IASII LUI CRETU/ Corespondenta lui Pastorel

Autor: Cretu Bogdan 22.10.2009

S-a statornicit in critica noastra o prejudecata pe care cu greu o poti dezamorsa: ca ar exista genuri minore si genuri majore, servite, fireste, de scriitori minori sau, dupa caz, majori.

Toparceanu, de pilda, este minor, pe cand pe Minulescu il prizam cu o mai mare consideratie. De regula, literatura comica este privita cu oarece suspiciune si, oricum, cand e sa pariem, mizam pe scriitorii seriosi; nu avem, altfel spus, cultura rasului grav, "abisal", ca sa preiau o vorba a lui Al. Paleologu. La noi, s-a spus, totul debuseaza in zeflemea.
Intr-un astfel de context, cine sa se mai mire ca, de cele mai multe ori, numele lui Al. O. Teodoreanu, zis Pastorel, starneste vagi zambete, dar nu si incredere. Pai, omul a scris prioritar epigrame si asa i-a ramas buhul. Or, stim noi bine ca epigrama e ceva neserios, o "jucarea" acolo, o glumita. Asta scrii ca amuzament, la chefuri, in anumite situatii destinse, dar o opera, ooo, o opera nu se poate face din epigrame. Juvenal? Ei, se mai inselau si cei vechi... Se uita ca Pastorel a mai scris si cateva volume de proza, dintre care Hronicul Mascariciului Valatuc pune in pagina o virtuozitate pe care, probabil, doar "minorul" Toparceanu o mai putea egala, ca tot el este autorul unor spirituale proze gastronomice si al unor volume de articole si eseuri in care pamfletul devine ascutit ca un bisturiu. Prin speciile pe care le-a cultivat, Pastorel s-o fi situand, in mintea unora, la periferia literaturii, dar prin spiritul pe care l-a risipit cu atata seriozitate, el nu este deloc un scriitor minor.
Asa stand lucrurile, cine sa se mai intereseze si de corespondenta lui? Nu ma gandesc la cititori, ci mai ales la critici si la editori. A durat pana in 1998 ca un om (Rodica Pandele) sa se dedice acestei salahorii si sa adune intr-o carte (Pastorel si corespondentii sai, Editura Eminescu, Bucuresti, 1998) epistolele boemului scriitor. Nu a iesit o editie critica, dar, orisicat, e un punct de plecare, deocamdata nedus mai departe. Dupa cum, am impresia, critica, luata cu subiecte mult mai "importante", a ramas restanta lui Pastorel si cu o monografie serioasa, cea din1988 a lui Mircea Handoca fiind lacunara si, prin specificul colectiei de la Editura Sport Turism, la care a aparut, nu adanceste lucrurile.
Daca mai toti criticii care scriu despre misivele scriitorilor constata cu satisfactie noul chip ivit din penumbra corespondentei, in cazul lui Pastorel nu exista nici o ruptura intre imaginea scriitorului boem, spiritual, asa cum il cunoastem din epigrame si din celelalte carti ale sale, dar si din legenda atat de generoasa si chipul de dincolo de masca, asa cum rezulta el din comunicarea sistematica purtata cu amicii si inamicii literari. Un lucru tin sa punctez ferm, inainte de a comenta cateva dintre ipostazele si atitudinile cuprinse in acest schimb epistolar: corespondenta lui Al. O. Teodoreanu face parte dintre cele care, prin ele insele, prin valoarea lor voit expresiva, se propun si se impun literaturii; alte nume din aceasta tagma, a epistolierilor de seama, ar fi cele ale unui Mihail Kogalniceanu, Titu Maiorescu, Al. Odobescu, I.L. Caragiale, Ion Barbu, I.D. Sirbu. La aceasta lista, autorul Hronicului Mascariciului Valatuc trebuie adaugat neaparat.
