IASII LUI CRETU/ Emil Brumaru privind realitatea sub fusta

Autor: Cretu Bogdan 17.11.2009

Nici nu se putea ca, ingrijind colectia de Opere de la Editura Polirom, Daniel Cristea-Enache sa-l ignore pe Emil Brumaru. Nu doar ca autorul iesean este unul dintre cele mai cunoscute nume din literatura contemporana, cu priza nu doar la critica, ci si la publicul larg, dar el e, fara indoiala, si unul dintre cei mai mari poeti, care a marcat un teritoriu doar al lui in poezia româna.

Aceste prime doua volume, adunând aproape toata productia lirica a scriitorului, sunt un bilant, provocând ocazia unor recitiri scuturate de zgura opiniilor critice anterioare.
Am facut acest exercitiu stârnit (nu in bine) si de verdictul pe care, superficial, Nicolae Manolescu il arunca, fara argumente, in incheierea capitolului sau din recenta "Istorie critica a literaturii române": "Emil Brumaru e un poet minor, un manierist care stapâneste un registru, daca nu foarte variat, destul de intins, sugestiv muzical si plastic, decorativ, totodata somptuos si discret (un desen pe o foaie de ceapa), si o limba de o rara savoare in care leusteanul, mararul si alte buruieni miraculoase si-au amestecat taria subtila". Ce-i da cu o mâna ii ia cu doua... Nu, zau, Brumaru poet minor? Asta doar un critic profund neserios cum a devenit Manolescu o putea afirma. Ceea ce lui i se pare decorativ este, de fapt, un imaginar domestic pe care doar un urias talent cum este cel al poetului iesean il poate transforma intr-un univers poetic. Si, oricum, mostra de discurs critic decorativ, lenes, de umplutura, este ultima afirmatie a pasajului deja citat: sa ma ierte fanii patimasi criticului (pe care si eu il apreciez pentru unele carti de dinainte de 1989), dar a vorbi despre "o limba de o rara savoare in care leusteanul, mararul si alte buruieni miraculoase si-au amestecat taria subtila" reprezinta orice, doar o apreciere de valoare ba.
Emil Brumaru este un poet complet maturizat inca de la primul volum de "Versuri". Ca si la Leonid Dimov sau, inainte, la Arghezi, nu se poate discuta despre o evolutie propriu-zisa in opera sa. Toate coordonatele poeziei sunt de gasit in prima carte, poate chiar cea mai buna dintre toate. Ochiul cascat, ca in copilarie, catre lume, mareste contururile si atribuie greutate flamanda materiei, in cea dintâi "Elegie": "O, vechi si dragi bucatarii de vara,/ Simt iar in gura gust suav de-amiaza/ Si in tristetea care ma-nconjoara/ Din nou copilaria mea viseaza:/ Ienibahar, piper prajit pe plita,/ Pesti grosi ce-au adormit in sos cu lapte,/ Curcani pastrati in zeama lor o noapte/ Spre o delicatete infinita,/ Ciuperci cât canapeaua, in dantele,/ Icre cu bob balos ce ochiu-si casca,/ Aluaturi tapisate, crescând grele/ Intr-o dobitocie ingereasca,/ Moi miezuri de ficati in butoiase/ De ou de melc, inlacramate dulce,/ Mujdeiuri ireale, sunci gingase/ Când sufletu-n mustar vrea sa se culce,/ Si-n ceainice vadindu-si eminenta/ Prin fast de irizari si toarte fine/ Ceaiuri scazute pâna la esenta/ Trandafirie-a lucrului in sine".
Niciodata poezia noastra nu a inregistrate astfel de viziuni in care gastronomia devine diafana prin exces, in care materialitatea cea mai concreta capata irizari spirituale, iar opulentul devine subtil gratios. Procedeul este proustian, iar perspectiva aceasta baroca (mai corect spus, manierista, in sensul lui Rene Hocke), specifica poeziei lui Brumaru, se explica prin amestecul senzatiilor care se inghesuie oximoronic, stimulate de melancolie, in memoria contemplatorului. Intreaga poezie a lui Brumaru, chiar si aceea intens erotizata, poarta patina melancoliei, a tristetii care-l indeamna pe poet sa caute alinare sub faldurile/fustele generoase ale realitatii vizibile.
