IASII LUI PATRAS / Intermezzo cu Papa textualismului romanesc

Autor: Patras Antonio 14.10.2009

Prin natura sa de opera deschisa, care inca se scrie, si cu ambitii totalizante, de roman-summa, "Intermezzo" (cea mai complexa productie beletristica a lui Marin Mincu) acopera o zona aproape nesemnificativ reprezentata in proza contemporana, fatalmente deficitara la nivelul proiectelor de acest gen.



Boala e veche si un exeget dezamagit al fenomenului romanesc ca Eugen Negrici, intr-o carte recenta, pune golurile din biblioteca tot pe seama complexelor noastre identitare de popor mic si versat in arta supravietuirii cu orice pret (iar fara cultura, s-a mai vazut, se poate trai bine-mersi).
Romanul lui Marin Mincu iese insa din seria interminabila a lucrarilor facute sub presiunea timpului repede trecator si a imprejurarilor vrajmase, de parca in litera textului scris autorul ar fi descoperit secretul unei creativitati inepuizabile, netulburate de indoiala. Numai asa, cu incredintarea ca timpul are nesfarsita rabdare, se explica perseverenta de a lucra fara pic de ragaz la propriul monument, gandit sa cuprinda romanul ca intr-o exerga.
Se stie apoi ca, in general, romanele criticilor rezuma o experienta de viata transpusa fictional aproape tale-quale, cu o minima inventie narativa, si aceea intristator de artificiala si previzibila, chiar atunci cand e vorba despre pure proiectii bovarice, imposibil de contabilizat biografic. Nu imaginatia ii lipseste criticului, de fapt, cat capacitatea de a o face credibila, mestesugul de a inventa evenimente, fara vreo preocupare anume pentru sens. Romane ca Adela, Bizu, Bietul Ioanide sunt, toate, "autobiografii ale posibilului", dupa inspirata definitie a lui Stendhal. Intermezzo nu face exceptie. Cat priveste precautiile autorului empiric, nimic nou sub Soare. Sa ne amintim ca Ibraileanu, constrans de nevoi financiare sa-si publice manuscrisul pastrat ani buni in sertar, cerea insistent editorului sa dezminta intamplatoarele apropieri dintre persoana sa si aceea a doctorului Codrescu. Suspecta insistenta, care mai curand ingroasa banuiala, intarind confuzia.
Teoretician harsit, uns prin acordul unanim al fidelilor drept "papa al textualismului romanesc", Marin Mincu nu avea cum sa cada in capcana unor asemenea dezmintiri puerile. E drept, nici inovatiile tehnice din Intermezzo nu mai au, astazi, ponderea descoperirilor revolutionare de altadata. Problematizarea inextricabila a raporturilor dintre autor-narator-personaje, dintre fictiune si asa-numita "realitate", chitibusurile textualiste servite cu aleasa pedanterie acelei categorii bine reprezentate de intelectuali cultivati in pripa si obisnuiti sa citeasca literatura ca pe o incalcita sarada, toate trucurile acestea discursiv-compozitionale trebuie prizate cum grano salis, in felul unor simpatice elucubratii facute sa invioreze naratiunea si sa dea satisfactie superstitiei fata de limbaj a omului comun, a primitivului ce zace inca undeva ascuns in fiecare dintre noi. E mai usor, totusi, sa ascultam de chemarea altor ispite exegetice, lipsite de misticism, cu priza mai directa la pedestra realitate. Si la textul ei transparent, fireste.
Romanul contine de fapt doua jurnale, pentru ca scriitorul pune in dialog notatiile diaristice ale unui june intelectual, student la filologia bucuresteana, si confesiunile indraznete ale iubitei sale, colega la aceeasi facultate. Martin si Aura (M. si A.), doi tineri care se iubesc copilareste, cu inocenta si cruzimea varstei, si care iau prea in serios dragostea ca sa suporte impacati viata de cuplu. Barbatul si femeia, fata in fata, fiecare pastrand pentru sine si pentru celalalt o multime de lucruri tainice, de nedescifrat. Or, fiindca misterul ramane impenetrabil, starnind contrarietati si suspiciuni insolvabile, cuplul devine fatalmente fragil, se fisureaza sub presiunea