Eternul datornic
Indiferent de varsta la care redacteaza scrisorile, indiferent de destinatar, de motivele pentru care i se adreseaza, tonul misivelor este cam acelasi: hatru, ludic, uneori atos, rostind opiniile fara menajamente; in orice caz, Pastorel este constient de talentul sau si acest lucru ii da dreptul sa discute de pe picior de egalitate cu oricine, de la G. Calinescu, la G. Ibraileanu. Exista o singura exceptie: scrisoarea adresata, in 1962, "tovarasului Leonte Rautu", care e mai degraba o cerere absolut demna, desi formulata in limbajul lemnos al epocii, de repunere in drepturile scriitoricesti, pierdute in urma detentiei politice. Cum astfel de texte depasesc sfera literaturii epistolare de care ne-ati "constrans" sa ne ocupam in grupajul de fata, trec si eu peste ea. Nu inainte de a observa ca bietul Pastorel ramane, si cu doi ani inainte de a-si da duhul, la fel cum il intalnim in tineretea boema: un personaj mereu pornit la vanatoare de bani, mereu datornic, mereu luptand pentru a-si obtine drepturile, dar facand toate acestea cu o noblete si o demnitate de la care nu intelege sa demisioneze cu nici un pret.
Tema principala a corespondentei cu scriitorii aflati in colegiul unor reviste culturale este constrangerea celor abilitati de a-i plati onorariile, pentru care, marturiseste deschis, comite atatea articole. Boema se cerea stipendiata, astfel incat mereu picau bine sumele ce i se cuveneau. Doar ca e, de buna seama, o chestiune delicata sa insisti sa ti se dea ceea ce ti se cuvine, mai ales cand e vorba de bani. Ei bine, Pastorel nu are nici o retinere, transforma totul intr-un spectacol natural, bonom, desi pe alocuri impanat cu puneri la punct necesare, taioase chiar. Pe Calinescu, aflat intr-un moment de varf al carierei sale (prin 1933-34), critic ursuz si prea putin dispus la familiaritati abuzive cu alti scriitori, il transforma amical intr-un agent numai bun sa-i rezolve toate incurcaturile financiare. Dupa ce il mandateaza sa ii recupereze toate restantele pe care revista in redactia careia Calinescu lucra, "Adevarul literar si artistic", le mai avea, amenintand cu retragerea colaborarii, Pastorel ii noteaza criticului, cu o exactitate de contabil, cum trebuie sa-i aranjeze afacerile prin Bucuresti, el ducandu-si, bine mersi, traiul - numai ascetic nu - in Iasul atat de drag. Redau pasajul pe seama caruia, sunt convins, cei doi se amuzau tacit: "Proprietara mea din Bucuresti, domnisoara Linica Tarnoveanu, din Calea Grivitei 33, etaj VII, imi comunica acum o saptamana ca daca nu achit chiria pe decembrie, inchiriaza camera (ceea ce nu-mi convine deloc), cerandu-mi sa-i trimit cheia si sa-mi ridic lucrurile. Pentru a evita aceasta, iti trimit mani lei 500 (n-am avut timp sa ridic suma), pe care te rog sa-i pastrezi, incasand si ceea ce poti de la literar. Iti trimit si un articolas pentru Conitz, care iti va da si el bon pentru 500 (480). Manuscrisul voluminos e un mic studiu despre un aspect al necivilizatiei noastre. Daca e prea lung pentruViata Romaneasca, lasa-l tot la Dimineata pentru Zarifopol, cu rugamintea sa-ti dea banii tot tie. M-am inteles cu el sa-mi plateasca la predarea manuscrisului (200 lei pagina de revista). Daca banii adunati nu ajung, pastreaza-i. Daca prisosesc, trimite-mi restul. In orice caz, eu mai trimit manuscrise. Nu ies toata ziua din casa, asa ca am timp sa scriu. Cum voi pune la punct cateva manuscrise, voi sosi. Altceva: Roaga pe Conitz sa puna articolul in Dimineata, la Adevarul fiind dator un articol. Daca n-ar fi chestia amenintatoare cu chiria, mi-ar fi egal; asa, nu-i chip. In momentul in care vei fi in posesiunea sumei de 2200 lei, trimite pe Weiss la adresa proprietarei mele sa-i inmaneze banii si sa ia chitanta de la ea, pretextand ca trebuie sa se justifice fata de mine. N-o gaseste acasa decat seara la noua si la pranz intre douasprezece si jumatate si trei". Iata de cata seriozitate si de cata limpezime este capabil Pastorel. Pentru a-si rasplati prietenul, il gratuleaza cu tot felul de apelative, de genul "Iubite Havuz", "Iubite Vasc" ori, mai terian, "Iubite Cotcodac". I se plange constant ba ca e in proces cu Giorge Pascu (victima sa constanta - vezi pamfletele din Tamaie si otrava) si, un an mai tarziu, ii compune o adevarata schita in genul Daniil Harms, aflat in recluziune curativa la Karlsbad.
