie acelei categorii bine reprezentate de intelectuali
cultivati in pripa si obisnuiti sa citeasca literatura ca pe o
incalcita sarada, toate trucurile acestea discursiv-compozitionale
trebuie prizate cum grano salis, in felul unor simpatice
elucubratii facute sa invioreze naratiunea si sa dea satisfactie
superstitiei fata de limbaj a omului comun, a primitivului ce zace
inca undeva ascuns in fiecare dintre noi. E mai usor, totusi, sa
ascultam de chemarea altor ispite exegetice, lipsite de misticism,
cu priza mai directa la pedestra realitate. Si la textul ei
transparent, fireste.
Romanul contine de fapt doua
jurnale, pentru ca scriitorul pune in dialog notatiile diaristice
ale unui june intelectual, student la filologia bucuresteana, si
confesiunile indraznete ale iubitei sale, colega la aceeasi
facultate. Martin si Aura (M. si A.), doi tineri care se iubesc
copilareste, cu inocenta si cruzimea varstei, si care iau prea in
serios dragostea ca sa suporte impacati viata de cuplu. Barbatul si
femeia, fata in fata, fiecare pastrand pentru sine si pentru
celalalt o multime de lucruri tainice, de nedescifrat. Or, fiindca
misterul ramane impenetrabil, starnind contrarietati si suspiciuni
insolvabile, cuplul devine fatalmente fragil, se fisureaza sub
presiunea manifestarilor divergente ale personalitatii unor
parteneri inca nedispusi sa asimileze lectia renuntarii si sa
accepte senini jugul matrimonial. El, actantul (sic!), se
concentreaza exclusiv asupra carierei si-si neglijeaza duioasa
tovarasa de viata, de la care cere supunere neconditionata si
iubire eterna. In rest, se arata disponibil pentru numeroase alte
aventuri, ca omul hotarat sa guste viata din plin, ca pe un
experiment profitabil, numai bun de transformat in literatura.
Complexul virilitatii il determina apoi sa judece cu asprime
nemeritata nu doar femeia, banuita mereu si nu totdeauna fara temei
de tertipuri duplicitare, ci iubirea insasi, inteleasa (dupa
criteriul ingust al vointei de putere) ca forma umilitoare de
servitute. Barbatul indragostit ar intruchipa, asadar, o ipostaza
degradanta a virilitatii, manifestata in toata splendoarea ei in
singuratate, asceza si lupta. Iata un pasaj semnificativ din
jurnalul lui M.: "Nu vreau sa sfaram nimic din mine, nu vreau sa ma
diluez, nu vreau sa curg lesinat ca ceilalti in sentimentul de
dragoste ce degradeaza, anihileaza eul. Marii barbati au fost
singuri. Cat timp sunt singur, sunt indestructibil. UNUL este
indivizibil. (...) Marea forta sta in a nu te indragosti". Modelele
demne de urmat sunt Don Quijote si Napoleon, pentru ca adevaratul
barbat e un cuceritor si un vanator de himere, increzator in steaua
geniului sau. Don Juan primeste doar bile negre, fiind apostrofat
cu naduf ca un derbedeu ordinar, total obtuz la acele preocupari
alese care fac mandria sexului zis tare.
Femeia, in schimb, traieste
numai pentru iubire si arde de nerabdare sa-i faca pe plac
tiranului din casa, rareori predispus sa dea curs giugiulelilor
amoroase. Noroc de crizele priapice, care mai aduc ceva alinare
indelung neglijatei prietene chiar si in timpul convorbirilor
telefonice ale arhipotentului mascul ("In dimineata aceasta, am
facut amor mai mult de o ora cu A. fara intrerupere, vorbind la
telefon in acelasi timp"). Asta e. Cu cat barbatul se dovedeste mai
nesimtitor, dar viril, cu atat femeia il iubeste mai mult. Uimit el
insusi de performantele sale sexuale "demne de Ion Barbu" ("Ma
surprind urmarindu-ma intrigat de aceasta noua ipostaza de faun
care urmareste orice nimfa"), Martin se casatoreste totusi cu Aura
nu doar in urma unui ramasag arbitrar, in linia pactului faustic
teoretizat undeva ca experienta obligatorie ("Inteleg fausticul ca
posibil itinerar amoros fara de care existenta e searbada"), ci mai
degraba pentru simplul motiv ca nu reuseste sa vada in ea femeia.
In colega maruntica si nu tocmai frumoasa M. gaseste un camarad pe
cinste si un agreabil tovaras de viata. Cand lucrurile nu i se mai
par chiar asa si femeia da semne de independenta, gelozia destrama
definitiv o relatie de la bun inceput efemera.
Bref, in ceea ce are mai
bun, Intermezzo e o "educatie sentimentala" (Flaubert se
numara printre favoritii prozatorului), un roman "al formarii", cu
toate elementele presupuse de genul in cauza. Doar ca aici e vorba
mai curand despre altfel de sentimente, printre care iubirea ramane
un capitol deschis, parcurs cam in graba si, prin urmare,
insuficient cunoscut. Celelalte detalii (despre viata literara si
universitara a Bucurestiului din anii 60, spre exemplu) trebuie
primite cu rezerva ca imaginatia poate produce niste distorsiuni in
memoria scriitorului liber sa-si aminteasca numai ce si cum are
chef. N-are rost sa rascolim prin dosare dupa informatii utile, de
vreme ce nici jurnalul lui M. nu e propriu-zis un jurnal, cat o
expresie condensata de proiect existential schitat sub presiunea
exasperarii creatoare. O stare de spirit care vad ca-l viziteaza
din cand in cand chiar pe Marin Mincu.
Fotografia lui Marin Mincu a
fost realizata de Iosif Albu, la Zilele Revistei Familia, Oradea,
2008
ANTONIO PATRAS (n.
1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere,
Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in
revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru
al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri
literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator
al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I.
Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in
noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre
oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a
personalitatii, 2007.