IASII LUI PATRAS/ Prin armeni se inteleg si altii

Autor: Patras Antonio 26.11.2009
Cunoscut publicului larg mai ales in ipostaza de politician si economist, orator distins, spiritual precum un senior care ar fi facut fala saloanelor de altadata, Varujan Vosganian este si un apreciat profesor universitar, intelectual cu pregatire polivalenta, versat deopotriva in stiintele exacte si in literatura, filosofie sau arta, cu o educatie muzicala de invidiat (cânta, in momentele de ragaz, la pian).
De aceea, probabil, scriitorii asa-zicând "profesionisti" ezita sa-l accepte ca pe un egal in rândul lor, pe motiv ca un om cu atâtea preocupari (basca manager si vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor) n-are cum sa nu fie, macar putin, diletant.
In atitudinea aceasta mefienta gasesc chiar mai mult decât un strop de invidie fata de cel caruia-i reuseste totul in viata, inclusiv scrisul - si asta inca fara pic de efort, fara sa se consacre literaturii in mod exclusiv, cu incrâncenarea unui devot. Dar, dupa cum stim, refuzul limitarii cunoasterii prin specializarea stricta intr-un singur domeniu constituia cândva principiul fundamental al educatiei, in ideea ca omul trebuie sa cultive, cu gratie, toate artele liberale, fara a deveni robul vreuneia anume. Numai astfel se poate ridica spiritul pâna la acel nivel de elevatie unde sa aiba loc fuziunea adevarului, binelui si frumosului, intr-o sinteza menita a exprima esenta intelepciunii si a fericirii in viata.
Iar pe Varujan Vosganian n-ai cum sa nu ti-l imaginezi fericit. Dovada natura sa sfidator sanatoasa, fibra extravertit-sangvinara a temperamentului, vitalitatea exuberanta, de barbat cu vartute, iscusit la vorba si mândru ca un viteaz in piele de tigru. De aici si o vadita inadecvare, de vreme ce tocmai nefericirea, camuflând puroiul resentimentului, a modelat estetica modernitatii convulsive, in raspar cu armonioasa (deci anacronica) ierarhie clasica a valorilor. E posibil ca si din aceasta cauza Vosganian sa nu fi stârnit chiar de la inceput increderea comentatorilor cu antenele racordate la actualitatea imediata, unde profilul psihosomatic al scriitorului de succes arata sensibil altfel (comparatia cu Cartarescu e semnificativa in mai multe privinte). In consecinta, nici cartile de poezie publicate pâna acum (Samanul albastru, 1994, Ochiul cel alb al reginei, 2001, Iisus cu o mie de brate, 2005), nici volumul de proza scurta (Statuia comandorului, 1994) n-au depasit cota aprecierilor onorabile si a reverentelor de complezenta.
Intr-un fel, desi nu justifica atitudinea mai mult decât rezervata, reactia e fireasca: autorul prea venea din afara, prea nu facuse parte din nici un cenaclu, prea se credea grozav, câta vreme isi asumase scrisul ca pe o afacere pe cont propriu, cu o jignitoare indiferenta fata de sentimentul solidaritatii de breasla. Evident, nu intra in calcul encomioanele de ocazie, inevitabile atunci cand un puternic al zilei manifesta slabiciune pentru metafora si cuvântul ritmat. Insa, lasând deoparte corul lingusitorilor, constatam ca nici criticii demni de crezare n-au avut nas de la inceput pentru literatura politicianului, analizata mai curând perifrastic, cu o amabilitate prea afisata ca sa nu fie suspecta. Abia romanul publicat acum câteva luni (Cartea soaptelor, Polirom, 2009) pare sa fi spart gheata, stârnind chiar entuziasmul unor exegeti altminteri foarte parcimoniosi in elogii - Paul Cernat, spre exemplu, vorbea despre "marea revelatie a anului" din literatura noastra. Daca asa stau lucrurile, cum se va fi produs oare un salt calitativ atât de spectaculos? Nu mai e chiar nimic din vechile texte aici?
Ba da, insa numai intr-o anumita masura. In fond, scriitura nu s-a modificat substantial, iar autorul nu a renuntat nici la taietura retorica a frazei, nici la lirismul infiorat de induiosari discrete si de nuanta elegiaca ce insoteste sentimentul ireversibilului, sentiment cu atât mai acut cu cât setea de viata e mai intensa. Iar pentru Varujan Vosganian, ca si pentru armenii sai care nu admit sa nu bata suta, viata constituie bunul cel mai de pret, valoarea suprema ("Atâta vreme cât traiesti, esti nemuritor" - marturiseste intr-un loc bunicul povestitorului, rezumând esenta unei intelepciuni milenare).
