AVANPREMIERA/ Drumul

A doua zi dimineata, isi continuara drumul. Tinut pustiit. O piele de vier batuta-n cuie de usa unui hambar. Sobolanime. Un varf de coada. Inauntrul hambarului, trei lesuri atarnand de capriori, uscate, acoperite de colb, printre fasiile de lumina palida. Aici am putea gasi de-ale gurii, spuse baiatul. Poate niste porumb sau altceva. Sa mergem, zise barbatul.

Cel mai mult il ingrijorau incaltarile. Ele si mancarea. Mereu mancarea. Intr-o afumatoare veche, cu pereti de caramida nearsa, gasira o sunca prinsa de-un carlig, sus, intr-un colt. Parca fusese scoasa dintr-un mormant, era uscata ca o talpa. Barbatul isi infipse cutitul in ea si-o despica. Inauntru, carne sarata, de un rosu-inchis. Suculenta, buna la gust. In aceeasi seara, o perpelira la foc, taind-o in felii groase, apoi pusera feliile laolalta cu fasolea din conserva, sa dea in clocot. Mai tarziu, barbatul se trezi in intuneric - i se parea ca auzise zgomot de tobe din piele de bou, rasunand de undeva, dinspre dealurile joase si intunecate. Apoi vantul isi schimba directia si se asternu linistea.

In vise, mireasa lui palida venea la el, ivindu-se de sub un baldachin verde, infrunzit. Sfarcuri cretate, coaste vopsite in alb. Purta o rochie de voal, parul ei negru era prins sus cu piepteni de fildes, piepteni de sidef. Zambetul, ochii plecati. Dimineata, ningea din nou. Margele mici de gheata cenusie se insirau de-a lungul firelor electrice de deasupra capetelor lor.

Nu se-ncredea in asa ceva. Spunea ca visele potrivite pentru un barbat aflat in primejdie erau visele cu pri­mejdii, orice altceva era doar chemarea apatiei si-a mortii. Dormea putin, dormea prost. Visa ca se plimba printr-o padure in floare, in care pasarile zburau inaintea lor, a lui si-a copilului, iar cerul era dureros de albastru, dar invatase cum sa se trezeasca din asemenea lumi ispititoare. Zacand acolo in intuneric, cu tulburatorul gust al unei piersici dintr-o livada fantomatica disparandu-i treptat din gura. Se gandi ca, dac-ar trai indeajuns, lumea ar pieri complet, in cele din urma. Asemenea lumii muribunde in care vietuiesc cei ce si-au pierdut de curand vederea, o lume care li se sterge incet din memorie.

* * *

Din ceea ce visa cu ochii deschisi, pe drum, n-avea cum se trezi. Mergea in continuare, cu pas greoi. Isi amintea totul despre ea, in afara de mirosul ei. Sezand la teatru, cu ea alaturi, aplecata in fata si ascultand muzica. Volutele aurii, candelabrele si faldurile inalte ca niste coloane ale draperiilor, de-o parte si de alta a scenei. Eaii tinea mana in poala ei, iar el ii simtea elasticul cio­rapilor prin materialul subtire al rochiei de vara. Ingheata cadrul acesta. Acum cheama-ti intunericul si frigul si fii blestemat.

Gasise undeva doua maturi vechi, pe care acum le lega de carucior cu o bucata de sarma, ca sa inlature din fata rotilor crengile de pe drum, il cocota pe baiat in varful caruciorului, iar el se aburca pe marginea din spate, ca un conducator de atelaj, si pornira la vale, ghidand caruciorul la curbe cu trupurile lor, ca la un concurs de bob. Era pentru prima data, de multa vreme, ca-l vedea pe baiat zambind.

In varful dealului, o curba si o banda de refugiu. Un vechi drumeag ducea in padure. Parasira drumul in dreptul refugiului, se asezara pe o banca si privira spre valea unde pamantul se pierdea in ceata staruitoare. Un lac, acolo jos. Rece, cenusiu, greu in caldarea sleita a peisajului.

Ce-i ala, taticule?

Un baraj.

Pentru ce e?

