CRONICA LITERARA/ Familia grunge

Si totuşi, cartea nu prea avea de-a face cu aşa ceva: dincolo de faptul că in pe bune/ pe invers orientarea sexuală a protagonistului era pe cât de incertă, pe atât de discret revendicată, notele de subcultură ale cărţii acţionau intr-un spaţiu exclusiv privat, fără să se reclame de la o retorică a emancipării şi fără să devină astfel o atitudine politică la adresa establishment-ului.

De altfel, cadrul pare să rămână acelaşi in noul roman al lui Adrian Schiop (Zero grade Kelvin*), care işi restrânge câmpul de observaţie in jurul a ceea ce protagonistul numeşte "familia grunge" - "Familie grunge e când te-ai trezit singur cu o mână de prieteni, când locuieşti impreună, dar nu te fuţi, nu faci copii" - şi care, prin aceasta, nu schimbă fundamental datele din volumul precedent. E drept că acţiunea cărţii s-a mutat aici din Clujul (incă) bigot al anilor '90 in Noua Zeelandă a travellerilor inceputului de mileniu, că voyeurismele, frotajele şi acuplările au devenit acum mai dese şi mai dure (bifând chiar şi o scenă de homosexualitate pedofilă) şi că discursul "neangajat" al naratorului tinde să devină de această dată o portavoce a lui Michel Houellebecq.

Insă, in ciuda unor asemenea liftinguri, Zero grade Kelvin nu este un roman exotic, unul care să mizeze pe asumarea condiţiei emigrantului, pe exhibarea alterităţii şi pe exploatarea diferenţelor culturale. Dimpotrivă, aş zice că in melting pot-ul din Noua Zeelandă, unde, asemenea protagonistului său (auto)ficţional, Adrian Schiop a lucrat ca zugrav in 2002-2003, naratorul descoperă mai degrabă o natură umană comună (hedonistă, abulică şi depersonalizată) decât un caleidoscop de habitudini şi mentalităţi. In fond, indiferent de unde provin, românii, maghiarii, sud-africanii, olandezii, japonezii şi ceilalţi nu diferă foarte mult nici unul de altul, şi nici de amicii clujeni pe care prozatorul ii descrisese in primul său roman: ei toţi suferă de un deficit de "realitate", de "realism" sau de "real" (cuvinte-fetiş, ce revin obsedant in volumul lui Schiop), pe care incearcă să-l completeze/compenseze, mai intâi şi intr-un mod doar aparent paradoxal, prin asumarea - tipic occidentală, zice naratorul - a unor "roluri fluide şi versatile", prin producţia de "teorii" şi "ficţiuni" care să instituie mici breşe in monotonia alienării şi a apatiei cotidiene.

Or, tocmai aceste "teorii" şi "ficţiuni" compensatorii constituie punctul+forte al cărţii lui Schiop. Cu atât mai mult cu cât acuitatea naratorului reuşeşte să inlăture prezumţia de autopastişă şi să le valideze mai degrabă ca optimizare a formulei din volumul de debut. De altfel, in ciuda unor palide, dar nu de tot aberante conexiuni cu Fântâneru şi cu Blecher şi in ciuda concurenţei pe care autorul romanului de faţă a intâmpinat-o mai nou in sondarea acestui teritoriu din partea lui Dan Sociu, cred că instrumentarea mecanismului acestor RPG-uri ca tehnică de a surmonta blocajul de afectivitate şi criza de identitate rămâne, in proza noastră de după 2000, un brand ce poartă marca lui Adrian Schiop.

In schimb, nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre cealaltă cale pe care o experimentează naratorul - utopia sexualităţii brute, investită cu titlul de terapeutică de uz privat menită să suplinească, la rândul ei, vidul emoţional: "Nu privarea sexuală ii omoară pe oameni, ci lipsa de contact afectiv; in definitiv suntem mamifere şi mamiferele, chiar castrate, continuă să se frece cu botul de alte mamifere, au nevoie de căldura altui trup." E drept că niscaiva aluzii (homo)sexuale şi pedofile existau şi in volumul de debut; dar, trecând peste faptul că insistenţa excesivă pe sexualitatea brută tinde să dezechilibreze perspectiva de ansamblu a romanului (care mizează, pe de altă parte, tocmai pe forţa de propulsie a "ficţiunilor"), imaginarul "minimal" al prozatorului (cu trei puncte de reper: copiii, animalele şi retardaţii, adică singurele fiinţe cu care "poţi juca cu garda jos") şi, mai ales, "naturismul" sexual ca singură modalitate de a depăşi angoasa civilizaţiei ("Știinţa transformă cultura in natură", ni se spune in capitolul final al cărţii) sunt mai degrabă urme ale efectului Houellebecq decât indicii ale unei viziuni personale.

Cu adevărat deranjant e, insă, artificiul de tip Houellebecq care inrămează romanul propriu-zis: prima (filmul morţii), dar mai ales ultima secţiune a volumului (două specii) sunt simple prelucrări după distopia sexuală ce guvernează Posibilitatea unei insule. Și, lăsând la o parte aspectul jenant al imitaţiei ca atare, ele nu cadrează deloc cu naraţiunea neo-zeelandeză, lăsând impresia unei construcţii de tip sandvici, in care cele două jumătăţi ale "chiflei" incearcă să flancheze - şi, oarecum, să innobileze forţat - cruditatea (sau chiar cruzimea) "cărnii" autenticiste. Căci, dacă in Posibilitatea unei insule activitatea sectei elohimiţilor era descrisă cu lux de amănunte, in Zero grade Kelvin nimic nu prevesteşte apariţia celor care, in două specii, vor ajunge să gestioneze Patrimoniul Genetic şi să protejeze Patrimoniul Mitic al umanităţii. Nepregătit cu nimic de succesiunea anterioară a evenimentelor, un asemenea final puternic ideologizat e cu atât mai artificial cu cât distonează flagrant cu dezordinea calculată de până atunci, pe care naratorul o cultivase intr-un mod ceva mai plauzibil. Insă, chiar şi aşa, Zero grade Kelvin rămâne, măcar pe anumite porţiuni, un roman destul de ok; atâta doar că mi-aş fi dorit să-l citesc mai mult pe Adrian Schiop decât să-l recitesc din când in când, la second hand, pe Michel Houellebecq.

*) Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 256 p.