Din pacate, Pastorel se afla in aceeasi situatie si 20 de ani mai tarziu, cand i se plange lui Cezar Petrescu ca nu ii poate returna datoria. Este, se pare, soarta unui risipitor, dar si a unui om generos, pentru care banul nu conteaza decat daca ii poate prilejui momente spirituale. Iar in viata lui Pastorel acestea au fost cu miile. Din toata aceasta poveste retine atentia decenta absoluta a scriitorului, care nu se umileste, nu se plange, nu se considera nedreptatit; dimpotriva, nu pierde nici un prilej de a face haz de necaz de toata situatia pe care, nu mai incape vorba, nu o merita.
Boema serioasa...
Pastorel duce, prin urmare, inca din tinerete, o viata boema, in care vinul este ridicat la rang de zeitate. De altfel, deviza sa spune totul despre filosofia de viata a acestui om de spirit care a considerat ca literatura pe care o scrie nu trebuie sa falsifice viata pe care o traieste: "In viata ce vreau, in arta ce pot!" Si totusi, el credea cu putere in ceea ce Horatiu, in intelepciunea sa, impunea ca regula in a XIX-a Epistola, catre Mecena: "...nec vivere carmina possunt,/ quae scribuntur aquae potoribus" ("N-au sa aiba viata poemele scrise de bautorii de apa"). Viata lui Pastorel s-a confundat, adesea, cu opera lui, care, in mare masura, este una in spirit goliardic.
Intr-o scrisoare catre Cezar Petrescu, care aminteste frapant de cea a lui Caragiale catre Alceu Urechia, din 7/ 20 iulie 1905, povestind ispravile bahice ale lui Delavrancea descalecat la Berlin, datand de asta data din 1921, junele scriitor regizeaza o adevarata schita, a carei victima (ca erou nu pot spune) este tanarul Al. A. Philippide, zis, intre convivi, "Grecul", picat in vizita intr-o stare de avansata ebrietate. De altfel, stilul este imitat dupa Caragiale, ticurile verbale la fel, de situatie nu mai vorbesc: "El: Pe urma i-am propus sa ne spanzuram impreuna c-o sfoara de stor. Eu: Si? El: Eu mi-am facut juvatul asa, ca sa ajung cu picioarele-n pamant. El s-a legat de-o creanga vecina. Cu spatele la mine. Da' eu trageam cu coada ochiului, pricepi? Trageam cu coada ochiului. Cand si-a dat drumul a tipat, dar juvatul s-a rupt, fiind prea gros... Eu: Juvatul? El (enervat): Nu, mon cher, G.** Eu: Si-atunci? El: I-am tras o palma si-a rupt-o de fuga. Am ramas cu franghia... Apropo, timpul e o franghie... Ai remarcat un lucru? Timpul nu se poate exprima decat cu elemente. Eu: Spatiale. Mi-ai mai spus. El: Exact. Mergi inainte... Eu: Inapoi... El: Exact. Dar ce-i la dreapta? Eu: Ce-i la stanga... El: Iti bati joc? Eu: Nu, dar vreau sa-ti dovedesc ca istoria asta o cunosc pe dinafara. Sa-l chem si pe Ionel sa ti-o repete? El: Esti tampit. (se clatina) Nu ma-ntelegi. (executa cu greutate ce spune) Mergi inainte (se-mpiedica), mergi inapoi. Bun. Ce-i la dreapta, ce-i la stanga? In timp, ma-ntelegi? Nu stii! Esti un dobitoc. Nici eu nu stiu. Sunt un dobitoc..."
