CONTRIBUTII/ Bucurestii subt Guvernul Vremelnicesc (IV). Republica tainuita

Continuam sa publicam fragmente din aceasta lucrare ce reprezinta o premiera in literatura romaneasca de specialitate si reprezinta o prezentare exhaustiva a istoriei primului guvern revolutionar romanesc, din iunie-septembrie 1848. Emanuel Badescu a reusit sa reinvie evenimentele de la 1848 zi dupa zi, aproape ora dupa ora, transformand istoria acelor zile intr-un remarcabil text, care se citeste pe nerasuflate si care, in plus, e doldora de informatii, majoritatea inedite. Fapt si mai interesant, autorul incearca sa dea un raspuns unui sir de intrebari suspendate pana astazi.

Ideea de a instala o garda de revolutionari la Palatul Bibescu a salvat revolutia pentru cel putin trei zile. Surprinsi de numarul mare de trasuri ce urcau Dealul Mitropoliei, gardistii au instiintat guvernul. "Proprietarii" se intalneau cu mitropolitul Neofit II. Informat - probabil de vreun subaltern al lui Neofit - despre rostul acestei intalniri sau convocari, guvernul a recurs la stratagema care ii adusese victoria la 11 iunie - utilizarea maselor -, misiune care i-a revenit, mai mult ca sigur, lui Ion Bratianu, omul din umbra. Se aflase ca, spre deosebire de Bibescu, mitropolitul intentiona sa cheme trupe tariste pentru restabilirea regimului regulamentar. Iata sensul acelei convocari... Filiera secreta si-a probat inca o data eficienta. Intr-un timp-record, mii de bucuresteni au inconjurat Dealul Mitropoliei, agitand steaguri, scandand lozinci, dar si cuvinte amenintatoare. De teama ca situatia sa nu-i scape de sub control, guvernul l-a delegat pe prefectul politiei sa calmeze spiritele si sa decida in numele sau. Cu aceasta imputernicire subinteleasa din derularea faptelor, C.A. Rosetti a reusit nu numai sa linisteasca oamenii. I-a umilit pe conspiratori si a pus bazele singurului sistem democratic care a functionat, de la prabusirea coloniilor grecesti pana astazi, pe teritoriul romanesc! A instaurat Kyria Ecclesia, adunarea regulata a poporului. Celebra colina Pnyx era acum Dealul Mitropoliei din Bucuresti, de maine va fi Dealul Filaret. Poate ca s-a datorat intamplarii, fiind produsul imprejurarilor: poporul cerea, avea pretentii, posibil sugerate de agentii lui Bratianu - vatafii de mahala - si, pentru a se linisti, cererile si optiunile lui i-au fost satisfacute. Din acest moment, poporul va fi mai mult decat un personaj politic, va fi o institutie care, uneori, va ignora si guvernul, si locotenenta domneasca, insa fara a devia in anarhie. Participand la actul politic, se autoeduca, adopta o noua mentalitate, in opozitie absoluta fata de cea exprimata de dictonul "Capul plecat sabia nu-l taie". Proprietarii au fost obligati sa se umileasca dinaintea acestei forte neprevazute, mintind ca au intentii curate si ca au venit la mitropolit ca la primul dintre "batranii" tarii pentru "a se intelege cu guvernul" asupra "masurilor de luat". Tot acolo a fost citita si lista cu membrii noului guvern - numit provizoriu -, fiecare nume fiind propus spre avizare poporului. Pe aceste meleaguri nu se mai intamplase asa ceva de 1.500 de ani... Functia de principe se divizase in doua ramuri: una era guvernul provizoriu, cealalta - ecclesia -, in 14 iunie, formata numai din bucuresteni. Noua stare de fapt a facut, din nefericire, repede uitata domnia si atitudinea patriotica ale lui Gheorghe Bibescu. Spre pranz, nimeni nu isi mai amintea de el. Orasul fierbea, cetatenii de rand si proprietarii abia acum resimteau suflul fierbinte al "bombei" ce explodase la 11 iunie. Pe aceeasi lungime de unda, guvernul a emis primele decrete privind drapelul national, desfiintarea rangurilor civile, desfiintarea cenzurii, infiintarea garzii nationale, comandant al guardiei din Capitala fiind numit colonelul Scarlat Kretzulescu, inlaturarea "pedepsei degradatoare cu bataia". In Piata Vorniciei, de la izvorul Podului Targovistei, a instalat statuia de stuc reprezentand Libertatea, conceputa de Constantin Rosenthal si modelata de italianul Felipe Oliva, care isi avea atelierul la cativa pasi distanta. Intr-un tarziu si-a amintit si de abdicarea lui Bibescu, motivand faptul ca, "simtindu-se slab de boala", acesta hotarase sa paraseasca tronul. In nota aparuta in "Pruncul Roman", guvernul omite sa mentioneze ca, domnul trecandu-i toata puterea, avea si functia de locotenenta domneasca. Desi, in linii generale, era acelasi, se prefera provizoratul, sugerandu-se ca guvernul de acum era produsul "imprejurarilor grele" prin care trece Patria de la abdicarea lui Voda. Prin aceasta se rupea legatura cu trecutul. Se gandeau republicanii din guvern la proclamarea republicii?! Era devreme si, in context geopolitic, ar fi fost o gafa monumentala, curata sinucidere. Pe de alta parte, guvernarea fara un monarh echivala cu o guvernare republicana, iar ca tip de regim guvernarea prin decrete-lege insemna dictatura. Cum nici sistemul de guvernamant, nici regimul nu puteau fi recunoscute oficial, ele au fost trecute sub tacere, acceptandu-se formal arbitrajul ecclesiei, dar cu incepere din 15 iunie!