Asa a fost facut lacul. Inainte sa fie construit barajul, acolo nu era decat un rau. Barajul folosea apa care curgea prin el pentru a roti niste ventilatoare mari, numite turbine, ca sa produca electricitate.

Ca sa faca lumini.

Da. Ca sa faca lumini.

Putem cobori acolo, sa-l vedem?

Cred ca-i prea departe.

Barajul o sa fie acolo multa vreme?

Cred ca da. E facut din beton. Probabil o sa fie acolo sute si sute de ani. Poate chiar mii.

Crezi ca-s pesti in lac?

Nu. In lac nu e nimic.

In acel trecut indepartat, undeva in apropierea acestui loc, urmarise un soim pravalindu-se in josul lungului perete albastru al muntelui, izbindu-se cu osul pieptului de cocorul din mijlocul unui sir de cocori si apoi ducand in gheare, spre raul de jos, pasarea desirata, franta, care-si tara penajul valvoi, zbarlit, prin vazduhul incremenit al toamnei.

Aerul zgrunturos. Gustul lui iti staruia in gura. Stateau in ploaie ca niste animale de ograda. Apoi isi continuara drumul, ascunzandu-se sub prelata de burnita depri­manta. Picioarele le erau ude si reci, incaltarile scalciate. Pe pantele dealurilor, grane de demult, neculese, culcate la pamant. Copacii insiruiti pe culmi, desfrunziti, jupuiti, negri in ploaie.

Iar visele, atat de bogate in culori! Cum altfel ti-ar da moartea ghes? La trezire, in zorii inghetati, totul se preschimba instantaneu in cenusa. Asemenea unor fresce stravechi, ingropate secole de-a randul si scoase brusc la lumina.

Vremea se imblanzi, frigul le dadu un ragaz, iar ei ajunsera in cele din urma in valea raului, lata, joasa, campurile parcelate inca vizibile, totul mort pana la radacina, de-a lungul luncii desarte. Mergeau inainte, pe drumul asfaltat, impingand caruciorul. Case inalte, cu pereti din sita. Acoperisuri de tabla ondulata. Pe un camp, un hambar din busteni, cu o reclama pe panta acoperisului, scrisa cu litere mari de trei metri, decolorate. Vizitati Rock City.

Gardurile vii de pe marginea drumului se transformasera in siruri de rugi negri, contorsionati. Nici un semn de viata. Il lasa pe baiat in drum, dandu-i sa tina pistolul, iar el urca cele cateva trepte vechi, de calcar, si strabatu veranda, punandu-si mana streasina la ochi si uitandu-se inauntru, pe ferestre. Patrunse in casa prin bucatarie. Pe podea, gunoaie, ziare vechi. Portelanuri intr-un dulap fara usi, cesti atarnate de toarta. Strabatu holul si se opri in pragul usii care dadea in salon. In colt, o orga hidraulica straveche. Un televizor. Mobila tapi­sata ieftina si un garderob vechi, din lemn de cires, cioplit de mana. Urca scarile si intra in fiecare dormitor. Totul acoperit de cenusa. O camera de copil si un catel de plus pe pervazul ferestrei, cu botul spre gradina. Cerceta debaralele. Rascoli asternuturile de pe paturi, gasi doua paturi de lana bune, le lua si cobori. In camara erau trei borcane cu bulion de casa. Sufla praful de pe capace si le cerceta. Cuiva, inaintea lui, nu-i inspirasera incredere si, pana la urma, si el se lasa pagubas, asa ca iesi din casa cu paturile puse pe-un umar si amandoi se asternura din nou la drum.

La marginea orasului, ajunsera la un supermarket. Cateva masini vechi, in parcarea maturata de gunoaie. Lasara caruciorul in parcare si-ncepura sa se plimbe printre standuri, calcand prin mizerie. La alimente, in fundul galantarelor, gasira cateva conserve vechi de fasole mexicana si ceea ce parea sa fi fost candva o cantitate insemnata de caise, uscate ca niste efigii smochinite ale lor insele. Baiatul venea in urma lui. Iesira pe usa din dos. Pe aleea din spatele magazinului, cateva carucioare, mancate de rugina. Intrara din nou in magazin, cautand un alt carucior, dar nu gasira nici unul. Langa usa, doua automate de bauturi racoritoare, care fusesera rasturnate pe podea si deschise cu ranga. Monede peste tot, in cenusa. Se lasa pe vine si scotoci cu mana prin maruntaiele masinariilor distruse, iar in al doilea automat, mana i se inclesta pe un cilindru de metal rece. Isi trase incet mana afara si ramase cu privirile pironite la o Coca-Cola.

