MUZICA SI MUZICHIE/ Studio 84 (II)

Nu mai tin minte ce continea prima caseta pe care am inregistrat-o la Doru. Trebuie ca era o selectie. Am venit impreuna cu Adi la studio, am lasat caseta, am platit - 60 de lei (un minut de inregistrare costa un leu) - si apoi am copiat pe o hârtie lista cu numele artistilor si titlurile melodiilor.

Treaba asta cu inregistrarile imi provoca nenumarate frustrari. Mai intâi, era foarte multa muzica de inregistrat, iar noi aveam foarte putini bani si foarte putine casete. Bani luam de la ai mei. Mai exact, ii furam. Ai mei isi tineau economiile intr-o cutie de lemn din acelea pe care le gasesti la tarabele cu produse de artizanat de pe marginea drumurilor de munte. Cutia statea in sifonier sau in lada de la capul patului din dormitor si mai continea, pe lânga hârtile de 100 lei - albastre, cu portretul lui Balcescu -, câteva carnete CEC si 2-3 stilouri chinezesti cu penita de aur - o raritate in anii aceia. Nu stiu când am vazut prima data unde isi tin ai mei banii si nici nu-mi mai aduc aminte când am furat prima suta de lei. Mama era foarte stricta cu cheltuielile si nu cred ca mi-ar fi dat bani pentru inregistrat muzica daca i-as fi cerut. Insa nu pot sti sigur, pentru ca, de fapt, nu i-am cerut niciodata. Banuiam ca ar fi privit acest lucru ca pe un viciu, era ca si cum i-as fi cerut bani de tigari. De altfel, tigarile au fost motivul pentru care parintii mei au inceput sa se certe când mama a sesizat ca lipsesc bani: ii reprosa tatei ca risipeste banii pe tigari.

Am profitat multa vreme de aceasta neintelegere. Colectia mea de casete crescuse exponential si a continuat la fel si dupa ce mama a devenit mai vigilenta cu banii. Cumparam de la Doru si muzica, dar si casete. In comertul socialist al anilor '80 se intâmpla sa gasesti casete Agfa si Orwo, care erau foarte proaste. Doru aducea Sony. Pentru unele modele - cele transparente, prin care se vedea mecanismul din interior - plateam si 200 de lei, suma la care se adauga costul inregistrarii.

Casetele mele circulau mult in gasca mea de prieteni. Unii le imprumutau sa le asculte, altii sa le inregistreze. Nu m-am gândit niciodata sa fac un business, adica sa cer bani colegilor care inregistrau muzica de la mine, dupa cum nu mi-a trecut prin cap nici sa negociez pretul cu Doru. Notiunile de reducere sau discount imi erau complet straine. Cât zicea Doru ca face, atât ii dadeam, chiar si dupa ce am devenit un client vechi.

Dar frustrarea cea mare nu erau banii, ci faptul ca multe dintre casetele imprumutate se intorceau cu carcasele crapate sau cu banda mototolita. Tineam la fel de mult la caseta ca obiect, si la muzica inregistrata pe ea. Efectiv cadea cerul pe mine când auzeam ca banda incepea sa scoata acel sunet care imi spunea ca fusese agatata, sunet pe care eu il asemanam cu mersul unei masini pe traversele de cale ferata. N-am gasit o solutie prin care sa evit botirea benzii. Initial am zis ca nu le mai dau casetele celor care mi le stricau, dar nu m-am putut tine de cuvânt. Erau prietenii mei si nu erau ei vinovati ca aparatul pe care-l aveau incurca benzile. Din fericire, lucrul acesta nu se intâmpla prea des. Mai târziu, am gasit o varianta de compromis: taiam banda, eliminam partea mototolita, apoi uneam capetele sanatoase si le lipeam cu scotch. Piesa ciopârtita nu mai putea fi recuperata, dar banda putea fi refolosita. Dupa ce m-am perfectionat, interventia chirurgicala era aproape insesizabila.

