CONCERT/ Ce ne mai spune Garbarek?

Autor: Virgil Oprina 01.12.2009
Am avut sansa de a-l asculta pe viu pe Jan Garbarek acum mai multi ani, cu ocazia unui recital inclus in binecunoscutul Festival de jazz de la Sibiu. Era o dupa-amiaza frumoasa, parca de primavara, iar recitalul avea loc pe o scena deschisa in Piata Mare. Lumina cu reflexe rosietice a "orei de aur", cum o numesc fotografii, facea ca fetele spectatorilor - majoritatea intrati intr-un fel de transa a simturilor - sa capete tuse serafice.
Sunt oameni, pacat ca nu mai multi, care chiar asculta muzica. O fac dintr-o cerere interioara pur si simplu, la care educatia mai mult sau mai putin specializata isi spune cuvântul. Si se pare ca la Bucharest Masters of Jazz - evenimentul jazz-istic numarul unu al anului organizat de Media Services Events - acest gen de spectatori nu au lipsit si bine au facut. In cea mai mare parte a programului oferta s-a adresat celor care sunt dispusi sa si gândeasca la mesajul pe care il propune textul muzical. Daca la Eliane Elias melodicitatea accesibila cuprindea si un substrat de autenticitate, puritate a stilului si trasaturi personale puternice ale artistei, la Power of Three (Chick Corea, Staney Clark, LennyWhite), spectacolul virtuozitatii purta atentia noastra cerebrala si afectiva adesea in zone avansate de cercetare armonica.
Ultimul concert al festivalului este cel care a prilejuit reintâlnirea cu Jan Garbarek, saxofonistul norvegian devenit printr-o imensa si diversa activitate de interpret si compozitor o figura emblematica pentru substilul etno-jazz, o reintâlnire de succes, daca e sa ne referim la aproximativ cei aproape patru mii de spectatori prezenti la Sala Mare a Palatului.
Fata de amintirile mele estompate de cei zece ani, acum datele auditiei au fost diferite mai mult din punctul de vedere al publicului. Daca Piata Mare a Sibiului de atunci purta deja un aer de vacanta in blânda lumina a soarelui, acum, cei prezenti in sala veneau dupa o zi de munca si o lupta surda cu traficul Bucurestiului. Intunericul salii a contribuit la cresterea gradului de intimitate pe care si acum, ca si atunci, muzica lui Garbarek o presupune. Au fost de toate. Pedale armonice, efecte, mix de stiluri mergând de la pop (mult pop), trecând prin world music cu o dominanta din zona India-Pakistan, provenind din modul luxuriant de ambientare a percutiei, notele de funk, cuban-tumbao, flamenco si... multe altele.
Cred ca Jan Garbarek ne-a spus si cu acest prilej cam acelasi lucru. Si anume ca diversitatea muzicala a lumii poate fi cuceritoare chiar si daca e sa ne raportam la clisee. Picat in capcana proprie personalitatilor muzicale puternice, Jan Garbarek are si el de luptat, inerent, cu propriul sau cliseu. Cei care i-au si ascultat muzica, punând inchisul ochilor si datul din cap pe planul doi, nu pot sa nu aprecieze efortul artistului de a lupta cu propriul sau mit sonor. Tocmai de aceea fermecator, acest efort a fost si in acest concert inegal, cel putin prin rezultatele sale. Partenerii sai - atunci când nu au avut nitiative epigonice, cum a fost cazul celui desfasurat in solo de chitara bas - au punctat cu eficienta in discursul diversitatii, altminteri tinuta in frâu de o forma a pieselor mult mai stricta decât la alti invitati de marca ai festivalului. Daca la Brandford Marsalis Group o piesa chiar s-a nascut sub ochii nostri, aici actul creatiei de moment s-a mutat undeva in afectul fiecaruia. Probabil ca, fara sa o doreasca, Jan Garbarek ne-a transmis subliminal si faptul ca diversitatea cu parfum exotic isi are - ca orice lucru - limitele sale.