AVANPREMIERA/ Pastorala americana
Autor:
Philip Roth
21.10.2009
Pastorala americana e il are in centrul actiunii pe omul de afaceri, fost sportiv, Seymour "Swede" Levov, a carui viata a fost ruinata de tulburarile sociale si politice din anii 60. Romanul a fost incununat cu Premiul Pulitzer pe 1988 si a fost inclus de revista Time in lista celor mai bune o suta de romane ale tuturor timpurilor. Drepturile de ecranizare au fost cumparate de Paramount Pictures.
Intr‑o seara din vara lui 1985,
cand ma aflam in vizita la New York, m‑am dus sa‑i vad pe Mets
jucand cu cei de la Astros si, in timp ce inconjuram stadionul cu
prietenii mei, cautand poarta care ducea la locurile noastre, l‑am
vazut pe Suedez, cu treizeci si sase de ani mai batran decat era
cand il vazusem jucand pentru colegiul Upsala. Purta o camasa alba,
o cravata in dungi si un costum de vara gri‑petrol. Inca era
teribil de chipes. Parul lui auriu era cu o nuanta sau doua mai
inchis, dar nu se subtiase deloc si nu mai era tuns scurt, ci ii
cadea cu generozitate peste urechi, pana la guler. In costumul
acela, care‑i venea atat de bine, parca era mai inalt si mai suplu
decat mi‑l aminteam eu imbracat in orice echipament sportiv.
Femeia care era cu noi a fost prima care l‑a
observat.
- Cine‑i ala ? E… e… Oare
e John Lindsay? a intrebat ea.
- Nu, am zis. Doamne, stiti cine
e? E Levov Suedezul! le‑am spus eu prietenilor mei. E
Suedezul!
Un baiat slabut, cu parul blond,
de vreo sapte sau opt ani, pasea alaturi de Suedez - un pustan
ascuns sub o sapca a celor de la Mets si care tot lovea o manusa de
baza intai, ce ii atarna, asa cum atarnase si cea a Suedezului, pe
mana stanga. Cei doi, care se vedea limpede ca sunt tata si fiu,
riadeau impreuna de ceva, cand eu m‑am apropiat de ei si m‑am
prezentat :
- L‑am cunoscut pe fratele tau
la Weequahic.
- Esti cumva Zuckerman? mi‑a
raspuns, strangandu‑mi mana cu vigoare. Scriitorul?
- Da, sunt Zuckerman,
scriitorul.
- Sigur, erai prietenul cel mai
bun al lui Jerry.
- Nu cred ca Jerry avea prieteni
buni. Era prea destept ca sa aiba prieteni. Pe mine doar ma batea
la ping‑pong de ma snopea la voi in subsol. Pentru Jerry era foarte
important sa ma bata la ping‑pong.
- Aha, deci tu esti ala de care
zicea mama "si era un baiat asa de cuminte si de linistit cand
venea pe la noi pe‑acasa!" Stii cine e? il intreba Suedezul pe
baiat. Tipul care a scris cartile alea. Nathan
Zuckerman.
Baiatul ridica din umeri perplex
si ingaima :
- Salut.
- El e fiul meu,
Chris.
- Ei sunt prietenii mei, am spus
eu, intinzand un brat, ca sa‑i prezint pe cei care ma insoteau. Iar
dansul, am explicat, e cel mai mare sportiv din istoria liceului
Weequahic. Un adevarat artist in trei sporturi. A jucat la baza
intaica Hernandez: gandind. La bataie dadea niste lovituri de baza
a doua, puternice si joase. Stiai asta? l‑am intrebat pe fiul lui.
Tatal tau a fost Hernandez al nostru.
- Hernandez e stangaci, a
replicat pustiul.
- Ei bine, asta‑i tot ce‑i
deosebeste, i‑am spus micului exigent si am dat din nou mana cu
tatal sau. Ma bucur mult ca te‑am vazut, Suedezule.
- Si eu, sa stii. Ai grija de
tine, Skip.
- Sa‑i transmiti salutarile mele
fratelui tau, i‑am spus.
A ras, ne‑am despartit si cineva
mi‑a spus:
- Ei, ei, cel mai mare sportiv
din istoria liceului Weequahic tocmai ti‑a spus
"Skip".
