MEMORIA CARTII POSTALE/ Ferdinand, Intregitorul Patriei

Regele Carol I nu a avut moştenitori direcţi (unica sa fată, Maria, a murit la vârsta de trei ani), motiv pentru care, prin Actul de familie din 1883, moştenitor al tronului a fost desemnat - cu acordul impăratului german Wilhelm I (şeful familiei de Hohenzollern) şi al cancelarului Bismark - băiatul fratelui mai mare al regelui, principele Ferdinand.

Deşi a murit acoperit de recunoştinţa unui popor intreg, Nando (aşa ii spunea soţia sa, principesa şi apoi regina Maria) a avut o viaţă marcată de suferinţe şi sacrificii făcute in numele datoriei sale de suveran român şi al loialităţii faţă de noua sa patrie. In primul rând, ca prinţ moşenitor, el nu a putut să se căsătorească cu Elena Văcărescu, femeia pe care o iubea şi cu care se logodise in 1891, deoarece aceasta nu aparţinea unei familii domnitoare. Apoi, deşi avea un profund ataşament faţă de catolicism, Ferdinand a trebuit să suporte excomunicarea Papei din sânul Bisericii Catolice, interzicându-i-se sfânta impărtăşanie, deoarece şi-a botezat cei şase copii pe care i-a avut cu regina Maria in religia ţării noastre, cea ortodoxă. In fine, pentru că, după dureroase frământări de conştiinţă, inţelegând aspiraţiile supreme spre unitate naţională ale supuşilor săi, Ferdinand a susţinut intrarea României in Primul Război Mondial de partea Antantei, a fost dezavuat de familia de Hohenzollern: numele său a fost şters din cartea cea mare a familiei, iar el a fost declarat trădător de către fratele său, urmând a fi detronat după dezmembrarea României.

Totuşi, destinul i-a hărăzit lui Ferdinand drept soţie una dintre cele mai frumoase, sensibile şi culte femei din Europa, regina Maria, care nu doar că i-a dăruit copii in ţară şi strălucire in străinătate, dar l-a susţinut şi consiliat cu fermitate in cele mai dramatice momente ale domniei sale, oprindu-l de la abdicare in deznădejdea cumplitei ierni a refugiului de la Iaşi, din 1917.

A avut şansa unor generali pricepuţi şi curajoşi, precum Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Eremia Grigorescu şi alţii, care i-au condus armatele in marile incleştări. L-a avut apoi ca prim-ministru pe I.I.C. Brătianu, alături de care şi-a legat numele de reforme esenţiale pentru statul român modern: reforma agrară, cea electorală (cu votul universal) şi mai ales Constituţia din 1923, una dintre cele mai moderne in epocă. Astfel, momentul solemn al incoronării regelui Ferdinand cu Coroana de Oţel de la Plevna şi a reginei Maria in Catedrala Reintregirii din Alba Iulia, la 15 octombrie 1922 a fost unul pe deplin meritat. Niciodată România nu fusese atât de Mare (295.048 kmp şi 17,1 milioane de locuitori), după ce Basarabia, Bucovina şi Transilvania se uniseră cu ţara-mamă, prestigiul Coroanei devenind imens, iar evoluţiile economice şi sociale româneşti fiind sincrone cu cele europene.

Nemeritată pentru nici unul dintre cei doi suverani a fost suferinţa care le-a fost adusă de comportamentul fiului lor Carol, care in 1918 şi 1925 a renunţat la prerogativele regale. Regele Ferdinand a murit de cancer la 20 iulie 1927, iar regina Maria la 18 iulie 1938, la Sinaia, in urma unor puternice afecţiuni interne, după ce fusese obligată de Carol al II-lea să se autoexileze la Balcic.