Ce-i aia, tati?

Ceva de lux. Pentru tine.

Ce-i?

Poftim. Asaza-te.

Ii scoase rucsacul, desfacandu-i curelele, il puse pe podea in spatele lui, isi vari unghia de la degetul mare sub clama de aluminiu de la un capat al dozei si o deschise. Isi apropie nasul de sfaraiala usoara ce iesea din doza, apoi o intinse baiatului. Hai, bea, ii zise el.

Baiatul lua doza. Bulbuceste, zise el.

Bea.

Se uita la tatal sau, apoi inclina doza si bau. Se opri, ramase pe ganduri. Chiar e buna, zise.

Da. Este.

Bea si tu, tati.

Vreau s-o bei tu.

Ia si tu o gura.

Lua doza, sorbi putin, i-o dadu indarat. Bea-o tu, spuse. Sa mai stam nitel.

Asta pentru ca n-o sa mai beau niciodata alta, asa-i?

Niciodata inseamna mult timp.

OK, zise baiatul.

A doua zi, in pragul inserarii, se aflau la marginea orasului. Lungile curbe de beton ale intersectiei auto­strazilor interstatale parca erau ruinele unui urias tunel al groazei, proiectate pe intunericul din departare. Avea pistolul varat la brau, in fata, iar hanoracul si-l tinea deschis. Peste tot, morti mumificati. Carne desprinsa de pe oase, ligamente uscate ca niste hamuri, intinse ca niste sarme. Zbarciti, supti, asemenea cadavrelor ce umpleau mlastinile in acea vreme, fetele lor ca niste panze scrobite, zaplazurile ingalbenite ale dintilor. Desculti pana la ultimul, precum pelerinii dintr-un ordin sarac, caci toate incaltarile le fusesera de mult furate.

Isi vazura mai departe de drum. Se uita mereu in oglinda retrovizoare, sa vada ce se petrece in spate. Singurul lucru care se misca pe strazi era cenusa suflata de vant. Traversara raul peste podul inalt, de beton. Dedesubt, un port. Mici ambarcatiuni de agrement, pe jumatate scufundate in apa cenusie. In josul raului, hornuri inalte, abia zarindu-se din pricina funinginii.

Ziua urmatoare, la cativa kilometri mai la sud de oras, la o curba a drumului, zarira, prin maracinisul care-o inghitea pe jumatate, o casa veche de lemn, cu hornuri, ferestre de fronton si un zid de piatra. Barbatul se opri. Apoi impinse caruciorul in sus, pe alee.

Ce-i aici, tati?

Casa in care-am crescut.

Baiatul se opri, cu ochii tinta la ea. Sindrila, cu vopseaua scorojita, fusese desprinsa aproape in intregime de pe peretii de jos, pentru a fi folosita ca lemn de foc, lasand la vedere structura si izolatia. Plasa contra tantarilor de la veranda din spate zacea putrezita pe terasa de beton.

Vrei sa intram?

De ce nu?

Mi-e frica.

Nu vrei sa vezi unde-am trait eu?

Nu.

Totul o sa fie bine.

Ar putea fi cineva inauntru.

Nu cred.

Dar daca e cineva?

Statu si se uita la fereastra vechii lui odai. Se uita la baiat. Vrei s-astepti aici?

Nu. Asa-mi spui mereu.

Imi pare rau.

Stiu. Dar tot asa faci.