- Stiu. Nu‑mi vine sa
cred.
Si cand am vazut ca sunt
evidentiat astfel, m‑am simtit aproape la fel de minunat cum ma mai
simtisem doar o singura data in viata, la varsta de zece ani, cand
Suedezul m‑a luat in seama suficient de mult cat sa ma recunoasca
dupa porecla de joaca cu care ma alesesem din cauza celor doua
clase pe care le sarisem in scoala primara.
Pe la jumatatea primei reprize
femeia care era cu noi s‑a intors spre mine si mi‑a
spus:
- Ar fi trebuit sa vezi ce mutra
aveai. Puteai la fel de bine sa ni‑l prezinti drept Zeus. Mi‑am dat
seama imediat cum trebuie sa fi aratat cand erai mic.
Scrisoarea de mai jos mi‑a
parvenit prin intermediul editorului meu in 1995, cu doua
saptamani inainte de Ziua Veteranilor:
Draga Skip
Zuckerman,
Imi cer scuze daca aceasta
epistola te deranjeaza cumva in vreun fel. Poate ca nu‑ti
amintesti de intilnirea noastra de la Shea Stadium. Eram cu baiatul
meu cel mare (care acum e student in anul intai) si tu venisesi cu
niste prieteni la meciul celor de la Mets. Asta a fost acum zece
ani, in era Carter‑Gooden‑Hernandez, pe vremea cand inca mai
puteai sa‑i admiri jucand pe Mets. Acuma nu mai poti.
Iti scriu ca sa te intreb daca
am putea sa ne intalnim candva, ca sa stam de vorba. Mi‑ar face
mare placere sa luam masa impreuna la New York si sa‑ti fac cinste,
daca imi dai voie.
Imi permit sa iti propun o
intalnire din cauza unui lucru la care ma gandesc de anul trecut,
cand a murit tatal meu. Avea nouazeci si sase de ani. Pana in
ultima clipa a ramas la fel de coleric si de bataios ca
intotdeauna. Din aceasta cauza mi‑a fost si mai greu sa accept ca
se duce, desi avea o varsta inaintata.
As vrea sa iti vorbesc despre el
si despre viata lui. Am incercat sa‑i scriu un omagiu si sa‑l
public in regie proprie, pentru prieteni, rude si parteneri de
afaceri. Aproape toata lumea avea impresia ca tatal meu e
indestructibil, ca e un tip cu obrazul gros si mereu cu capsa pusa.
Lucrul acesta era departe de adevar. Putini stiu cat de mult a
suferit din cauza loviturilor abatute asupra celor pe care‑i
iubea.
Te asigur ca o sa inteleg daca
nu ai timp sa‑mi raspunzi.
Al tau,
Seymour Levov "Suedezul", WHS
1945
Oricine altcineva m‑ar fi
intrebat daca poate sa‑mi vorbeasca despre un omagiu pentru tatal
lui, i‑as fi urat mult noroc si nu m‑as fi bagat nici in ruptul
capului. Dar am avut niste motive foarte bune pentru care, in mai
putin de o ora, i‑am scris Suedezului cateva randuri, in care ii
spuneam ca sunt la dispozitia lui. Primul dintre acestea era ca
Levov Suedezul voia sa ne intalnim. Noi doi! Era, poate,
ridicol, avand in vedere ca ma aflam in pragul batranetii, dar a
fost de‑ajuns sa‑i vad semnatura in josul paginii, ca sa fiu
inundat de amintiri despre el, atat de pe teren, cat si din afara
lui, amintiri vechi de vreo cincizeci de ani si totusi captivante.