Un scurt poem, "Cântec naiv", impinge intensitatea perceperii pâna la erotizarea realului. Emil Brumaru este un poet al sugestiei gracile, nu al denotatiei brutale. Voi incerca sa demonstrez ca si in poemele debutonate tot asa stau lucrurile. Pâna atunci, sa vedem acest text care aproximeaza discret o atmosfera specifica: "Fecioarele se incurcau in gene,/ Motanii se frecau de damigene/ Si ne era la toti atât de lene.// Torceau femei de angora in pat.// Si-ncet sufletul nostru-a capatat/ Ape adânci cu lustru-ntuncat". Asocierea feminitatii cu miscarile lascive ale felinelor, lenea, care e un preludiu cum nu se poate mai nimerit, creeaza o atmosfera nu doar linistita, ci si incarcata de erotism. Doar ca sexualitatea, de cele mai multe ori latenta, rareori implinita, este, pentru Emil Brumaru, o cale de cunoastere, nu o gimnastica si un schimb reciproc avantajos de secretii, asa cum o concep masculii inculti sau pustanii neexperimentati. Totul se rasfrânge in spirit, totul e purificat prin aceasta filtrare, iar actul erotic, atunci când se concretizeaza, se apropie de venerarea femeii, capatând aspecte de misticism, fie el si lubric. Deocamdata avem doar premisele acestei perceperi a actului erotic ca o transfigurare, intr-o ordine mai pura, a materialitatii realului.
Detectivul Arthur si Julien Ospitalierul sunt alter ego-uri ale poetului, care au in comun aceeasi privire ce strabate dincolo de pojghita lucrurilor. In poezia lui Brumaru, metafizica devine extrem de fizica, daca ma pot exprima astfel, in sensul ca depasirea realului care poate fi perceput senzorial se face printr-o adâncire in acesta, nu printr-o depasire ferma a lui. Dincolo inseamna dincoace. De aceea, aceste pseudopersonaje, de fapt instante lirice, voci elegiace isi intretaie discursurile si alcatuiesc un scenariu poetic elegiac. In testamentul sau, detectivul Arthur amesteca voit registrele, lipseste obiectele de contururi, ajungând la obtinerea esentei in retorta perceptiei acute ca laserul. "Trebuie sa stai mult timp singur ca sa poti auzi lumina", recomanda el, dând in vileag apoi o parcela inefabila a lumii sale, de uz personal: "Un scaun poate fi si linistea vacilor, zgomotul unui parfum, taierea piersicilor cu fierastraul si-a zilei cu o femeie carnoasa". Nu e nimic dadaist sau suprarealist in astfel de "privelisti", ci doar o denaturare melancolica a lumii, o debarasare a privirii de prejudecatile cunoasterii rigide. Lumea aceasta nu incape in categorii, nu accepta clasificari; Brumaru, si "personajele" sale nu mai putin, este un visator incurabil sau un oniric, dar nu in sensul doctrinar al lui Tepeneag si Dimov. El are tendinta de a corecta permanent realul, de a-l face mustos, esential, plin de miez. De aceea, Reparata, elogiata in poeme admirabile, are, precum Avva, femeia-arhetip din "Calcanul" lui Gunter Grass, trei sâni. Erotismul sau este didactic si, pentru a fi degustat deplin, presupune initierea.
Universul lui Emil Brumaru este unul intens erotizat, dar cast totodata. E vorba de o sexualitate latenta, pe care poetul doar o viseaza, dupa care tânjeste si care ii inteteste timiditatea. Nu e nimic vulgar in aceste scenarii in care actul e unul naiv, curat, nepervertit de nici o morala. Singura morala este aceea a iubirii sau a erotismului care, firesc, atinge uneori cote atât de intense, incât nu se mai lasa justificat de nici o etica. Unii critici au fost mult mai reticenti când s-au referit la volumele de dupa 2000 ale poetului. In fond, mari schimbari de viziune nu se percep. Ce i s-a reprosat cel mai adesea poetului a fost manierismul evident. Doar ca acesta tinea, de la bun inceput, chiar de formula poeziei sale si e semnul unei personalizari accentuate a versului. Brumaru ar fi fost un poet manierist si daca nu ar fi publicat nimic altceva decât "Elegia" citata la inceputul acestui comentariu. Nu e vorba de epuizarea unei formule, de repetitii stridente, de autopastise involuntare, asa cum se intâmpla in cazul autorilor incapabili sa se reinnoiasca, ci de reiterari ale aceluiasi univers liric plin de izuri neconventionale, de opulente gastronomice si nu numai, de sâni, coapse, asternuturi fierbinti, dar si de multa tristete, de melancolia celui care stie bine ca totul nu e decât iluzie, tentativa de imblânzire a mortii.
Intr-un scurt poem in proza, intitulat "Amurgul evului mediu (III)", pur ca un cristal, estetismul urca la cote alarmante aproape, refuzând orice atingere compromitatoare cu realul, contopind toate simturile intr-un melos al tristetii dezabuzate: "1) O, cât de mult as fi vrut sa traiesc in vremurile acelea odihnitoare când se credea ca sângele sta nemiscat ca o mlastina in trupul nostru obscur. 2) Logodeam doua fire de iarba, pecetluiam casatorii inrourate-n burlanele caselor vechi, iubeam doar flori lacome si animale galagioase; totul crestea ca pentru a intâmpina o fiinta de cristal, neponegrita de lumina".