Mi se pare evident ca astfel de secvente sunt atent construite, dupa modelul caragialean, mai ales daca tinem cont ca, in 1921, Pastorel nutrea ambitii de dramaturg, scriind, impreuna cu Adrian Maniu, feeria Rodia de aur si cateva comedioare usoare.
Altfel, in unele situatii ajunge si el sa gafeze din cauza libatiilor prelungite. Rataceste, de pilda, intr-un rand traducerea unei piese contractata pentru Nationalul bucurestean. Aflat in intarziere, se arata dispus sa suporte toate consecintele. Ba, intr-un rand, pierde si manuscrisul romanului Adela, incredintat de Ibraileanu, pentru observatii. In cele din urma il gaseste, nu inainte ca alte persoane curioase sa-si fi varat nasul in el. Pastorel ii povesteste criticului de la Viata Romaneasca totul cu relaxare, cu autoironie, inserand si o scurta epigrama: "Tauber canta in amurg/, Bob invarte manivela,/ Eu, improvizat hirurg,/ Fac incizii in Adela". Dar, pana la incizii, a trebuit sa faca fata propriei anestezii, pusa la cale vreme de cateva zile, pe la viile prietenilor. Vinovat nu se simte, mai ales ca stie sigur ca aparent hirsutul scriitor gusta picanteriile sale. De fapt, divagheaza pentru a-si face curaj sa atace problema: scaderile romanului lui Ibraileanu. Cum sa-i dea el sfaturi maestrului de la care a invatat atatea si pe care l-a aparat cu atata indarjire de atacurile marsave ale amintitului Giorge Pascu? Isi precizeaza franc intimidarea: "Sunt foarte constient de primejdiile acestei inversiuni de roluri, caci eu, in definitiv, trebuie «sa-l fac pe dl Ibraileanu fata de dl Ibraileanu autor». Aceasta comicarie care acum devine serioasa imi da impresia ca ma aflu la un examen, in fata unui examinator mucalit".
Aceste precautii politicoase odata formulate, trece la atac si nu se arata deloc complexat de rolul care i-a fost incredintat in semn de incredere: cateva stangacii, frantuzisme redundante in text i se par "ca niste pistrui pe un profil elin". Verdictul cade transant, fara menajamente: "Daca ar fi sa insir pasajele frumoase, ar trebui sa fac popas la fiecare pagina, dar iar ma-ntorc si zic ca la fiecare pagina ar trebui sa staruim putin si cu plivitul" sau: "Ceea ce mi-a placut mai putin? Dialogurile. Ceea ce nu mi-a placut deloc? Frantuzismele". Acesta este Pastorel: onest pana in maduva oaselor, crezand ca adevarul trebui rostit cu orice pret. Dincolo de alura boema si mucalita, personalitatea sa ascunde o mare seriozitate; mai ales ca umorul de calitate, comicul mai ales sunt chestiuni extrem de seriose.
