CRONICA DE TEATRU/ Actori inlacrimati sau mica teorie a esecului pe scena (II)

Cu mult mai tragica e situatia in cazul celei de-a doua productii ce intra pe usa din fata la categoria "esec": "Opera de trei parale" de Bertolt Brecht, in regia Dianei Lupescu, laTeatrul Nottara (trebuie observat ca nu ne incurcam cu titluri minore, fiindca regizorii nostri, fie ei cu experienta, fie debutanti, prefera ca atunci cand cad, sa cada de sus!).

Spectacolul cu care Teatrul Nottara si-a inceput stagiunea la mijloc de octombrie s-a repetat muuuuulta vreme. Practic, i-a luat cam tot atata timp Dianei Lupescu sa aduca in scena "Opera de trei parale", cata ii ia de obicei lui Lev Dodin sa monteze un nou spectacol. Desigur, comparatia se opreste aici. Nu poate exista vreo comparatie nici cu Silviu Purcarete, desi montarea beneficiaza de intreaga echipa cu care acesta lucreaza de obicei: decoruri - Helmut Stürmer, costume - Lia Mantoc, consultant muzical - Vasile Sirli, coregrafie - Florin Fieroiu. Asta ca sa nu mai spuna nimeni ca o echipa buna face intreg spectacolul, iar regizorul poate sa stea pe margine sa se uite - parere intalnita la noi mai des decat ar fi de crezut.

Ei bine, montarea cu "Opera de trei parale" este o forma goala in care nu s-a turnat nimic, fiindca principalul responsabil cu aceasta operatiune, adica regizorul, nu avea pur si simplu cu ce sa o umple. De la primele scene se vad deopotriva erorile de constructie a spectacolului - absolventei de regie lipsindu-i minimele notiuni legate de intrarea in scena a actorilor, de plasare a elementelor de decor in asa fel incat sa nu afecteze vizibilitatea, de ordonare in scena a multimii de interpreti si figuranti - daca tot exista. Nu mai vorbesc despre lucrul cu actorii fiindca e... lucru mare! E lectia pe care putini reusesc sa o invete asa cum ar trebui si la care in cazul de fata sunt multe de recuperat. E motivul pentru care actorii se salveaza cum pot - Ion Grosu (Macheath) prin mici clisee ridicole, imprumutate de la baietii "simpatici" de cartier, Alexandru Jitea (Peachum) apeland la roluri anterioare si la experienta de actor asezat, serios, iar Ioana Calota (Polly Peachum) la lacrimi (da, ea este interpreta comuna celor doua spectacole in care foloseste aceleasi "resurse", provocatoare de avalanse de rimel). Ceilalti nu se salveaza. Aluneca in penibil ca pe un tobogan acvatic, se lovesc unii de altii in scena la propriu si la figurat, se agata de micile trucuri ale actorului de comedie aflat la ananghie, implora publicul sa le dea putina energie iesind la scena cu arme si bagaje, sau apeleaza, cu ajutorul "ideilor regizorale", la starnirea unor senzatii fruste - in principal de dezgust, prin "travestiurile" la limita penalului si prin aluziile sexuale directe (responsabili cu acest dezastru sunt actorii care interpreteaza personajele din "gasca" lui Macheath - Dani Popescu, Gabriel Rauta, Cristian Nicolaie, Alexandru Mike Gheorghiu). De mult nu s-a mai vazut pe o scena de la noi o asemenea colectie de trucuri rasuflate, vechi de cand lumea, de bancuri ieftine, cu final cunoscut, care iti provoaca doar jena (exemplu: dupa o scena de "seductie conjugala", cand Peachum se ridica, palaria ii ramane agatata de pantaloni).

