ECONOMIE / A Treia Forta: Economia libertatii – IV

David Ellerman, Stefano Zamagni

Dezvoltarea, crestere prin diversificare
David Ellerman

Jane Jacobs este cunoscuta in lume ca un critic al planificarii urbane datorita primei ei carti, "The Death and Life of Great American Cities". De atunci, ea a scris patru carti despre economie si dezvoltare - fara sa fie insa remarcata de "profesionistii" din domeniu. In acest articol, sustin ca Jane Jacobs trebuie considerata un teoretician important al modelului bazat pe economii in care orasele sunt centrele principale de dezvoltare.
Diversificarea productiei prin desprindere de firma-mama
In mod obisnuit proprietarilor si managerilor unei firme mari le-ar placea sa detina si sa controleze o noua linie de produse pentru a beneficia de pe urma ei. Dar noul produs este situat "in afara" a ceea ce produceau ei pana atunci. Din moment ce nu au ajuns in pozitiile pe care le ocupa datorita unei expertize in produse noi si diferite, s-ar putea sa nu manifeste prea mult entuziasm pentru extinderea in noi directii. Asta ar insemna sa acorde atentie unui nou grup de clienti si sa posede cunostinte inovatoare. De obicei, managerii nu-si schimba rutina, preferand sa ramana in domeniul pe care-l cunosc (de exemplu, sa fabrice cuie) mai degraba decat "sa se aventureze" in alte afaceri (de exemplu, productia de ace).
"Imaginati-va, de exemplu, un mare fabricant de matrite al carui departament de produse abrazive a hotarat sa produca smirghel si banda adeziva. Departamentul de resurse umane ofera, in regim de part-time, unor banci si edituri serviciile catorva functionari. Un grup de productie a inceput sa fabrice jucarii. Alt grup s-a specializat in legatoria de carte. Departamentul de expediere marfa a adaugat o noua linie de producere a unor garnituri din plastic si din deseurile rezultate fabrica talonete." (Jacobs 1969, p. 72)
Managementul ar deveni un cosmar intr-un astfel de "stup". Fiecare nou tip de activitate productiva ar avea clientii proprii, nevoi de aprovizionare si spatii de depozitare, de personal, de surse de finantare si ar cunoaste o rata de dezvoltare fara nici o legatura cu activitatea originara a companiei. Pentru companie ar fi o prea mare bataie de cap. In economiile avansate, astfel de oportunitati de tip "desprindere din firma-mama" sunt transpuse in practica prin structurarea companiilor in divizii multiple (Chandler 1990), dar in tarile in curs de dezvoltare astfel de activitati ar intampina dificultati majore. In cazul in care compania respectiva este sucursala unei firme multinationale si intentioneaza sa produca pentru piata locala produsele firmei mama, atunci acest gen de "diversificare irelevanta" este si mai putin probabil.
Altfel se pune problema pentru managerii locali de nivel mijlociu si muncitorii calificati, care ar putea vedea in noua directie de activitate o posibilitate de a-si constitui propriile lor firme desprinse din firma-mama. Aceste firme-fiica, acoperind un sector conex, sunt o externalizare pozitiva a firmei mama si in conditii de laissez-faire pot fi la mare cautare. Sa ne amintim ca natura insasi nu se dezvolta prin simpla crestere a organismelor existente ci, in mod constant, sadeste noi seminte ale vietii.
Aceasta ar fi marea problema a diversificarii productiei, problema firmelor fiica, din centrul inovarii si dezvoltarii afacerilor. In momentul in care o companie invata tehnologia W ca sa produca X, calea cea mai profitabila din punct de vedere economic si in acelasi timp cea mai usor de urmat este sa persevereze in acelasi domeniu pentru a realiza produse X mai multe si mai bune, iar nu sa foloseasca tehnologia W pentru a fabrica produsele necompetitive Y si Z. In mod obisnuit (in economiile de scara), exista un numar redus de firme fiica dedicate crearii de noi linii de produse si ocuparii unor segmente invecinate de piata - vrand-nevrand ele vor continua totusi sa existe. Aceasta este o problema chiar si in economiile dezvoltate, dar este o problema deosebit de severa in tarile in curs de dezvoltare, unde mediul de afaceri poate fi mai putin primitor. Asemenea firme fiica ar crea importante efecte de revarsare a unor activitati economice care altfel ar ramane la nivel de enclava. Firmele de enclava ar putea fi incurajate sa creeze noi companii locale care, la randul lor, ar putea face mai multi copii pentru a popula nisele din mediul economic local. Orasele si regiunile care rezolva problema diferentierii productiei vor face pasi importanti pe calea dezvoltarii.
Abordarile conventionale privitoare la dezvoltare tind sa se focalizeze pe legaturile verticale, in sus sau in jos, din cadrul aceleiasi industrii. Sau se pot focaliza pe expansiunea geografica a unei industrii. Accentul pe care Jacobs il pune pe dezvoltarea prin diversificare adauga o a treia dimensiune, care ar putea fi "suta de dolari pierduta" din abordarile conventionale, de exemplu diversificarea productiei in cadrul unei companii prin crearea de divizii multiple (cum este cazul companiei 3M) sau diversificarea prin programe asistate de creare de firme fiica.
Remarci finale
Strategia politica generala care poate fi desprinsa din scrierile lui Jacobs despre dezvoltarea economica ar fi aceea ca guvernele sa nu inceapa ceva de la zero ci sa urmeze strategia lui "un lucru duce la altul" sau "o anumita activitate conduce spre alta". Incubatoarele noilor intreprinderi sunt intreprinderile existente. Intr-adevar, cei mai multi intreprinzatori invata mai intai dedesubturile business-ului in compania unde sunt salariati, inainte de a-si deschide propriile firme, ca sa devina "capul gainii in loc de coada taurului". Mediile de afaceri care pun in valoare acest potential, cum ar fi Taiwanul si Silicon Valley, sunt locuri cu crestere viguroasa. In general, analiza lui Jane Jacobs privitoare la dezvoltarea economica sugereaza ca promovarea sistematica a firmelor fiica dupa modelul Thermo sau Mondrag"n, sau pur si simplu printr-un un mediu de afaceri asemanator celui din Taiwan, ar trebui sa fie un mecanism puternic de dezvoltare.
(Trad. de Ovidiu Hurduzeu)

