IASII LUI PATRAS/ Cum poti deveni geniu la bai

Autor: Patras Antonio 09.12.2009
Dupa câteva excelente volume de poezie si teorie literara, care l-au propulsat in fruntea Generatiei 80, Alexandru Musina si-a incercat nu de mult norocul si in genul epistolar, pare-se la indemnul prietenilor sai apropiati, Al. Cistelecan si Virgil Podoaba.
Acestia l-au convins sa corespondeze cu ei regulat, pe timpul vacantelor petrecute la tratament in statiunea balneara de la Olanesti, "scrisorile" fiind publicate apoi in binecunoscutul serial din revista "Vatra". Adunându-le finalmente in cartea cu titlul "Scrisorile unui geniu balnear", Musina pare sa fi dat in sfârsit, in registru epistolar (gen "minor", zice-se) opera sa majora, adica cea mai conforma cu formula spiritului sau.
Intr-adevar, in scrisorile adresate celor doi prieteni Musina izbuteste un tur de forta absolut formidabil, atingând in treacat, in pagini de mare subtilitate eseistica, toate problemele care-i solicita spiritul la un moment sau altul al zilei, in functie de dispozitie sau de personalitatea "adresantului", fara nici un plan prealabil si fara sistema.
Autorul isi explica aplombul epistolar printr-un foarte subtil mobil psihologic, care nu are nici o legatura cu nevoia de comunicare (cei doi amici nu-i raspund niciodata la scrisori): "Iata, in loc sa trec la treaba, iti explic pe zeci de pagini de ce nu pot sa fac ceea ce ar trebui sa fac. Gasind zeci de vinovati: contextul, educatia, regimul, modelul de filosof român etc. Ajuns aici descopar - cu stupoare - ca sunt exact ca si prietenii, rudele, cunostintele mele care, când le propui sa faceti (impreuna) ceva, iti explica: ca nu se poate, de ce nu se poate. Si depun in asta o energie, o subtilitate, dovedesc o tenacitate cu care - impreuna - de mult ati fi realizat ce le-ai propus".
E vorba, asadar, de o pura conventie, se pare suficient de motivanta pentru a-l inghonti la scris pe ardeleanul cel istet ca un proverb, inclinat de la natura catre sanatoasa hodina si taifasul molcom, presarat din belsug cu bancuri si vorbe de duh. Or, tinând cont de faptul ca duhliul Musina poseda din nascare rezerve inepuizabile de umor, era normal ca o cantitate insemnata sa se reverse si in epistolele acestea - in treacat fie zis, adevarate modele de arta literara si de compozitie ad-hoc pe o tema data. Atentie insa - in spatele umorului dezinvolt si al frazelor articulate cu nerv si stil de meserias, se intrezareste parca altceva, un fond mai grav asupra caruia autorul vrea sa ne atraga atentia in repetate rânduri, mai intâi prin minimalizarea valorii literar-expresive a discursului epistolar: "Noi, postmodernii - marturiseste balnearul geniu intr-un Post Scriptum - ne mutilam sufletul, ne punem lacat gurii (care nu se mai opreste) pentru un final reusit (gândire eschatologica, ce sa-i faci!)". Pe de alta parte, atâta câta e, "literatura" din scrisorile de la Olanesti nici nu se compara cu vestitele opere din trecut si mare isprava nu-i daca sta bine mersi in proximitatea palavragelii fara frâu si fara masura din postmodernitate: "Ce folos ca sint inteligent, ca ma straduiesc sa fiu inteligent? Toate scrisorile mele nu fac cât 10 pagini din Dumas, nu mai zic un sonet de-al lui Petrarca. Palavrageala mea scripturala, ceva mai simpatica, cu referinte mai diverse, nu-i decât inca o voce in zgomotul jurnalistic generalizat, in bavardajul universal al lumii postmoderne".
