CRONICA DE TEATRU/ Actori inlacrimati sau mica teorie a esecului pe scena (I)

Cand vezi pe scena actrite care lacrimeaza abundent, avand nevoie sa-si ascunda batiste in maneca sau lasandu-si pur si simplu machiajul sa se naruie curgandu-le pe fata, crezand ca-si pot hrani personajul nu din interior, ci printr-o avalansa de lacrimi si mucozitati, nu poti sa nu te gandesti ca s-ar putea sa fie vorba despre o forma de alergie. O alergie grava, provocata probabil de praful de pe "scandura scenei". Frumosul cliseu cu care unii inca mai mangaie vechile forme de teatru provoaca probabil stari lacrimale tinerelor noastre actrite care, fara sa poata gasi un nou drum de unele singure, se vad infundate pe cel vechi si isi consuma energiile creative pentru a continua sa alimenteze stilul trairist de interpretare, pe care o parte din teatrul romanesc inca se sprijina, ca un munte prea greu pentru umerii firavi.

Nu vreau sa ma opresc asupra unui singur nume, desi exista unul de la care pornesc aceste randuri si care se regaseste in doua spectacole recente ce pot fi incluse - din motive diferite si cu nuantarile de rigoare - in aceeasi categorie numita simplu "esec".

Pentru primul spectacol, "Azilul de noapte" de Maxim Gorki, in regia lui Mircea Marin, la Teatrul Metropolis, e nevoie de nuantele de care vorbeam mai devreme. Daca n-ar fi existat cateva carti in care colegi cronicari din generatiile anterioare sa-si stranga cronicile scrise de-a lungul anilor, cei care n-au vazut cu ochii lor spectacolele anilor 80 ar fi putut crede ca Mircea Marin a aterizat in teatru de pe alta planeta. Dar pentru ca exista asemenea carti, putem afla ca, in deceniul al optulea, in plin regim comunist, regizorul mai sus numit crea spectacole dintre care unele erau considerate chiar indraznete, aplica solutii regizorale neasteptate, aranja spatiul de joc in maniere neconventionale si era preocupat de implicarea publicului in reprezentatie. Ion Cocora, de exemplu, dedica multe cronici regizorului Mircea Marin, despre al carui "Regele Lear" din 1987 afli, de exemplu, ca este "revendicat din actul de (...) simultaneizare a traditiei prin formula postmoderna". Tot Marin, este, se pare, printre primii care "valorificand spatiul special al salii Studio 82 include in incapere si spectatorii, transformand-o intr-un simbol comun". Inovatia in materie de decor in spectacolul "Serata neprevazuta" (dupa "Aniversarea" de Harold Pinter, textul insusi fiind o alegere curajoasa) pare, dupa descriere, impresionanta: "Peretii incaperii sunt acoperiti de oglinzi miraculoase. In ele chipurile spectatorilor se intalnesc cu cele ale personajelor, adeseori se suprapun, se confunda, lasa impresia ca imortalizeaza, pentru o clipa, aceleasi drame si stari (...) Ne aflam in fata unor solutii si mijloace de spectacol ce angajeaza direct spectatorul (subl.mea) obligandu-l rand pe rand, sa simta ca sta pe un adevarat scaun electric, ca dintr-un moment in altul va fi solicitat sa-si acopere ochii cu esarfa beznei sau ca fascicole de lumina il vor fixa si schimonosi de groaza", mai spune Ion Cocora in volumul "Privitor ca la teatru".

E de inteles ca aceste gesturi ce schimbau fata spectacolului atunci erau interesante intr-un context sufocant, in care creativitatea se consuma cu precadere in strecurarea dublelor intelesuri si in lupta permanenta cu cenzura, insa azi ele nu mai valoreaza nici cat o ceapa degerata. De aceea azi, desi cunoastem din citite spectacolele de ieri ale regizorului, sau poate tocmai de aceea, nu putem decat sa ne intrebam de ce nu s-a petrecut nicio evolutie in opera lui, cu alte cuvinte - cum se poate ca un spectacol ce are premiera in noiembrie 2009 sa arate si sa fie jucat exact ca in anii 80, provocandu-ti un fel de calatorie fortata in timp?

Nu se pune problema unor inovatii in privinta spatiului de joc, fiindca scena Teatrului Metropolis e foarte mica pentru o montare cu "Azilul de noapte", asa incat spectacolul este extrem de static, iar regizorul nu a gasit nicio alta solutie de a atenua senzatia de nemiscare si lipsa de ritm. In lipsa interventiilor regizorale, tot greul este dus de actori: unii dintre ei sunt mai buni (Ioana Anastasia Anton, Claudia Negroiu, Gavril Patru) altii mai rai (Tudorel Filimon, Ovidiu-Gherasim Roibu, Orlando Petriceanu, Romeo Tudor), altii sub potentialul lor real (Mircea Rusu, Niculae Urs, Igor Caras), iar cu totii racnesc in anumite momente fiindca probabil nu li s-a indicat un mod mai potrivit de a sublinia dramatismul personajelor lui Gorki.

Exista, totusi, o pata luminoasa in acest spectacol din alte timpuri - interpretarea lui Stefan Radof in rolul Luca este cat se poate de contemporana, fiindca tonul lui de sinceritate calda, blajina, il face sa semene cu un pansament capabil sa aline toate ranile lumii. Pe acest ton, pornit din inima si sustinut de experienta scenica stransa in ani, se poate vorbi tuturor, oameni de ieri si de azi, oameni pur si simplu, atingandu-i in ceea ce au ei mai intim, iar Stefan Radof stie sa faca asta foarte bine. Si mai exista o scena emotionanta in spectacol, tot fiindca il are in centrul sau pe Stefan Radof, dar si pe mai tinerii sai colegi, Ioana Anastasia Anton si Gavril Patru: e scena in care cel numit "mosul" reuseste, cel putin pentru o vreme, sa-i convinga pe cei doi tineri, in care a vazut punctul luminos al calitatii umane, sa-si uneasca destinele ca sa se salveze unul pe altul. In rest, spectacolul, cu tot cu decorul sau alcatuit din paturi si scaune metalice, atinse de rugina (scenografia Stefania Cenean), costumele oarecare, si schimbarile de decor facute la vedere de tehnicieni grabiti si neindemanatici, este prafuit si monoton, ca o rufa purtata prea mult pe care nu o mai poate salva nici un detergent miraculos, din cele carora li se face reclama pe micile ecrane.