DAVID ELLERMAN: matematician, economist, filozof, sociolog. Doctorat in matematica. A predat economie, matematica, informatica la diferite universitati, a lucrat la Banca Mondiala. A publicat numeroase articole si cinci volume: "Helping People Help Themselves: From the World Bank to an Alternative Philosophy of Development Assistance" (2005), "Intellectual Trespassing as a Way of Life: Essays in Philosophy, Economics, and Mathematics" (1995), "Property and Contract in Economics: The Case for Economic Democracy" (1992), "The Democratic Worker-Owned Firm" (1990), "Economics, Accounting, and Property Theory" (1982).

Identitatea cooperatista si civilizatia pietei
Stefano Zamagni

1. Abordari alternative ale fenomenului cooperatist
Daca depanam istoria ideilor economice in materie de cooperatism asa cum au evoluat ele pana la inceputul secolul XX, descoperim ca mari teoreticieni precum englezii J.S. Mill si Marshall sau italienii Rabbeno, Cusumano si altii vedeau in cooperatie regula, si nu exceptia, pentru a porni o intreprindere. "Caracteristica particulara a fiintei umane civilizate este capacitatea de cooperare; iar aceasta, asemenea tuturor celorlalte facultati umane, tinde sa se dezvolte prin folosire si se poate extinde asupra unui evantai tot mai larg de actiuni" (J. S. Mill, 1848, p. 698). Operatiunea culturala lansata de ganditorii secolului al XIX-lea nu era asadar aceea de a vedea in cooperare un grup de intreprinderi in care se practica reciprocitatea, in opozitie cu dominantul si cotropitorul profit motive, ci de a vedea si interpreta economia de piata ca un loc al cooperarii, mai degraba decat al confruntarii intereselor. Numai daca este clar acest punct poate fi inteleasa celebra profetie a lui J.S. Mill: "Prin urmare, nu este nimic mai sigur, printre schimbarile sociale ale viitorului apropiat, decat o dezvoltare progresiva a principiului si practicii cooperarii" (Ibid.). Intre aceleasi coordonate se misca Marshall atunci cand, in eseul sau "Cooperation", din 1889, scrie: "In cooperativa lucratorul nu produce pentru altii, ci pentru sine, iar aceasta elibereaza enorme capacitati de munca indarjita si de cel mai inalt nivel, pe care capitalismul le inhiba. In istoria lumii exista un produs prost folosit, cel mai important dintre toate, care pe drept cuvant poate fi numit Produsul Irosit: cele mai de seama capacitati de munca ale majoritatii claselor muncitoare" (p. 130). Trebuie subliniat ca nemiloasa critica pe care Marshall o aduce intreprinderii capitaliste este fondata aici pe notiunea de irosire: forma capitalista nu permite valorificarea intregului potential de munca uman, ci doar a unei parti. Pentru Marx, in schimb, critica principala viza - dupa cum este cunoscut - notiunea de exploatare.
Ar fi interesant de aflat motivele pentru care, in primii ani de dupa 1900, aceasta linie de gandire a fost abandonata in favoarea altei linii, pe care am numit-o demand-side. Unul dintre autorii acestei mutatii de regim intelectual a fost cu siguranta Maffeo Pantaleoni, care, totusi, in unele sectoare ale miscarii cooperatiste italiene este vazut ca teoreticianul de referinta al cooperatiei. Dupa stiinta mea, o asemenea cercetare de istorie a ideilor inca nu a fost facuta. Ea ar fi necesara, fie si numai pentru a descalci cateva fire ale actualului impas cultural-stiintific in care se afla chestiunea cooperatista. Pana atunci, insa, trebuie puse in lumina doua consecinte extrem de importante ale acestei inversari de perspectiva. Prima priveste compromisul politic-cultural consumat in cursul secolului XX si care a avut reflexe puternice in plan legislativ. Compromisul consta in faptul ca legiuitorul italian incurajeaza, sub aspect economic, intreprinderile cooperatiste prin stimulente fiscale, cu conditia ca aceste intreprinderi sa accepte un rol secundar, de nisa, fata de intreprinderile private sau publice. Obiectivul nedeclarat, dar care se desprinde cu claritate din numeroase documente si declaratii, este acela ca intreprinderile cooperatiste sa nu impiedice mersul celorlalte tipuri de intreprinderi, singurele in sarcina carora este lasata soarta dezvoltarii economice a tarii.