manifestarilor divergente ale personalitatii unor parteneri inca nedispusi sa asimileze lectia renuntarii si sa accepte senini jugul matrimonial. El, actantul (sic!), se concentreaza exclusiv asupra carierei si-si neglijeaza duioasa tovarasa de viata, de la care cere supunere neconditionata si iubire eterna. In rest, se arata disponibil pentru numeroase alte aventuri, ca omul hotarat sa guste viata din plin, ca pe un experiment profitabil, numai bun de transformat in literatura. Complexul virilitatii il determina apoi sa judece cu asprime nemeritata nu doar femeia, banuita mereu si nu totdeauna fara temei de tertipuri duplicitare, ci iubirea insasi, inteleasa (dupa criteriul ingust al vointei de putere) ca forma umilitoare de servitute. Barbatul indragostit ar intruchipa, asadar, o ipostaza degradanta a virilitatii, manifestata in toata splendoarea ei in singuratate, asceza si lupta. Iata un pasaj semnificativ din jurnalul lui M.: "Nu vreau sa sfaram nimic din mine, nu vreau sa ma diluez, nu vreau sa curg lesinat ca ceilalti in sentimentul de dragoste ce degradeaza, anihileaza eul. Marii barbati au fost singuri. Cat timp sunt singur, sunt indestructibil. UNUL este indivizibil. (...) Marea forta sta in a nu te indragosti". Modelele demne de urmat sunt Don Quijote si Napoleon, pentru ca adevaratul barbat e un cuceritor si un vanator de himere, increzator in steaua geniului sau. Don Juan primeste doar bile negre, fiind apostrofat cu naduf ca un derbedeu ordinar, total obtuz la acele preocupari alese care fac mandria sexului zis tare.
Femeia, in schimb, traieste numai pentru iubire si arde de nerabdare sa-i faca pe plac tiranului din casa, rareori predispus sa dea curs giugiulelilor amoroase. Noroc de crizele priapice, care mai aduc ceva alinare indelung neglijatei prietene chiar si in timpul convorbirilor telefonice ale arhipotentului mascul ("In dimineata aceasta, am facut amor mai mult de o ora cu A. fara intrerupere, vorbind la telefon in acelasi timp"). Asta e. Cu cat barbatul se dovedeste mai nesimtitor, dar viril, cu atat femeia il iubeste mai mult. Uimit el insusi de performantele sale sexuale "demne de Ion Barbu" ("Ma surprind urmarindu-ma intrigat de aceasta noua ipostaza de faun care urmareste orice nimfa"), Martin se casatoreste totusi cu Aura nu doar in urma unui ramasag arbitrar, in linia pactului faustic teoretizat undeva ca experienta obligatorie ("Inteleg fausticul ca posibil itinerar amoros fara de care existenta e searbada"), ci mai degraba pentru simplul motiv ca nu reuseste sa vada in ea femeia. In colega maruntica si nu tocmai frumoasa M. gaseste un camarad pe cinste si un agreabil tovaras de viata. Cand lucrurile nu i se mai par chiar asa si femeia da semne de independenta, gelozia destrama definitiv o relatie de la bun inceput efemera.
Bref, in ceea ce are mai bun, Intermezzo e o "educatie sentimentala" (Flaubert se numara printre favoritii prozatorului), un roman "al formarii", cu toate elementele presupuse de genul in cauza. Doar ca aici e vorba mai curand despre altfel de sentimente, printre care iubirea ramane un capitol deschis, parcurs cam in graba si, prin urmare, insuficient cunoscut. Celelalte detalii (despre viata literara si universitara a Bucurestiului din anii 60, spre exemplu) trebuie primite cu rezerva ca imaginatia poate produce niste distorsiuni in memoria scriitorului liber sa-si aminteasca numai ce si cum are chef. N-are rost sa rascolim prin dosare dupa informatii utile, de vreme ce nici jurnalul lui M. nu e propriu-zis un jurnal, cat o expresie condensata de proiect existential schitat sub presiunea exasperarii creatoare. O stare de spirit care vad ca-l viziteaza din cand in cand chiar pe Marin Mincu.
Fotografia lui Marin Mincu a fost realizata de Iosif Albu, la Zilele Revistei Familia, Oradea, 2008
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.