Se descotorosira de rucsacuri, le lasara pe terasa, traversara veranda, dand gunoaiele la o parte cu piciorul si, fortand usa bucatariei, intrara. Baiatul il tinea strans de mana. Totul, aproape la fel cum isi amintea. Camerele, goale. In camaruta in care se intra din sufragerie, un pat de fier gol, o masa plianta de metal. Acelasi gratar de fier forjat, in micul semineu. Lambriurile din lemn de pin disparusera, in urma ramanand doar aschiile de umplutura. Statea si se uita. Sub buricul degetului mare, simti in lemnul vopsit al consolei gaurelele lasate de cuiele de care atarnasera ciorapi, in urma cu patruzeci de ani. Aici sarbatoream Craciunul, in copilaria mea. Se rasuci si se uita pe fereastra afara, la curtea paraginita. Un desis de liliac mort. Conturul unui gard viu. In noptile reci de iarna, cand furtuna ne lasa fara curent electric, ne-asezam aici, langa foc, eu si surorile mele, si ne faceam temele. Baiatul il privea. Privea, fara sa vada, siluete ce-ncercau sa-l ia in stapanire.

Ar trebui sa plecam, tati, spuse el.

Da, raspunse barbatul.

Dar nu pleca.

Strabatura sufrageria, unde vatra de caramida era la fel de galbuie ca in ziua in care fusese zidita, fiindca mama lui nu suporta s-o vada innegrindu-se. Podeaua se umflase de la apa de ploaie. In camera de zi, oasele unui animal mic, dezmembrate si facute gramajoara. O pisica, probabil. Un pahar fara picior, langa usa. Baiatul il apuca de mana. Urcara scara si, ajunsi sus, o luara pe coridor. Mici conuri de tencuiala umeda pe podea. Scandurile tavanului la vedere. Se opri in pragul camerei sale. O firida sub tavanul inclinat. Aici dormeam eu. Patutul meu era lipit de peretele asta. In miile de nopti, visand visele nascocite de imaginatia unui copil, lumi bogate ori inspaimantatoare, dar niciodata pe aceasta. Deschise usa de la debara, asteptandu-se intru catva sa-si gaseasca lucrurile din copilarie. Lumina cruda si rece a zilei patrundea prin acoperis. Cenusie ca inima lui.

Ar trebui sa plecam, tati. Mergem?

Da. Mergem.

Mi-e frica.

Stiu. Imi pare rau.

Chiar mi-e frica.

E-n regula. N-ar fi trebuit sa venim.

Trei nopti mai tarziu, pe dealurile de la poalele muntilor rasariteni, se trezi in intuneric si auzi ceva apropiindu-se. Ramase intins, cu bratele pe langa trup. Pamantul se cutremura. Cutremurarea aceea venea spre ei.

Tati? zise baiatul. Tati?

Sssst. E-n regula.

Ce-i asta, tati?

Se apropia. Se auzea tot mai tare. Totul se cutremura. Apoi trecu pe sub ei, asemenea unui tren subteran, si se pierdu in intuneric, pana disparu cu totul. Baiatul se agatase de el, plangea cu capul la pieptul lui. Ssst, e-n regula.

Mi-e atat de frica.

Stiu. E-n regula. A trecut.

Dar ce-a fost, tati?

A fost cutremur. A trecut. Suntem OK. Ssst.

In acei ani de inceput, drumurile erau populate de refugiati infofoliti in haine ca in giulgii. Purtau masti si ochelari, sedeau in straiele lor zdrentuite pe marginea drumului, ca niste aviatori cazuti in mizerie. Roabe incarcate de boarfe. Tragand dupa ei carute sau impingand carucioare de cumparaturi. Ochii stralucindu-le in teste. Cochilii de oameni fara tel, inaintand cu pasi marunti pe sosele, ratacitori intr-o lume plasmuita de febra. Fragilitatea a tot ce exista iesind in sfarsit la iveala. Pricini vechi si chinuitoare destramandu-se in nimicnicie si noapte. Odata cu ultimul exemplar, dispare specia. Stinge lumina si gata, s-a dus. Uita-te-n jurul tau. Niciodata inseamna foarte mult timp. Dar baiatul stia ce stia. Anume ca niciodata a si trecut.

Statea la o fereastra cenusie, in lumina cenusie, intr-o casa abandonata, la ceas tarziu al dupa-amiezii, si citea ziare vechi, in timp ce baiatul dormea. Stiri ciudate. Preocupari bizare. La ora opt se inchide primula. Il privi pe baiat cum doarme. Poti s-o faci? Cand va veni vremea? Poti?