Mi‑am amintit cum ma duceam in fiecare zi la terenul de joc ca sa
vad antrenamentele la fotbal american in anul in care Suedezul a
acceptat sa faca parte din echipa. Era deja un mare artist la
baschet, era specialistul aruncarilor din carlig, dar nimeni nu
stia ca putea fi la fel de magic si pe terenul de fotbal pana cand
antrenorul l‑a bagat in joc ca libero, iar echipa noastra, care
pana atunci tot pierduse, desi a ramas in partea inferioara a ligii
municipale, a inceput sa inscrie unul, doua, ba chiar si trei
eseuri intr‑un meci, toate dupa pase la Suedez. Cand se tineau
antrenamentele, pe marginea terenului se adunau cate cincizeci
sau saizeci de pusti, ca sa‑l vada pe Suedez - cu o casca de piele
jerpelita si in tricoul maro inscriptionat in portocaliu cu
numarul 11 - lucrand cu echipa de baza impotriva echipei de
juniori. Pasatorul echipei de seniori, Lefty Leventhal, dadea pase
peste pase ("Le‑ven‑thal la Le‑vov!
Le‑ven‑thal la Le‑vov!" a fost un anapest care ne
atata intotdeauna in zilele de glorie ale Suedezului), iar sarcina
echipei de juniori, care juca in aparare, era sa il impiedice pe
Levov Suedezul sa tot inscrie. Am peste saizeci de ani si nu s‑ar
putea spune despre mine ca am aceeasi perspectiva asupra vietii pe
care o aveam in adolescenta, insa fascinatia aceea de baietan nu
s‑a risipit niciodata intru totul, caci nici in clipa de fata nu am
uitat cum Suedezul, dupa ce era sufocat de jucatorii ce‑l placau,
se ridica incet in picioare, scuturandu‑se, arunca o privire
iritata in sus, la cerul intunecat de toamna, scotea un suspin de
regret si apoi alerga nevatamat inapoi in gramada. Un tip de glorie
era cand inscria si alt tip de glorie era atunci cand, placat si
ingropat sub gramada, pur si simplu se ridica si se elibera, chiar
si atunci cand era un simplu joc de antrenament.
Si apoi, intr‑o buna zi, am
impartasit si eu gloria asta. Aveam zece ani, pana atunci nu
fusesem atins niciodata de maretie si as fi ramas ascuns sub
nivelul atentiei Suedezului, ca toti ceilalti de pe marginea
terenului, daca n‑ar fi fost Jerry Levov. Jerry ma racolase de
curand ca prieten si, cu toate ca imi venea greu s‑o cred,
probabil ca Suedezul ma observase pe la ei prin casa. Asa ca
intr‑o dupa‑amiaza tarzie de toamna din 1943, cand fusese pus la
pamant de intreaga echipa de juniori dupa ce prinsese o ghiulea
scurta trimisa de Leventhal, iar antrenorul fluierase brusc,
anuntand ca antrenamentul pe ziua respectiva se incheiase,
Suedezul, care isi flexa sovaielnic cotul in timp ce iesea de pe
teren, pe jumatate alergand, pe jumatate schiopatand, m‑a zarit
printre ceilalti pusti si mi‑a strigat :
- Baschetul n‑a fost niciodata
asa, Skip!
Zeul (el insusi de saisprezece
ani) ma ridicase in raiul sportivilor. Adoratul il bagase in seama
pe adorator. Desigur, in cazul sportivilor, ca si in cel al
vedetelor de cinema, fiecare idolatru isi imagineaza ca are o
relatie secreta, personala, cu obiectul aduratiei, dar cea de acum
chiar fusese declarata fatis de cea mai neostentativa vedeta si in
fata unei congregatii amutite de baietandri aflati in concurenta.
A fost o experienta incredibila, care m‑a incantat peste masura.
M‑am inrosit, am fost coplesit de incantare si probabil ca nu m‑am
gandit la nimic altceva tot restul saptamanii. Autocompatimirea
mimata, generozitatea barbateasca, gratia princiara, placerea
autoindusa a sportivului, atat de coplesitor de mare, incat o
felie din ea putea fi oferita gratis multimii - aceasta larghete nu
numai ca ma coplesea si se infiltra inauntrul meu, caci sosise
impachetata in porecla mea, ci, mai mult, mi se intiparise in minte
ca intruparea a ceva chiar mai mare decat talentul lui sportiv:
talentul de "a fi el insusi", abilitatea de a reprezenta acea
forta ciudata si acaparatoare, pastrandu‑si totusi o voce si un
zambet neintinate fie si de cea mai mica umbra de superioritate,
modestia fireasca a cuiva pentru care nu existau obstacole, care
parea sa nu se straduiasca niciodata sa‑si faca loc pentru sine.