Se pune intrebarea: nu este oare adevarat ca singurul criteriu pe baza caruia trebuie judecata "bunatatea" rezultatelor finale trebuie sa fie acela al eficientei? Prin urmare, nu este oare adevarat ca, daca intr-un moment istoric anume vedem ca piata este dominata de intreprinderile private, aceasta inseamna ca ele s-au dovedit mai eficiente decat cele cooperatiste? Argumentul este subtil si nu poate fi dezvoltat aici atat cat ar merita. Ma voi limita sa indic cele doua ratiuni principale - dar nu singurele - pentru care raspunsul este: De doua ori "nu". Prima este aceea ca notiunea de eficienta, asa cum este ea folosita in economie, nu este o notiune primara, dat fiind ca deriva din principiul utilitarist al lui Bentham, care nu este cu siguranta un principiu economic, ci unul etic. Nu se poate, asadar, afirma ca eficienta ar fi un criteriu de evaluare neutru si prin urmare obiectiv - un criteriu pentru a judeca functionarea pietei. Sa ne amintim ca economia de piata exista cu mult inainte ca filosofia morala utilitarista - in versiunea utilitarismului ca act sau ca regula - sa fi patruns in discursul economic. Acesta este un aspect pe care ar trebui sa-l avem in vedere astazi, intr-o vreme cand utilitarismul este mai degraba in criza in insasi gandirea filosofica contemporana.
Cel de al doilea motiv este acela ca, in calcularea eficientei, efectele sociale externe (pozitive sau negative, dupa caz) ale activitatii economice nu mai sunt luate in considerare. Sa ne gandim la cazurile (deloc rare) in care obiectivul eficientei ar intra in contradictie cu cel al echitatii. Daca pentru a obtine un rezultat de eficienta sporita ar fi sacrificata in mare masura echitatea, ce ar mai garanta sustenabilitatea in timp a institutiei numite piata? Nu este mai putin adevarat ca pe termen scurt tehnicianul economiei poate face abstractie de asemenea factori externi negativi. Dar aceasta ar insemna intr-adevar ca nu putem vedea decat pe termen scurt, din moment ce dezvoltarea economica inseamna succesul factorilor care nu apartin doar sferei economice. Durkheim avertizase deja ca valorile societatii nu sunt simple mijloace de calcul economic, dat fiind ca societatea este mereu in stare sa-si "constranga" sau sa-si determine membrii sa actioneze pentru a neutraliza recomandarile care deriva dintr-un asemenea calcul.

Din cele expuse mai sus putem desprinde o explicatie plauzibila pentru faptul ca zonele sau regiunile in care prezenta cooperativelor este masiva sunt tocmai acelea in care - coeteris paribus - indicii inegalitatii sunt mult inferiori. Cazurile unor regiuni italiene precum Emilia Romagna, Toscana, Triveneto sunt elocvente in aceasta privinta. Pentru a incheia. Este astazi larg cunoscut si recunoscut ca sporirea inegalitatii constituie unul dintre factorii cei mai puternici de intarziere a procesului de dezvoltare, pe langa o serioasa amenintare la adresa democratiei si a pacii. Si este la fel de bine cunoscut ca redistribuirea profitului prin opera statului, apeland la politici fiscale si de taxare, nu mai este suficienta - daca a fost vreodata - pentru a acoperi nevoile. Si totusi, nu se doreste a lua act ca antidotul cel mai eficace si economic cel mai ieftin pentru a reduce inegalitatea este acela de a accepta, pana la atingerea pragului masei critice, prezenta pe piata a intreprinderilor cooperatiste si/sau a intreprinderilor sociale. Este o miopie pentru care gandirea economica din mainstream - centrata cum este pe separarea legilor producerii si legilor distribuirii profitului - poarta o precisa si grava responsabilitate.
(Trad. de Alexandru Ciolan)

STEFANO ZAMAGNI: professor de economie la Universitatea din Bologna, consultant al Consiliului Pontifical pentru Justitie si Pace. Autor al mai multor carti: "Microeconomic Theory si Civil Economy and Paradoxes of Growth" (1997). Coautor la numeroase tratate si volume collective. A colaborat la elaborarea sectiunii economice a enciclicei "Caritas in veritate" (iulie 2009).