Mi-a venit in schimb o idee cum sa protejez carcasele: le-am facut niste huse. Practic, taiam un dreptunghi de carton cu care infasuram carcasa casetei, care intra in husa asa cum intrau alta data mâinile doamnelor in manson. In plus, am scris "Don't break the shell!" pe cartonasul care se gasea in interiorul fiecarei casete: era un avertisment naiv, asemanator cu "Fumatul dauneaza grav sanatatii", dar, surprinzator, a avut efect. Amicii mei s-au amuzat, dar l-au respectat. Una peste alta, avertismentul plus husele acestea absolut rudimentare au avut efect: casetele mele arata si azi ca noi.

Frustrarea numarul trei era indirect legata de bani. Cel mai adesea foloseam casete de 60 de minute. Casetele de 90 minute erau mai scumpe, inregistrarea lor costa mai mult si, in plus, erau cele mai vulnerabile - se agatau foarte usor in casetofon. La acea vreme, un album aveau 40-45 minute, asa ca, daca as fi vrut sa-l inregistrez pe tot, trebuia sa sacrific o caseta de 60 minute. Insa rareori faceam asta: de obicei puneam doua albume pe o caseta de 60 de minute, chiar daca ambele erau incomplete. Mai era frustrant si faptul ca unele trupe aveau melodii foarte lungi si ma trezeam ca, dintr-un album cu 10 piese, mie imi intrau cinci, iar a sasea se termina brusc, odata cu banda. La acel moment, discul vinil era criteriul dupa care erau aranjate piesele pe un album. De obicei, doua piese erau importante: prima de pe fata A a discului, si prima de pe fata B (a sasea ca numar de ordine). Ele erau hiturile, ele erau scoase pe single, ele erau cele mai promovate, ele erau motivul pentru care cumparai respectivul album. Asa ca era foarte probabil ca, desi facusem atât de greu rost de bani si de casete, desi asteptasem câteva zile pâna sa fie gata inregistrarea, la final sa ma aleg cu doua jumatati de albume, eventual fara hiturile de pe fata B.

O alta frustrare era provocata de faptul ca nu stiam ce sa inregistrez, asa ca de nenumarate ori mi s-a intâmplat sa aleg la intâmplare. Uneori alegeam bine, alteori nimeream prost. In acest fel am facut cunostinta cu Tanita Tikaram, New Kids on the Block, Milli Vanilli, Johnny Hates Jazz, Paula Abdul, Freiheit si multi-multi altii. Diesel and Dust era un album al trupei Midnight Oil, al carui titlu il citeam de fiecare data când deschideam caietul lui Doru. Chiar daca m-am lovit de el foarte des, nu l-am inregistrat, nici macar dupa ce am ascultat la un coleg de facultate câteva piese.

Doru nu era bun de consilier muzical: avea o gramada de muzica, dar n-o asculta. Daca ii ceream sfatul, ridica din umeri. Mai stia câte ceva despre noutati, adica selectiile din hiturile momentului, dar rareori acestea erau pe gustul meu. Insa le inregistram fiindca erau o sursa de informatie: aflam nume noi si imi imbogateam vocabularul muzical.

De la un moment dat, pe Adi l-am pierdut pe drum. Nu prea izbuteam sa cadem de acord ce muzica sa inregistram: el ar fi vrut rock, eu disco. Nu eram la fel de pasionati. Sau el nu era dispus sa fure bani de la ai lui. Din acest motiv, n-a putut tine pasul. Adi s-a retras discret, dar mi-a lasat mie casetele, pe care am continuat sa le inregistrez.

Nu eram singurii care trageau muzica de la studio. Cel mai bun prieten al meu de atunci, Lucian, inregistra si el, dar pe benzi. Pasionat de electronica, Lucian avea in comun cu mine apetitul pentru tenis de masa. Lucian avea un Maiak la care atasase doua boxe rotunde de masina, care se auzeau impecabil, motiv pentru care gasca noastra avea o deosebita placere sa petreaca Revelionul in sufrageria lui. La el am auzit pentru prima data despre Madonna si despre artistii italo-dance care mi-au ramas pâna azi lipiti de suflet: Koto, Miko Mission, Ken Laszlo, Fancy, Cyber People, Laserdance, Mike Mareen, Hazel Dean.

Pe nesimtite, grupul nostru a inceput sa se imparta in rockeri si fani disco. Eu eram de partea celor din urma: imi placeau Modern Talking, Pet Shop Boys, Bad Boys Blue si, in general, muzica de dans, chiar daca nu ma descurcam aproape deloc cu dansul.