In dupa-amiaza zilei de 14 iunie, ideea arbitrajului adunarii populare inca nu aparuse; mai mult, Proclamatia nr. 20, redactata de "noul" guvern patronat de Neofit, condamna cu asprime orice fel de adunare, fie populara, aceasta conducand la anarhie, fie conspirativa, a "vrajmasilor revolutiei". Proclamatia a fost semnata de Neofit si de cei patru secretari ai guvernului, intre care I.C. Bratianu si C.A. Rosetti, tocmai cei care anulasera "complotul proprietarilor", organizand ad-hoc o adunare populara! Ceva mai tarziu, probabil dupa o analiza "la rece" a situatiei in cadrul guvernului, Nicolae Golescu ii cerea lui C.A. Rosetti sa adune toti boierii din Capitala pe Campul Filaretului la ora 10 dimineata, alaturi de poporul de jos...

In aceasta zi, publicistica revolutionara s-a imbogatit cu inca o gazeta: "Reforma". Primul numar a fost ratat. Articole lungi, erudite, anevoie sustinute de o logica precara. Profesorul Al.I. Kretzulescu, directorul gazetei, confunda catedra cu ziaristica. Articolul sau de fond "Catre fratii romani din Tara Romaneasca" probabil ca nu a fost niciodata citit in intregime. Din aceste cauze, gazeta deceptioneaza.

Decretul privind infiintarea garzii nationale daduse o forma legala unui fapt implinit inca din ziua de 11 iunie, cand oameni de incredere ai noului guvern au luat in primire posturile de garda ale Palatului Bibescu si, probabil, ale celorlalte institutii: Vornicia, Agia etc. A fost o masura logica, una care isi probase utilitatea in revolutia franceza, atat in 1789, cat si in 1848.