Nu cred ca sunt singurul adult care pe vremuri, ca pusti evreu ce
aspira la titlul de pusti american tipic din anii razboiului pentru
patrie - in vreme ce sperantele intregului nostru cartier pareau
sa se fi concentrat in magnificul trup al Suedezului -, a purtat
cu el de‑a lungul vietii amintirea stilului insurmontabil al acelui
baiat talentat.
Evreitatea pe care si‑o purta cu
atata lejeritate de sportiv invingator, inalt si blond, probabil
ca ne spunea si ea ceva, iar in faptul ca il idolatrizam pe Suedez
si unitatea lui inconstienta cu America probabil ca exista si o
urma de rusine si de ura de sine. Pornirile evreiesti
contradictorii, iscate de vederea lui, erau calmate concomitent
tot de el. Conflictul interior al evreilor care vor sa se confunde
cu ceilalti si, in acelasi timp, sa iasa in evidenta, care insista
ca sunt diferiti si insista ca nu sunt cu nimic diferiti, se
rezolva in spectacolul triumfator al Suedezului, caci el era de
fapt doar un Seymour de‑al nostru, din vecini, ai carui stramosi
fusesera Solomon si Saul si care, la randul lor, aveau sa
zamisleasca un sir de Stephen, care apoi aveau sa zamisleasca un
sir de Shawn. Unde era evreul din el? Era imposibil de gasit si
totusi il simteai. Unde era irationalul din el? Unde era
smiorcaitul din el? Unde erau tentatiile rebele? Nu tu siretenie.
Nu tu prefacatorie. Nu tu intriga. Le eliminase pe toate spre a‑si
atinge perfectiunea. Fara truda, fara ambivalenta, fara
duplicitate - doar cu stilul, cu rafinamentul fizic firesc al unei
vedete.
Dar… cum ramanea cu
subiectivitatea? Care era subiectivitatea Suedezului?
Trebuia sa existe un substrat, desi compozitia acestuia era
imposibil de imaginat.
Acesta era al doilea motiv
pentru care ii raspunsesem la scrisoare - substratul. Ce soi de
existenta mentala avusese? Ce anume amenintase sa destabilizeze
traiectoria Suedezului - daca o asemenea amenintare existase
vreodata? Nimeni nu razbeste fara sa fie marcat de melancolie, de
durere, de confuzie si de pierderi. Chiar si cei care in copilarie
le‑au avut pe toate indura - mai devreme sau mai tarziu - o portie
medie de suferinta, daca nu chiar mai multa. Probabil ca a avut si
el parte de crize de constiinta si a avut parte si de caderi. Desi
nu‑mi puteam imagina forma pe care ar fi putut‑o lua ele, nu‑l
puteam "desimplifica" nici macar acum: in reziduurile imaginatiei
mele adolescentine inca mai nutream convingerea ca Suedezul
razbise prin toate fara dureri.
Dar la ce facuse oare aluzie in
scrisoarea aceea cuminte si curtenitoare atunci cand, vorbind de
raposatul lui tata, un barbat nu chiar atat de insensibil pe cat
si‑l imaginau oamenii, scrisese: "Putini stiu cat de mult a suferit
din cauza loviturilor abatute asupra celor pe care‑i iubea"? Nu,
Suedezul suferise un soc. Si despre acest soc pe care l‑a suferit
voia sa vorbeasca. Nu viata tatalui sau voia el s‑o dezvaluie, ci
viata lui.
M‑am inselat.
Ne‑am intalnit la un restaurant
italian din vestul zonei strazilor Patruzeci, acolo unde Suedezul
isi ducea familia ori de cate ori veneau la New York ca sa vada un
spectacol pe Broadway sau pe cei de la Knicks la Garden, si mi‑am
dat seama din prima ca n‑aveam nici o sansa sa ma apropii in vreun
fel de substrat. Toata lumea de la Vincent's il stia dupa nume.