Miza epistolarului este, evident, dincolo de expresivitatea meschin "beletristica", una de natura confesiv-eseistica, cu toate ca elementul biografic ce declanseaza scrisul e ocultat cu desavârsire (autorul se afla totusi la "tratament", ceea ce indica fara echivoc existenta unei "boli" oarecare, despre care nu ni se da totusi nici un indiciu, fie oricât de vag). Din "Scrisorile unui geniu balnear" se pot scoate numerose eseuri relativ bine delimitate in text despre literatura moderna si postmoderna, despre psihologia româneasca si naravurile autohtone, despre destinul criticii literare si al poeziei contemporane. Dar nu atât "ideile" in sine captiveaza la lectura, cât indimenticabila grefa musiniana, ingeniozitatea cu care sunt puse in scena aceste "idei", escortate de numeroase anecdote si episoade cu caracter memorialistic, unele nu lipsite de o anume candoare (m-a miscat frustrarea sfâsietoare a adolescentului Musina, care s-ar fi apucat de literatura, de unde i-a si venit imediat un succes facil, fiindca era tinut mereu pe banca de rezerve a echipei de fotbal).
In mod evident, apoi, epistolarul de la Olanesti graviteaza in jurul unor teme obsesive centrate pe ideea eticului, dintre care prietenia beneficiaza de cele mai frumoase elogii, majoritatea emise spontan, din fuga condeiului, intr-un stil elocvent si convingator prin sinceritate. Capabil la o adica de performante greu de imaginat in arta vorbirii oblice, cu reverente inselatoare si circumlocutiuni insinuante la culme, care ametesc si stupefiaza destinatarul, aici, in epistolele catre Virgil si Cis, prieteni verificati in timp, Musina lasa mai mereu garda jos, fara menajamente, fara dubioase escihve. Constata intr-un loc cu regret ca dupa 1989 multe prietenii s-au stricat, destramându-se odata cu lumea comunista, iar "oamenii cu care puteai sa juri ca ai fi mers (ar fi mers cu tine) pâna in pânzele albe ti-au devenit straini, de nu dusmani".
Singurii prieteni adevarati, in afara celor doi destinatari ai scrisorilor, par a fi colegii de la Universitate, Caius Dobrescu in primul rând (intelectualul cel mai rasat, de anvergura europeana - altfel, destul de ciufut deseori, cu reactii imprevizibile de om melancolic, atins de umoare), apoi Andrei Bodiu (omul de nadejde si camaradul saritor, desi cam rigid câteodata), Adi Lacatus - si cam asta e lista. Virgil si Cis ramân, evident, oamenii cei mai dragi epistolierului de la Olanesti, dar nici macar ei nu sunt menajati de acidul tare al condeiului musinian. Primul e ironizat adesea pentru metehnele sale de hermeneut constipat, exeget de marca al marelui poet Aurel Pantea, in vreme ce dragutul de Cis se vede scuturat de-a binelea pe chestia dezertarii din ASPRO si a pactului odios cu dusmanii din Uniunea Scriitorilor. Lui Virgil, veritabil soarece de biblioteca, ii trimite scrisori serioase, in care discuta despre soarta culturii moderne si despre mutatia valorilor, cu referinte amanuntite (Sloterdijk e invocat, nu stiu prea bine de ce, mai mereu), in vreme ce bunului Cis, mai afin prin fire, i se destainuie chiar de-a dreptul, ii vorbeste pe sleau, dând curs temperamentului sau de histrion cu gust pentru anecdota si pentru detaliul picant.