Dar elementul frapant, greu de gasit la asemenea diapazon in volumele anterioare, pare sa fie in Cartea soaptelor sistematica reprimare a tendintelor narcisiste: "detestabilul eu" nu mai desemneaza o suma oarecare de trairi subiective, atribuibile unui "individ" anume. Nu, obisnuitele conotatii psihologizante ale discursului autoscopic lipsesc acum cu desavârsire. Drept urmare, nici autorul-narator nu-si mai etaleaza biografia ca pe un lucru semnificativ in sine ori ca material numai bun pentru introspectie (alta diferenta in raport cu modelul cartarescian, sesizata deja de comentatori). El (adica "Eu") e prezent in text fie in calitate de cronicar cu voce neutra, povestitor fidel al intâmplarilor tezaurizate in memoria celor apropiati, fie in ipostaza simbolica de scriitor in formare, id est "autor" al textului care se scrie pe masura ce se traieste. Bineinteles, nucleul dur al romanului consta in relatarea episoadelor teribile din istoria prigoanei si exterminarii armenilor, lucru absolut inedit câta vreme nu exista pâna in prezent pe piata româneasca vreo carte despre acest subiect. Dar nu latura documentara (nici ea de neglijat) ramâne fundamentala. Cu adevarat extraordinar e ansamblul, romanul intreg, care e o tulburatoare marturisire a suferintei, individuale si colective, dar si o frumoasa evocare a copilariei. Nu intâmplator, atunci când a lansat volumul la Iasi, asta-vara, la Casa de Cultura "Mihai Ursachi", scriitorul a tinut sa prezinte publicului atât niste fotografii cutremuratoare despre genocidul armenilor, cât si o serie de fermecatoare instantanee de epoca, cu orasul copilariei sale - Focsaniul.
Oricum, recursul la memorie are motivatii cu mult mai complexe decât refugiul hedonist in camara, printre pometuri inmiresmate si ispitele dulci din borcane (mitologia sângelui decantat in sâmburi de rodie mi-a amintit de celebra pelicula a unui alt armean, Paradjanov - The Color of Pomegranates). Memoria fiind solicitata in mai multe directii, se destrama treptat si tesatura textului, ca o oglinda sfarâmata in mii de cioburi, dintre care numai in câteva se mai reflecta viata oraselului moldav. In rest: o parte insemnata compun istoria zbuciumata a armenilor, de la momentul prigoanei comandate de Junii Turci, cu tragedia exterminarii in masa de la Deir-ez-Zor, pâna la popasul pe tarâm românesc si in lumea larga, unde exilatii au impartit cu toate celelalte etnii si binele, si (mai ales) raul; din altele se reconstituie drama taranilor români de la Vadu Rosca, omorâti fara mila de comunisti - iar multe episoade sunt greu de integrat doar intr-o singura rama.
E drept, scopul major al povestirii ramâne salvarea memoriei celor disparuti, care nu mai traiesc decât in fotografie ("Fotografiile tin adesea locul oamenilor vii"). Pornind de la constatarea ca "mortii nostri nu sunt mai multi, dar sunt mai nenumarati" (memorabila formulare!), prozatorul incearca sa-si faca scrupulos datoria de cronicar si inventariaza sute de povesti ce incarca pâna la refuz pagina cu o cantitate imensa de suferinta decantata in maniera unor epitafuri cu tâlc, sapate adânc in piatra. Atunci când intensitatea tragica devine de nesuportat, stilul capata nuante de litanie sobra, devine incantatoriu printr-un soi de reductie a materialului verbal la mecanica goala a ritmului. In maniera aceasta curatata de orice excrescenta parazitar retorica e relatat periplul cate Deir-ez-Zor, prin cele sapte cercuri ale suferintei colective, episodul cu pricina urmând a ilustra, in ecuatia unui scenariu initiatic sui-generis, coborârea in Infern.
Dar suferinta se cere razbunata si buna parte din episoadele ce compun romanul se focalizeaza asupra actiunilor vindicativ-justitiare (operatiunea "Nemsis") si a luptei pentru independenta ("armata generalului Dro"), adaugând alte si alte verigi la insângeratul lant al istoriei. Din acest unghi, romanul pare sa aiba la baza schema mitica circulara a povestilor despre vânatorul vânat, pe fondul unei mitologii mai complexe a "sângelui", care transforma personajele in niste vehicule-simbol, personificari metonimice fie ale poftei de viata, fie ale setei de razbunare, ale iubirii si urii. Ca atare, nu doar relatarea despre Misak Torlakian e "povestea unui sentiment", ci si povestile celorlalti - alta varianta a lui Torlakian e, spre exemplu, Mesia Khacerian, personaj sinistru, absent din cutia cu fotografii a batrânilor deoarece el nu se razbuna pe dusmanul odios al comunitatii, ci chiar pe poporul sau (sarac si umilit in copilarie, devine ulterior sef al securitatii din Constanta si principalul vinovat de moartea "eroului" Onik Tokatlian). Dupa cum vedem, prozatorul nu se face purtatorul de cuvânt al unui mesaj partizan, menit a scoate in evidenta doar suferinta minoritarilor perscutati. Nu. Crima e condamnata chiar si atunci când pare sa aiba o temeinica indreptatire (ca in cazul operatiunii "Nemesis"), iar drama poporului armean e prezentata intr-un context mult mai larg, pe fondul intunecat al razboaielor care au zguduit lumea in ultimul secol.
In cazul acesta, doar o minima moralia, oetica a iertarii, axata pe valorile "slabe" menite a conserva viata cât mai mult cu putinta, e in masura sa inchida pentru totdeauna cercul istoriei sângeroase. Iata solutia care face posibila iesirea din Infern, solutie adoptata de batrânii armeni din comunitate drept cea mai eficienta strategie de lupta impotriva raului (vezi sfaturile de taina din cimitir). Evident, nu e vorba despre o morala oarecare explicit formulata, ci despre semnificatia profund morala a "povestii" in sine, fara nici o nota propagandistica. Asa se face ca "soapta" trebuie inteleasa si ca o metafora-cheie in orizontul eticului, desemnând aurita cale de mijloc, fericirea blânda pe care omul o simte doar alaturi de ceilalti, in familie, in comunitate, in lume.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.