Dincolo de aceste minutioase broderii nostalgice, senzorialul Brumaru pune in scena tot soiul de happening-uri erotice, revitalizate mnemotehnic sau incremenite, pagubos, in stadiul de proiect. Poetul are o inepuizabila satietate a simturilor, stiind perfect ca femeia nu trebuie, fereasca Domnul, neglijata in latura sa strict epidermica. Iata imaginea "supremei servitoare", care a marcat, pare-se, imaginarul erotic al autorului: "Aveai mamela bleaga cât ceaunul/ si la mijloc cu sfârcul urduros./ Ti le-am zarit pe geam intr-o amiaza/ Când sa le speli intr-un lighean le-ai scos.// Oh, parul gras, cu radacina tare,/ Dat la culcare cu petrol lampant,/ Infierbânta in el orice agraf./ Iar curul tau gigantic si vibrant,// Cu bucile cum pernele de rosii,/ Purtat in rochii leoarca de laturi,/ Ti-l aratai, pe putini aplecata,/ Punând cu-ntelepciune muraturi". Este, de altfel, tipic pentru Brumaru sa caute inefabilul tocmai in locurile smârcoase, acolo unde nu multi se-ncumeta sa cerceteze. Cine se scrobeste rigid, acru, la contemplarea unor astfel de imagini incitante nu sesizeaza nostalgia care da, de fapt, tonul acestor versuri.
Dar Emil Brumaru este un mare poet si pentru ca stie cum sa depaseasca conventionalul unor situatii-tip. Iata-l in ipostaza de trubadur duios, dibuind sufletul femeii acolo unde trebuie cautat; senzualul restrictiv este astfel mântuit, innobliat intr-o rostire mistica aproape: "Femeia mea frumoasa ca scriptura,/ Nu-ti cer nici coapsele, nici sânii si nici gura.// Ci sufletul rascopt ca o capsuna/ Cu mirosu-ntelept si carnea buna/ Si gândurile moi si-adânci ca mierea/ Dupa-amiezii, spre a-mi spori puterea,// Si-ti fac din fluturi pat, din roua masa,/ Nelegiuit de alba mea mireasa,// Si-ti nascocesc din vorbe raiul dulce/ In care tineretea ta sa-si culce,// Când ziua-ti cade trista la picioare,/ Lacrima grea, stralimpede si mare". A vorbi despre carnea sufletului este semnul unei intuitii rarisime, a unei cunoasteri a esentei femininului pe care nu multi poeti si-o permit.
Cel mai putin s-a scris despre textele XXX ale autorului. Un critic (Mircea A. Diaconu) a reusit chiar performanta de a recenza "Infernala comedie" fara a cita nici un vers. Nu pricep la ce e buna o asemenea pudibonderie. Emil Brumaru reuseste sa scrie poezie mare si folosind cuvintele neortodoxe ale limbii române. Viziunea nu este, in pofida imaginilor care pot soca, una vulgara, ci una care elibereaza erosul din conditia sa strict carnala. Pentru Emil Brumaru, femeia nu este simpla muza, caci evalvia sa atinge cote alarmante, mistice aproape. Adoratia adopta, de aceea, formule neingradite de morala comuna. Femeia se cere admirata nu doar sufleteste, asa cum o fac, in stihuri conventionale, fade multi versificatori, ci si trupeste, caci ea este si carne sau, ar spune unii, mai ales carne. A ignora sexualitatea femeii inseamna a o nega ca fiinta, caci barbatul se raporteaza mereu la ea pentru a deveni om intreg. Magnetismul acesta este in primul rând erotic. Iata un sonet care se vrea o oda adusa iubitei, surprinsa in dulcile sale esente: "Iubito, raiul tau cel strâmt/ Si-adânc si laic dintre fese,/ Imi ceri, miscând genele-ti dese,/ In versuri proaspete sa-ti cânt./ Ci eu, nemernicul ce sint,/ Storc din capsuni ulei sub prese,/ Fatarnic ceru-ntind pe mese/ si din aluatul cel mai blând/ Iti fac pâinite lungi si drese/ Cu cânepa si-apoi, rosind,/ In timp ce-n flori umeda iese/ Pe lume roua din pamânt,/ Pun ingerii sa ti le-ndese,/ Plini de evlavie si-avânt,/ In curul rozbombat si sfânt!". Carnalul nu este aici simpla ebosa de concupiscenta animalica (chiar daca e, de buna seama, ca la orice om normal, si asta), ci un soi de credinta care impune o adevarata religie a simturilor. Lexicul semnaleaza ca avem de a face cu un psalm laicizat, in care iubita este zeificata, iar amorezul oficiaza, spasit, in acel templu al iubirii care este femeia. Dintr-un neostoit erotism se ajunge, decent intru totul, la misticism. Iubirea carnala nu mai tine de sucuri si secretii, de glande si zone erogene, nu mai e un balet mecanic (ca in "Casanova" al lui Fellini), ci devine un gest pios de adoratie.