Intr-un asemenea context, parca si costumele Stefaniei Cenean isi cauta disperate o linie de expresie si nu o gasesc, decorul lui Helmut Stürmer se reduce la o practicabila din metal si lemn folosita in varii pozitii, si numai muzica lui Kurt Weill se mai salveaza, cu conditia sa inchizi ochii ca sa o asculti. Dar nu poti sa inchizi ochii, fiindca vrei sa vezi cat de departe se poate merge cu batutul campilor regizorali. Si se merge si mai departe, fiindca nu putea lipsi "tichia de margaritar" a oricarei productii "moderne", semnata de cineva care habar n-are ce inseamna modernitatea in teatru - adica proiectiile! Aici ele sunt folosite fie didactic - cand pe fundalul scenei apar scurte explicatii ale scenelor care urmeaza, fie complet redundant, de exemplu prin aparitia turnului Londrei cand se spune cuvantul Londra (nu, nu e de ras, va asigur), fie absolut inutil, fiindca o buna parte din cele proiectate nu se vad din cauza elementelor de decor asezate astfel incat obtureaza vederea spectatorilor. Dar proiectiile sunt bifate, asa incat ce mai conteaza detaliile?

Ce nu e un detaliu, totusi, este faptul ca avem de-a face cu o foarte serioasa investitie (ar fi interesant cat a costat) intr-o productie destinata scenei mari a unuia dintre teatrele bucurestene importante, un teatru care si-a redus in ultima vreme investitiile in spectacole, finantand aproape exclusiv productii mici, la sala studio, dar care acorda - iata! - o incredere nemasurata unui absolvent de regie aflat la primele confruntari scenice, numai pentru ca intamplator absolventul, o cunoscuta si iubita actrita pentru care ar fi fost neindoielnic mai profitabil sa faca ceea ce stie mai bine, este sotia directorului. Fara sa coboram acum in subteranele cu iz interbelic ale acestui tip de aranjamente de familie, scopul acestei mentiuni este acela de a sublinia lipsa de etica a unui asemenea gest intr-un context teatral in care tinerii creatori aflati la inceput de drum, unii dintre ei avand realmente ceva de spus, au de infruntat obstacole uriase, si asteapta ani de zile sa li se ofere sansa de a ajunge pe o scena subventionata, intre timp producandu-si singuri spectacolele. Intr-un asemenea context, nu numai cei care produc esecuri costisitoare se fac vinovati, ci toti aceia care nu atrag atentia asupra acestei flagrante nedreptati.

N-aveam deloc de gand sa fac aici o teorie a esecului, el nu este un animal atat de ciudat in lumea artelor, cu atat mai putin in aceea a teatrului, iar existenta lui se dovedeste, pana la urma, un semn de sanatate - numai cine nu munceste, nu greseste. Insa cele doua exemple de mai sus nu sunt esecuri scuzabile, ale unor creatori ai caror pasi pot sa mai alunece uneori din cauza grabei sau a neatentiei. Sunt esecuri absolut previzibile, atat in primul caz, acela al revenirii pe scena a unui creator de linie secunda ramas impietrit, asemeni unor scriitori de la noi, in universul optzecist in care si-a atins maxima competenta, cat si in cel de al doilea, cand o persoana convertita la regie dupa o viata de actorie se amageste cu gandul ca aceste meserii au aceleasi coordonate. In realitate, de cand functia regizorala a aparut si a evoluat de-a lungul unui secol intreg, ea a ajuns astazi sa aiba macar cateva specificatii clare - daca nu e locuit de o farama de geniu si nu are forta de a construi un univers propriu (si nu le putem cere tuturor asa ceva) regizorul trebuie totusi sa aiba neaparat cultura, intuitie pentru a lucra cu actorii si mai trebuie sa fie conectat - cumva, in felul sau propriu, nu conteaza cum anume - la lumea in care traieste, hranindu-se din energiile ei. Se poate si altfel, dar atunci esecul e ca si garantat.

CRISTINA MODREANU este jurnalist si critic de teatru. Semnatura ei s-a regasit de-a lungul celor 13 ani de scris despre teatru in ziarele "Adevarul" si "Gandul", in revistele culturale "Rampa", "Adevarul literar si artistic", "Teatrul Azi" si "Dilema veche". A realizat o serie de emisiuni culturale pentru canalul TVR Cultural, sub titlul "Arta versus Arta". A publicat volumele Sah la Regizor, Mastile lui Alexander Hausvater si Casa dinauntru si a sustinut conferinte internationale despre teatrul romanesc de azi la Valladolid (2004), Berlin (2006) si Stockholm (2007). Este doctorand al Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti. Din 2008, este director artistic al Festivalului National de Teatru de la Bucuresti.