Decizia guvernului de a chema toate straturile sociale pe Campul Filaretului a tinut conectata la tensiunea indusa de "Constitutie" populatia in general apatica a Capitalei. Dupa 11 si 14 iunie, inca o "zi plina". Agentii lui Bratianu si, personal, C.A. Rosetti nu au avut odihna. Inca din primele ore, podurile de peste Dambovita si ulitele care sfarseau in Drumul Craiovei sau, cum i se mai spunea, Podul Calitiei, in amintirea calicilor din mahalaua Arhimandritului, gemeau de lume si de trasuri. Din mahalaua Vladichii, porneau spre stanga pe o ulita lunga si stramta, numita Ulita Filaret, care ducea pana la biserica Filaret, numita - nu se stie de ce - peste doua decenii Cutitul de Argint, cladita pe deal, printre vii, aproape de bariera Beilicului. Acesta era drumul direct. Cealalta posibilitate de a ajunge la Campul Filaret era Podul Beilicului sau al lui Serban-Voda, lung si intortocheat, pe care numai trasurile se incumetau sa-l parcurga. Locul de intalnire a multimii fusese stabilit la Fantana Filaret, aflata la poalele dealului, chiar in punctul din care Ulita urca spre biserica. La o suta de stanjeni spre sud, accesul era oprit de mlastinile in care se varsa paraul Lanariei, iar spre est, de livezi. Spatiul necesar adunarii era drastic limitat, putand, totusi, sa gazduiasca vreo 40-50 de mii de oameni. Descrierea Fantanii Filaret, care va fi un "personaj" al revolutiei valahe, ii apartine unui contemporan, locotent-colonelului Dimitrie Pappazoglu: "In etajul de sus era un salon mare inconjurat cu sofale, cu perine rosii si cu ciucuri albi de bumbac. In mijlocul salonului se gasea o masa de stejar, inconjurata de scaune. Salonul se sprijinea pe doisprezece stalpi de piatra cu capitele si cu sculpturi de flori. Acoperamantul era de olane. In salon se suia pe o scara larga, pe dinafara; acoperita, sub salon, la etajul de jos, era cismeaua cu douasprezece tevi de alama, prin care se scurgea din abundenta apa de sub dealul lui Filaret in jgheaburi de marmura, iar deasupra fiecareia dintre aceste tevi erau reliefuri sculptate in marmura reprezentand cele douasprezece zodii. Deasupra lor, pe o marmura mare, se vedea marca arhiepiscopala, cu inscriptia in limba romana, descriind fundarea acestui frumos monument. Pavimentul cismelii era asternut cu marmura si cu jghebulete in zigzaguri pentru scurgerea apei, care, iesind afara din cismea, se scurgea in bolta invecinata, invascuta cu stuf". Ulysse de Marsillac completeaza aceasta descriere precizand ca arhitectura fantanii amintea de Alhambra... La 15 iunie 1848, fantana, lovita de cutremurul din 1838, se apropia de sfarsitul existentei sale. Nu mai era decat o superba ruina si este de presupus ca a fost cat de cat amenajata, in sensul ca, acoperisul fiind plin de gauri, a fost acoperita cu panza de cort. C.Colescu-Vartic aminteste si de un baldachin, insa Winterhalder arata limpede ca oratorii si-au tinut discursurile din pridvorul de la etaj. La ora zece, multimea a fost despartita in doua de un car alegoric - probabil primul dintr-o lunga serie de asemenea manifestari - tras de patru boi "impodobiti cu panglici tricolore". In car se aflau, tinand fiecare cate un "drapel al libertatii", Henric Winterhalder si Johann Koppainig, fiind sprijiniti de Ferdinand Ohm. In spatele lor, patru lucratori tipografi tipareau mii de exemplare ale unei poezii inchinate "Libertatii tiparului". Fiecare tiraj era aruncat spre multime, un mod ingenios de a face propaganda cu "fluturasi", probabil, fara precedent in lume. Nu era singura noutate. Dupa ce carul a fost oprit in spatele fantanii, au sosit si trasurile cu membrii guvernului. Anuntarea lor de catre actorul Aristia a facut sa izbucneasca un tunet de aplauze si de ovatii. Au vorbit doar Ion Voinescu II, printre lacrimi, si mitropolitul Neofit, cu fatarnicie. Mitropolitul a oficiat "o scurta slujba pentru binecuvantarea miscarii de reforma si pentru sfintirea tricolorului romanesc", a stropit cu apa sfintita poporul, apoi, poate un actor, prieten cu Aristia, a citit articolele "Constitutiei", dupa care mitropolitul, guvernul, garda nationala si poporul au depus, pe rand, juramantul de credinta: "Jur in numele unui Dumnezeu si pe aceasta sfanta cruce, ca voi fi credincios vointei natiei romane, aparand-o cu toate puterile impotriva oricarui atac si asuprire. Jur ca nu voi lucra niciodata in contra intereselor natiei si ca voi tinea si apara cele 21 de punturi decretate de popor, conlucrand dupa putinta-mi si jertfind viata mea chiar pentru dansele si pentru natie". Simbioza dintre guvern si popor se crease: guvernul era emanatia poporului, puterea lui era legitimata de popor, la randul sau, poporul devenea un arbitru politic, fapt nemaiintalnit in lumea moderna! Acest arbitraj constituia, in plus, o frana in cazuri de deviationism sau de excese, inlaturand practic asperitatile proprii unui regim dictatorial, cum a fost cel pasoptist pana la instaurarea locotenentei domnesti. Mai mult, se poate afirma ca a fost printre cele mai blande regimuri din istoria Romaniei!

Adunarea a luat sfarsit prin alegerea sefului garzii nationale. A fost investit - de fapt, reinvestit - cu aceasta foarte importanta functie Scarlat Kretzulescu, fost ofiter in armata tarista. S-au auzit cateva voci de protest, unii preferandu-i pe Constantin Aristia sau pe maiorul Nicolae Theologu. Desigur, protestasera oamenii lor. Incidentul nu a luat amploare, astfel incat entuziasmul si-a intrat imediat in drepturi.

