LA FRONTIERA ISTORIEI/ Un cronicar al mahalalei depresive

Harta arata, prin anii '30, ca, undeva spre sud, orasul se incheia cu un sat insalubru. La marginea comunei Serban Voda de odinioara, spre ulita de tara numita Drumul Gazarului, a locuit poate cel mai trist poet român. Era o mahala in care casele se pierdeau printre maidane si baltoace ramase amintire de la marile ploi nu demult trecute. Mozaicul de case si spatii nefolosite forma un sat care se numea "Progresul". Numele lui dainuie si astazi in cel al pietei omonime aflata pe Soseaua Giurgiului.

Pe vremuri, aceasta sosea era un drum de tara care indraznea sa se apropie de oras doar pana in centrul comunei Serban Voda (astazi perimetrul Pieptanari si imprejurimile). Sudul orasului avea o alta atmosfera. De pilda nordul era cosmopolit, mai inverzit, cu parcuri strabatute de trasuri in fiecare seara.

Sudul apartinea celor multi, insinguratilor care vietuiau de la o zi la alta. Erau vremuri care te obligau sa gandesti bacovian: "am gresit colosal ca m-am nascut in acest secol… ."

Bacovia afirma: "Nu ma plictisesc si nu ma nelinistesc in singuratate". Bacovia a iubit oamenii dar a pastrat o relativa selectie si a preferat singuratatea, deoarece "melancolia firii mele nu ar fi niciodata inteleasa".

Mahalaua din sudul orasului era teritoriul neasezat al satului care se incorda din rasputeri sa imite orasul, sa i se apropie, precum o ruda sarmana de departe. Asa apare imaginea "targului mizerabil" cu "ulita plina de dugheni, glod si coceni", targul in care saracia alimenta sperante iluzorii in "crasme murdare".

Pe drumurile desfundate, greu de urmarit cu masura atenta a pasilor printre maidane inverzite, ii aflam pe "acei invinsi, pe veci pierduti… ori in taverne, ori in mansarde; si acei nebuni, ratacitori, tacuti, gesticulind pe bulevarde…" .

Alaturi de solitari inveti sa rezisti ignorantei si mizeriei cotidiene, cuprinsa nu atat de nelinistile celor care conduc, cat de indiferenta acestora. Ramane refugiul in uitare, alcool si izolare.

Coplesit de monotonia continua si depresiva a mahalalei tomnatice, atunci cand vantul bate cu tarie dinspre campiiile Burnazului, "eu trebuie sa beau, sa uit ceea ce nu stie nimeni, ascuns in pivnita adinca, fara a spune un cuvant. Singur sa fumez acolo nestiut de nimeni. Altfel e greu pe pamant…" .

Prin "mahalalile" unde "mai neagra noaptea pare", "tusind a si murit o fata", caci "sivoaie-n case inundara" si trec "prin ziduri vechi ce stau in daramare". Si nu departe, se afla parcul, cel facut de regele Carol I pe la 1906. In jurul sau, se aflau cartiere marginase, Gramontul cu vechea tiganie mitropolitana, satul devenit mai nou mahalaua Barbatescu Nou inspre "Cutitul de Argint" si apoi comuna Serban Voda cu intinsele maidane ale nimanui. Aleile parcului luasera ceva din tristetea mahalagiilor care populau aceasta parte de oras si nu de putine ori, in noapte si tacere adanca, "pe un nebun l-am auzit racnind". Dar cine mai are timp de urletul nebunului urmarit de halucinatiile sale precum frunzele pe care toamna ploioasa le spulbera de pe ramuri? Ce mai conteaza cand "un palid visator s-a impuscat", fiind "pierdut intr-o provincie pustie" si "e vant si-orice speranta e pierduta". Intr-o lume plina de nevoi "de revolta si jale" tu "tot mai citesti probleme sociale…", la ce-ti mai folosesc?

Cum sa nu "simti fiori de nebunie" cand nelinistile tale nu mai au scop, un capat de drum sau o posibila intelegere? Mahalaua depresiva este doar o epava cotidiana, dintr-un roman al vreunui solitar lucid precum Dinu Pillat (Moarte cotidiana si Tinerete ciudata) sau Ury Benador (Subiect banal, Final grotesc, Ghetto-Secolul XX, Gablont); moartea prin infometare a poetului Stefan Petica, sinuciderea cu un foc de revolver intr-un parc bucurestean ales de bietul Urmuz pentru ultima sa impacare cu lumea. Care lume? Aceea a manelelor lascive, a mahalalei involburate in seminte de dovleac si farimitata de talpile goale in praful verilor fierbinti. Drumul spre nebunie reprezinta contrastul dintre cum iti imaginezi ca vrei sa traiesti si realitatea care te obliga la contrariu.

George Bacovia a relatat acest sentiment straniu la margine de Bucuresti si l-a salvat putinta sa de a iubi insingurarea, ale carei dureri au fost intoarse spre poezie, spre binele lui spiritual.

Bacovia ramane unul dintre poetii români care a scris despre starea sufleteasca a mahalalei. O stare sufleteasca de care sunt legate atatea suflete nefericite si astazi. Situatie datorata si "multimii de gnomi" (A.E.Baconsky) care a ajuns sa inlocuiasca adevaratele valori sociale. Destinul sau se retrage in sine si il lasa acolo sa-si vindece ranile sufletesti caci "mai bine singuratec si uitat,/pierdut sa te retragi nepasator,/ in tara asta plina de humor,/ mai bine singuratec si uitat."

In umorul searbad al neajunsilor ajunsi, panicati in fata valorilor spirituale si agresivi cu ele, cercul inchis al versului bacovian, poate fi o strofa al unui imn national: "O, genii intristate care mor/ In cerc barbar si fara sentiment,/ Prin asta esti celebra-n Orient,/ O, tara trista, plina de humor…".

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile "Antropologia urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.