Or, daca pâna si prietenii patesc ce patesc, nu mai uimeste pe nimeni bleftureala de care au parte ceilalti, victime mai mult sau mai putin inocente ale genialului epistolier de la bai. Cu verbul sau pedepsitor, el sfichiuieste justitiar mai ales tradarea intelectualilor, care s-au dovedit cu atât mai detestabili cu cât si-au vândut sufletul pentru nimica toata, calcând peste cadavre. Nu inteleg totusi de unde vine inversunarea cu care-i taxeaza in repetate rânduri - drept "odioase canalii", profitori ai regimului comunist si turnatori ordinari, lipsiti de regrete - chiar pe Doinas si Paleologu, as zice mai degraba victime, de vreme ce au trecut si prin puscarii, si prin numeroase alte privatiuni cumplite. In alta parte e de identificat raul, nu in personalitatea de luminoasa memorie a celor doi carturari! Veninul musinian, in acest caz (singurul, de altfel), emana o pestilentiala miasma resentimentara, care imi jigneste simtul moral. In rest, no problem. "Paltinisenii" nu sunt nici ei crutati, dar tinta atacului e de alta natura (benigna in fond, cu toata ironia) si vizeaza rasunatorul succes mediatic al Scolii lui Noica, succes altminteri corect identificat din unghi sociologic: "Dar ce oferea nou, diferit Scoala de la Paltinis? Lucruri care lipseau din meniul curent al românului cultural: elita (culturala, filozofica), un model paideic (un invatator, un guru, un maestru, opus - fie si implicit - dictatorului analfabet & oamenilor lui) si, nu in ultimul rând, legatura directa cu marele moment interbelic, dar si cu starurile internationale iesite de acolo (Cioran, Eliade, Ionescu). Legatura personala, pentru ca, in buna traditie ortodoxa & levantina, românii nu cred in transmiterea ideilor, in comunitati intelectuale abstracte (de lectura, in ultima instanta), ci in transmiterea - fizica - a harului si a insemnelor puterii (prin contact direct, vietuire impreuna)".
Unele formule portretistice sunt memorabile, se prind parca de personaj ca un cognomen de pomina - vezi "tripleta de aur" formata din Andrei Plesu ("Popa Duhu al diplomatiei mioritice"), Gabriel Liiceanu ("protopopul comersant"), si H.-R. Patapievici ("calugarul mediatic"). Nici când discuta despre Generatia '80 nu se arata autorul scrisorilor mai ingaduitor. Bilantul criticii e, hotarât, negativ - Ion Bogdan Lefter, desi promitea mult, a esuat in jurnalism si strategii de culise; amicul "Cis", in loc sa scrie multasteptata "Istorie a poeziei contemporane", si-a risipit talentul in cronicareala si lucruri marunte; Virgil e "hermeneut"; Radu G. Teposu n-a dat nimic dupa 1989; Simut, desi harnic, nu conteaza, pentru ca n-are organ pentru poezie; Dan C. Mihailescu e vedeta TV, dar nici el nu pare sa se inhame la o "istorie" a generatiei s.a.m.d.
Salvarea - crede cu naivitate geniul de la Olanesti - ar urma sa vina tot de la "tatucul" Manolescu, singurul in masura sa faca ordine in literatura si sa stabileasca canonul.
De obicei, la capatul unui bilant de acest gen, descurajat, autorul se plânge de miza insignifianta a "epistolarului", de timpul irosit in asemenea lucrare zadarnica, si viseaza din nou la izbânda poetica sau la o glorie mai durabila, de prozator sau, de n-o fi cu banat, de savant pursânge, cu blazonul stantat la marile universitati europene. In fine, dintr-un motiv sau altul, epistolierul de la Olanesti se plictiseste la un moment dat de propria-i genialitate - "poate ca idei as mai avea, pe undeva prin cotloanele mintii, dar am obosit sa ma prefac ca va scriu numai ca sa arat ce inteligent sint, numai ca sa fericesc natia si viitorimea cu roadele mintii mele" - si-si anunta retragerea din scena, cu promisiunea de a da cât mai curând la tipar un studiu serios despre universalitatea limbii latine si posibilitatea resurectiei sale in postmodernitate. E genul de studiu care - amicus Caius dixit! - ar avea mare succes... in Franta.
Nu stiu de s-o fi tinut sau nu de cuvânt balnearul nostru geniu valah. Dar decât sa-l vad cum se canoneste degeaba, visând in desert la un discutabil prestigiu de savant cu renume mondial, prefer sa mi-l imaginez undeva mai pe-aproape, scriind epistole inspirate de duhul binecuvântat al apelor minerale de la Olanesti.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.