Tot in aceasta zi atat de fertila s-a instaurat un obicei cu dublu efect: primirea deputatiunilor de catre guvern. Este vorba de reprezentantii localitatilor sau ai tinuturilor de pe intreg cuprinsul Tarii Romanesti! Urmarea pozitiva a acestor primiri a fost lamurirea intelesurilor unor articole ale "Constitutiei", pe de alta parte insa, guvernul era tinut in loc. Pana la urma, aceste primiri s-au transformat in "vizite de curtoazie" absolut inutile.

Spectacolul din fata Fantanii Filaret nu a fost deloc gustat de proprietari. I-a speriat noutatea lui, sederea cot la cot cu "vagabonzii", cu "craii" etc., inimaginabila pana atunci, participarea poporului la actiunile politice, girul dat de popor, perceput ca o ofensa si ca un simptom al anarhiei, i-a ingrozit depunerea juramantului. Din discursul lui Ion Voinescu II nu intelesesera mare lucru, nu din vina textului citit de acesta, de altfel foarte clar. Intr-un fel, problema proprietarilor era a tuturor neinitiatilor, indiferent de avere. Principiile noi inscrise in "Constitutie" si garantate de articolul 22 pacatuiau prin generalitate. Trebuia ca ele sa fie decodificate, iar cei priceputi in asa ceva puteau fi numarati pe degetele unei singure maini: Rosetti, Balcescu, Eliade, poate Bratianu. Presa pasoptista si epistolarul exilului dezvaluie fara putinta de tagada acest handicap: majoritatea initiatilor se exprimau greoi, neconvingator, nemaivorbind de lipsa lor de unitate. De aici au izvorat desele "comploturi" ale proprietarilor si lungul sir de "deputati" care, laolalta, vor consuma o buna parte din timpul guvernarii. Din fericire, fara sa fi depus vreun efort, guvernul a beneficiat de o vasta retea de spioni voluntari: "coconasii" marilor boieri, fiii marilor negustori, fii de arendasi, lachei si slujitori. La Vornicie, era un du-te-vino continuu. Revolutia, in ciuda convingerii lui George G.Bibescu, a avut multi sustinatori, chiar daca unii nu prea aveau habar de sensurile multiple ale "Constitutiei"; pur si simplu doreau o schimbare in societatea romaneasca, exemplul Frantei, tara de origine a noii "schimbari", unde studiasera majoritatea membrilor guvernului, dar si fostul Domn, urmarindu-i ca o obsesie. De la acesti "coconi" fanatizati de imaginea Frantei si, poate, frustrati de vecinatatea Orientului, guvernul revolutionar a aflat imediat ca parintii lor conspirau iarasi, planuind sa-i atraga de partea lor si pe "proprietarii fara obarsie", pe negustori, ciocoi etc., pana de curand dispretuiti. Chiar in acea zi a aparut lipita pe ziduri, in mahalalele centrale ale Capitalei, "Proclamatia Guvernului Provizoriu catre proprietarii de mosii". Textul ei linistitor trebuia sa-i dezbine pe conspiratori. Nu s-a intamplat asa, dimpotriva. Nu era si nu va fi singura problema. Pe neasteptate, la finele unei fructuoase sedinte de guvern, care s-a soldat cu decretul de amnistiere a detinutilor politici si cu decretul pentru obligativitatea purtarii esarfei tricolore de catre functionarii statului, plus cateva proclamatii, C. A. Rosetti si Ion C. Bratianu si-au facut cunoscuta intentia de a demisiona. Sa se fi lasat atrasi in "complotul proprietarilor" de catre vechiul si respectatul lor prieten Ion Odobescu? Ion Eliade Radulescu, Nicolae Plesoianu, Gheorghe Magheru si altii i-au banuit de acest pas gresit sau, cum au demonstrat evenimentele de pana atunci si cum vor demonstra ulterior, cei doi intrau in conspirativitate pentru a veghea, uneori din tabara adversa, la bunul mers al revolutiei? In mod straniu, C. A. Rosetti, Ion C. Bratianu, Nicolae Balcescu si Alexandru Golescu-Arapila, adica inima si creierul revolutiei, s-au multumit cu functii modeste... Rolul lor a ramas tainic, necunoscut celorlalti, ca atare nementionat in documente sau rau interpretat, cum reiese din amintirile "fratilor" Eliade, C.D.Aricescu, N. Plesoianu, din scrisorile exilului etc. Sederea la Paris si intrarea in masonerie ii invatase sa taca si sa faca, sa actioneze in taina, dar cu maturitate si profesionalism. Ca si cum nu ar fi fost suficient, era asteptata sosirea "oltenilor", a membrilor guvernului proclamat la Islaz si a pandurilor. De dimineata, pe Podul Mogosoaiei, se facusera pregatiri intense. Pentru cinstirea si infierbantarea bucurestenilor s-a decretat schimbarea numelui Campului Filaret in Campul Libertatii si, sub forma de foi volante, s-au rememorat zilele glorioase de pana atunci: 11, 14 si 15 iunie. Cand totul parea "sa mearga ca pe roate", a inceput sa ploua torential... De la Bariera Mogosoaiei pana la Cazinoul de la Cismeaua Rosie, unde se pregatise masa festiva, foarte putini cetateni au cutezat sa infrunte rafalele de ploaie ca sa-i salute pe noii veniti. Insa, printre cei putini se afla si Ana Ipatescu... Psihologic vorbind, faptul in sine a indispus, cu atat mai mult cu cat lipseau la apel Rosetti, Bratianu si Ion Campineanu. Seara, la prima intalnire a guvernului provizoriu in intregul sau,