...si consecintele ei
Nedreapta este alcatuirea firii! Tot ce este frumos dauneaza grav sanatatii. Natura nu suporta excesul, iar viciul este, in primul rand, exces. Unele spirite nu se pot complace in starea echilibrata a simtului comun si cultiva preamultul. Nu din pedanterie, nu din snobism, nici din dezmat, ci pur si simplu pentru ca asa sunt croiti ei: au nevoie de exagerare pentru a restabili un echilibru. Exista oameni care au vocatia boemei, care, atunci cand oficiaza in carciuma, devin sclipitori, inspirati, atinsi de aripa zgarcita a geniului. Pastorel este simbolul acestei rare stirpe. Dar pacatul se plateste si nu intotdeauna pe lumea cealalta. Prin urmare, iata-l si pe epigramistul innascut, pe boemul consecvent incercand sa-si imbuneze ficatul cu repetate cure de apa la Karlsbad sau la Karlovy Vary, stipendiate din fondurile Societatii Scriitorilor. Aceste perioade din anii '30 sunt etapele negre, cand il tortureaza plictiseala si ii da ghes depresia. De toate incearca sa scape apeland la inepuizabilul simt al umorului, facand haz de necaz; nu intamplator, in aceste momente, corespondenta cu amicii din tara (cu Al. Rosetti in special) se intensifica. Insuficienta hepatica il constrange sa duca o viata domoala si, mai ales, sa consume, suprema blasfemie, apa. Si nu oricum, ci in cantitati industriale. Regizor principal al "Divanului mesterilor si carturarilor de la Hanu Ancutei", se vede nevoit pentru o vreme sa paraseasca chefurile spiritualizate si sa se trateze in solitudine; asta il face sa urasca tot ceea ce tine de Cehia si de cultura sa, de limba si de civilizatia sa. Simtul umorului ii mai atenueaza aceste stari, care rabufnesc, din cand in cand, printre randuri. Se razbuna acuzandu-si mofturosul ficat: "Nu inteleg capriciile acestui organ ipocrit si nerecunoscator. I-am dat ce-i place si cat a vrut, si el, in schimb, ma boicoteaza lucrandu-ma subteran". Dupa care continua: "Dar se-nsala cine ma/ Crede suparat./ Cand esti om de inema,/ Renunti la ficat./ (Am si renuntat)". Cu toate acestea, scrisorile sale catre "boierul" Rosetti sunt pline de haz (de necaz): Pastorel se simte dator sa faca fata rolului din viata literara, prin urmare, chiar si la cura, face pe boemul, pluseaza, sarjeaza si incearca, pana una-alta, sa-si mentina in viata legenda: "La Bucuresti nu ma cheama, in afara de cativa, putini, amici, decat datoria de a-mi distruge legenda". Doar ca o consolideaza, incurajat fiind de optimismul prost plasat al unor medici care-l consulta si-i recomanda, insistent, regimul. Pentru a uita de starea sa, alege amanunte picate, relateaza cu tot hazul accidente minore, se distreaza si pe seama unor aventuri galante, consemnand cu atentie ce a consumat impreuna cu respectiva. Om serios, Alexandru Rosetti trebuie sa se fi amuzat citind un astfel de pasaj: "Nu stiu daca ai facut vreodata bai de acid carbonic, caci daca vei fi facut, ai sa intelegi de ce sunt eu convins ca tot timpul cat stau in baie femeile trebuie sa rada. Asta ma dispune enorm. Sunt convins ca vara iesirea din baie trebuie sa fie cel mai norocos punct tactic de acostare. Vom vedea". Cred ca nu o sa mai comentez pasajul...
Din corespondenta lui Al. O. Teodoreanu se incheaga, ca un abur de alcool fin, silueta sau spectrul unui personaj de o inteligenta sclipitoare, cu un umor inepuizabil, tonic si extrem de spiritual. Pastorel are inteligenta lui Caragiale, mai putin cinismul acestuia. Spirit eminamente moldav, el este mai bland, mai asezat, mai dispus sa iubeasca lumea asa cum este ea. E vorba, dupa cum atesta epigramele si articolele sale, de o iubire critica si, in pofida indeletnicirii favorite a autorului, de una lucida. In orice caz, lectura acestor scrisori ar trebui sa fie un argument in plus pentru reconsiderarea acestui scriitor unic. Orice am spune, a-l inregimenta pe Pastorel intr-un pluton este semn de obtuzitate. In literatura romana, el si-a marcat teritoriul sau.

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi, din 2006.