Vincent insusi, sotia lui Vincent, Louie, seful restaurantului,
Carlo barmanul, Billy, ospatarul nostru, toti il cunosteau pe
domnul Levov si toata lumea intreba de doamna si de baieti. S‑a
dovedit ca atunci cand parintii lui mai traiau, obisnuia sa‑i
aduca la Vincent's pentru a sarbatori vreo aniversare sau vreo zi
de nastere. Nu, m‑am gandit eu, m‑a adus aici ca sa‑mi arate ca e
la fel de admirat pe 49th Street West cum era si pe Chancellor
Avenue.
Vincent's e un restaurant din
acela italienesc relativ vechi, ascuns pe strazile semicentrale din
West Side, intre Madison Square Garden si Plaza: restaurante mici,
late cat sa incapa trei mese si lungi cat sa pui patru candelabre,
cu un decor si niste meniuri care nu s‑au schimbat mai deloc inca
dinainte de a fi descoperita salata de rucola. La televizorul
asezat langa barul mititel era un meci de baseball si din cand in
cand cate un client se ridica, se ducea si privea la meci un minut,
il intreba pe barman cat e scorul, intreba cum se descurca
Mattingly, apoi se ducea inapoi la masa. Scaunele erau tapitate cu
un vinilin de un turcoaz electric, podeaua avea o gresie rozalie cu
picatele, un perete era acoperit cu oglinzi, candelabrele erau din
imitatie de alama si o rasnita de piper rosie, inalta de un metru
si jumatate, era pusa ca decor intr‑un colt, precum un Giacometti
(un cadou, cum mi‑a spus Suedezul, primit de Vincent de la orasul
sau natal din Italia). Contrabalansand‑o, in coltul opus, pe un
soi de piedestal, statea o damigeana mare de Barolo. O masa ticsita
cu borcane pline de sos marinara de la Vincent's statea
vizavi de bolul cu bomboane de menta gratuite, chiar langa casa de
marcat a doamnei Vincent. In caruciorul vitrat cu deserturi stateau
un Napoleon, un tiramisu, un tort, o tarta cu mere si capsuni
pudrate cu zahar, iar in spatele mesei noastre, pe perete, se
insirau pozele cu autografe ("Toate cele bune lui Vincent si lui
Anne") de la Sammy Davis jr., Joe Namath, Liza Minelli, Kaye
Ballard, Gene Kelly, Jack Carter, Phil Rizzuto si Johnny cu Joanna
Carson. Acolo ar fi trebuit sa fie, desigur, si una cu Suedezul si
chiar ar fi fost daca ne‑am mai fi luptat catva timp cu nemtii si
cu japonezii si daca liceul Weequahic ar fi fost plasat
vizavi.
Ospatarul nostru, Billy, un ins
mic si indesat, cu chelie si cu un nas turtit, de boxer, n‑a
trebuit sa‑l intrebe pe Suedez ce vrea sa manance. De aproape
treizeci de ani Suedezul ii comandase lui Billy specialitatea
casei: ziti à la Vincent, precedat de moluste
posillipo.
- Cele mai bune ziti la
cuptor din New York, mi‑a spus Suedezul.
Eu am comandat vechiul meu fel
favorit, pui cacciatore dar, la sugestia lui Billy, l‑am
cerut dezosat.
In timp ce ne lua comanda, Billy
i‑a spus Suedezului ca Tony Bennett fusese acolo ieri‑seara.
Pentru un om masiv si solid cum era Billy, un barbat pe care ti‑l
puteai imagina carand toata viata lucruri mult mai grele decat o
farfurie de ziti, vocea lui - ascutita si intensa, parca
tensionata din pricina unor greutati indurate prea multa vreme -
suna surprinzator si reprezenta un adevarat spectacol.
- Vedeti unde sta prietenul
dumneavoastra? Vedeti scaunul acela, domnule Levov? Tony Bennett a
stat pe scaunul ala.
Iar mie mi‑a spus:
- Stiti ce spune Tony Bennett
cand oamenii vin la el la masa si i se prezinta? Spune: "Ma bucur
sa va vad". Iar dumneavoastra stati pe locul lui.
Si cu asta s‑a terminat
distractia. Restul a fost doar munca.
Fragment din volumul Pastorala americana de Philip Roth, in pregatire la Editura Polirom, in colectia Biblioteca Polirom. Traducere din limba engleza si note de Alexandra Coliban.