mai putin cei trei, s-au discutat demisiile amintite, hotarandu-se in mod surprinzator acceptarea lor. Totusi, date fiind meritele incalculabile ale demisionarilor, cineva a propus sa se incerce o tentativa de impacare. Acceptandu-se ideea, misiunea i-a revenit lui Christian Tell, se pare un bun diplomat de vreme ce reusise sa-i atraga de partea revolutiei pe Gheorghe Magheru si pe Eliade, ultimul, adept infocat al devizei "Respect persoanei, respect proprietatii" - atat de ambigue, incat nu se stie daca este conservatoare sau liberala.

Joi, 17 iunie

Rosetti si Bratianu si-au inaintat oficial demisiile, in care erau utilizate aproape aceleasi cuvinte, semn ca le-au redactat impreuna. Fara sa evoce vreun motiv, tonul era glacial, cu nuante ironice abia perceptibile. Mai mult ca sigur, au produs consternare si neliniste printre bucuresteni, mai mult ca sigur guvernul a fost asaltat cu proteste, cu povete, poate si cu amenintari: ei isi castigasera o mare popularitate printre bucuresteni. Demisionarii s-au intalnit cu Tell, o intalnire de rutina care nu le-a zdruncinat decizia de a parasi guvernul. Insa, la despartire, l-au sfatuit "cu aer profetic si prietenesc sa nu mai doarma in palat!"

Acestor neplaceri deduse din presa, li se va fi adaugat si surprinzatoarea eliberare din ocne si manastiri a participantilor la complotul din 11 iulie 1841 inabusit de Ion Odobescu... Cei care banuisera legaturi tainice, inexplicabile cu miscarea lui Campineanu, isi vedeau banuielile confirmate. Cum vor fi intampinat aceasta eliberare Odobescu si Nicolae Golescu, magistratul care instrumentase cazul si daduse sentintele?(17)

Proclamatiile adresate atat lor, cat si taranilor nu ii linistisera pe "proprietarii de mari mosii". Nu aveau incredere in cuvantul guvernului, iar eliberarea complotistilor din Braila era - dupa opinia lor - o sfidare a sentimentului patriotic. Cum unirea fortelor inseamna putere, s-au adunat in sala Momolo si au hotarat sa infiinteze un club exclusivist pe care l-au numit "Clubul proprietarilor", replica in dereadere a "Clubului Regeneratiunii" condus de parintele revolutionar Iosafat Snagoveanu. Sala Momolo, ridicata de un italian in curtea caselor Slatineanu, in apropiere de Ulita Scoalei, avea o singura intrare: prin dreptul casei Ghika. Guvernul a aflat din timp de aceasta creatie a feloniei si a tinut-o sub o supraveghere secreta, dar stricta. A fost unica preocupare in aceasta zi, prin urmare, banuia savarsirea unor acte grave impotriva sa. Spre seara, o delegatie de cinci proprietari a prezentat guvernului o serie de "reclamatiuni sofisticate". La plecare, au amenintat ca vor reveni a doua zi "cu o deputatiune si mai numeroasa". De fata fiind si Odobescu, ultimele cuvinte pot fi considerate un consemn.