Nu altul este sensul unui sonet in care tandretea, vertijul senzualitatii cresc tocmai dintr-un romantism bine mascat, al celui care face din farmecele iubitei motorul ce pune in miscare Universul: "Ti-s bucile frumoase ca doua fenomene/ Ceresti ce se intâmpla o data-ntr-un mileniu,/ Pe hartile stelare ti le-a-nsemnat alene/ Cu mâna lui buimaca de pofte dulci un geniu./ Si sânii ti-s cu piscul in nori când stai pe spate/ Intinsa in gradina din dosul casei vechi./ Picioare lungi, in carne de trandafir lucrate,/ Cracesti, semeata nimfa, pâna la sapte leghi!/ Si-n p...a ta se-aduna toti fluturii din lume,/ Bolnavi sa-ti soarba-n trompe nectarul ce-l secreti,/ Ti-o-mpotmoleste roua, ti-o bate-n groase brume/ O toamna-mbolnavita de-albeata pe pereti./ Ci eu, sa te cutremur, iti picur din ibricul/ Cel falnic de alama, cu ceai rusesc, l..icul!". Daca va deranjeaza, inlocuiti termenul care vi se pare mai suparator cu un sinonim academic si veti lua intregul polen al acestei poezii. Cuprins de evlavie, poetul nu se mai impiedica de termeni, nu mai simte nevoia sa fie "decent", caci, la urma urmelor, misticismul sau porneste si dintr-o unda de delir erotic. N-ar fi nimic mai fals intr-o astfel de situatie decât autocenzura.
Dar conventia a fost instituita inca din titlu ("Infernala comedie"), caci pactul se leaga tocmai in acest sens: autorul ne va conduce (ne va initia) intr-un infern al erotismului, care se defineste, totusi, pe parcursul periplului, ca un fel de rai dezinhibat al simturilor ce cresc precum aluatul si dau peste sub forma de sonet. In acelasi ton suav, paradoxal-discret, elegant, putin retinut, dar gâlgâind de dorinta, poetul psalmodiaza deja manierist, punând in pagina un imn care are darul de a imbina, intr-un discurs pe muchie, evlavia priapica si indrazneala limbajului debutonat: "Ti-s bucile crescute frumos cum cozonacii/ Lucrati in drojdii bune; si-s rumenite blând./ Si p...a ta miroase, când iti desfaci lin cracii,/ Cadelnitând cu dânsa smirnele calde-n vânt,/ A fir de voinicica pastrata-ntr-o scriptura/ De-un popa prins cu mâna sub poale de femei./ Saliva ti se-ngroasa ca o smântâna-n gura/ Caci ai, crestata-n simturi, cerescul obicei,/ Cu buzele rasfrânte, carâmb de cizma moale,/ Barbatilor de-a strânge al treilea picior./ Chiloti cu epolete de maresal la sale/ Porti tu pe curu-n lupte atotbiruitor./ Si-n vaile adânce sta gros si copt ca spicul/ De grâu manos in toamna, cât vrabia, l...icul". Mie unuia mi se pare ca in astfel de texte Emil Brumaru exceleaza prin eufemism, prin sugestie, iar nu prin denotatie. Se poate detecta, ce-i drept, si o reteta pe care poetul a ticluit-o, caci, dincolo de reala cucernicie pe care adevaratului barbat femeia i-o insufla, exista si o vizibila predispozitie pentru un alexandrinism care, sub condeiul oricarui alt poet, ar esua fara doar si poate. Virtuozitatea "Infernalei comedii" este un alt motiv pentru care volumul trebuie gustat ca atare, caci poezia, sonetul mai ales, nu este reportaj, dare de seama.
Traversând atâtea decenii, poezia lui Emil, Brumaru ramâne aceeasi, fara a fi si previzibila. Incalcând conventiile, etalând cu vizibila placere teme tabu ale literaturii noastre, privind cu melancolie realitatea sub fusta, Emil Brumaru este, nu incape indoiala, unul dintre cei mai mari poeti ai literaturii noastre. De aceea, lectura acestor prime doua volume de "Opere" este una obligatorie.

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi, din 2006.