IASII LUI PATRAS/ Cum poti deveni geniu la bai
Autor:
Patras Antonio
09.12.2009
Dupa câteva excelente volume de
poezie si teorie literara, care l-au propulsat in fruntea
Generatiei 80, Alexandru Musina si-a incercat nu de mult norocul si
in genul epistolar, pare-se la indemnul prietenilor sai apropiati,
Al. Cistelecan si Virgil Podoaba.
Acestia l-au convins sa
corespondeze cu ei regulat, pe timpul vacantelor petrecute la
tratament in statiunea balneara de la Olanesti, "scrisorile" fiind
publicate apoi in binecunoscutul serial din revista "Vatra".
Adunându-le finalmente in cartea cu titlul "Scrisorile unui geniu
balnear", Musina pare sa fi dat in sfârsit, in registru epistolar
(gen "minor", zice-se) opera sa majora, adica cea mai conforma cu
formula spiritului sau.
Intr-adevar, in scrisorile
adresate celor doi prieteni Musina izbuteste un tur de forta
absolut formidabil, atingând in treacat, in pagini de mare
subtilitate eseistica, toate problemele care-i solicita spiritul la
un moment sau altul al zilei, in functie de dispozitie sau de
personalitatea "adresantului", fara nici un plan prealabil si fara
sistema.
Autorul isi explica aplombul
epistolar printr-un foarte subtil mobil psihologic, care nu are
nici o legatura cu nevoia de comunicare (cei doi amici nu-i raspund
niciodata la scrisori): "Iata, in loc sa trec la treaba, iti explic
pe zeci de pagini de ce nu pot sa fac ceea ce ar trebui sa fac.
Gasind zeci de vinovati: contextul, educatia, regimul, modelul de
filosof român etc. Ajuns aici descopar - cu stupoare - ca
sunt exact ca si prietenii, rudele, cunostintele mele care, când le
propui sa faceti (impreuna) ceva, iti explica: ca nu se poate, de
ce nu se poate. Si depun in asta o energie, o subtilitate, dovedesc
o tenacitate cu care - impreuna - de mult ati fi realizat ce le-ai
propus".
E vorba, asadar, de o pura
conventie, se pare suficient de motivanta pentru a-l inghonti la
scris pe ardeleanul cel istet ca un proverb, inclinat de la natura
catre sanatoasa hodina si taifasul molcom, presarat din belsug cu
bancuri si vorbe de duh. Or, tinând cont de faptul ca duhliul
Musina poseda din nascare rezerve inepuizabile de umor, era normal
ca o cantitate insemnata sa se reverse si in epistolele acestea -
in treacat fie zis, adevarate modele de arta literara si de
compozitie ad-hoc pe o tema data. Atentie insa - in spatele
umorului dezinvolt si al frazelor articulate cu nerv si stil de
meserias, se intrezareste parca altceva, un fond mai grav asupra
caruia autorul vrea sa ne atraga atentia in repetate rânduri, mai
intâi prin minimalizarea valorii literar-expresive a discursului
epistolar: "Noi, postmodernii - marturiseste balnearul geniu
intr-un Post Scriptum - ne mutilam sufletul, ne punem lacat
gurii (care nu se mai opreste) pentru un final reusit (gândire
eschatologica, ce sa-i faci!)". Pe de alta parte, atâta câta e,
"literatura" din scrisorile de la Olanesti nici nu se compara cu
vestitele opere din trecut si mare isprava nu-i daca sta bine mersi
in proximitatea palavragelii fara frâu si fara masura din
postmodernitate: "Ce folos ca sint inteligent, ca ma straduiesc sa
fiu inteligent? Toate scrisorile mele nu fac cât 10 pagini din
Dumas, nu mai zic un sonet de-al lui Petrarca. Palavrageala mea
scripturala, ceva mai simpatica, cu referinte mai diverse, nu-i
decât inca o voce in zgomotul jurnalistic generalizat, in
bavardajul universal al lumii postmoderne".
Miza epistolarului este,
evident, dincolo de expresivitatea meschin "beletristica", una de
natura confesiv-eseistica, cu toate ca elementul biografic ce
declanseaza scrisul e ocultat cu desavârsire (autorul se afla
totusi la "tratament", ceea ce indica fara echivoc existenta unei
"boli" oarecare, despre care nu ni se da totusi nici un indiciu,
fie oricât de vag). Din "Scrisorile unui geniu balnear" se pot
scoate numerose eseuri relativ bine delimitate in text despre
literatura moderna si postmoderna, despre psihologia româneasca si
naravurile autohtone, despre destinul criticii literare si al
poeziei contemporane. Dar nu atât "ideile" in sine captiveaza la
lectura, cât indimenticabila grefa musiniana, ingeniozitatea cu
care sunt puse in scena aceste "idei", escortate de numeroase
anecdote si episoade cu caracter memorialistic, unele nu lipsite de
o anume candoare (m-a miscat frustrarea sfâsietoare a
adolescentului Musina, care s-ar fi apucat de literatura, de unde
i-a si venit imediat un succes facil, fiindca era tinut mereu pe
banca de rezerve a echipei de fotbal).
In mod evident, apoi,
epistolarul de la Olanesti graviteaza in jurul unor teme obsesive
centrate pe ideea eticului, dintre care prietenia beneficiaza de
cele mai frumoase elogii, majoritatea emise spontan, din fuga
condeiului, intr-un stil elocvent si convingator prin sinceritate.
Capabil la o adica de performante greu de imaginat in arta vorbirii
oblice, cu reverente inselatoare si circumlocutiuni insinuante la
culme, care ametesc si stupefiaza destinatarul, aici, in epistolele
catre Virgil si Cis, prieteni verificati in timp, Musina lasa mai
mereu garda jos, fara menajamente, fara dubioase escihve. Constata
intr-un loc cu regret ca dupa 1989 multe prietenii s-au stricat,
destramându-se odata cu lumea comunista, iar "oamenii cu care
puteai sa juri ca ai fi mers (ar fi mers cu tine) pâna in pânzele
albe ti-au devenit straini, de nu dusmani".
Singurii prieteni adevarati, in
afara celor doi destinatari ai scrisorilor, par a fi colegii de la
Universitate, Caius Dobrescu in primul rând (intelectualul cel mai
rasat, de anvergura europeana - altfel, destul de ciufut deseori,
cu reactii imprevizibile de om melancolic, atins de umoare), apoi
Andrei Bodiu (omul de nadejde si camaradul saritor, desi cam rigid
câteodata), Adi Lacatus - si cam asta e lista. Virgil si Cis ramân,
evident, oamenii cei mai dragi epistolierului de la Olanesti, dar
nici macar ei nu sunt menajati de acidul tare al condeiului
musinian. Primul e ironizat adesea pentru metehnele sale de
hermeneut constipat, exeget de marca al marelui poet Aurel Pantea,
in vreme ce dragutul de Cis se vede scuturat de-a binelea pe
chestia dezertarii din ASPRO si a pactului odios cu dusmanii din
Uniunea Scriitorilor. Lui Virgil, veritabil soarece de biblioteca,
ii trimite scrisori serioase, in care discuta despre soarta
culturii moderne si despre mutatia valorilor, cu referinte
amanuntite (Sloterdijk e invocat, nu stiu prea bine de ce, mai
mereu), in vreme ce bunului Cis, mai afin prin fire, i se
destainuie chiar de-a dreptul, ii vorbeste pe sleau, dând curs
temperamentului sau de histrion cu gust pentru anecdota si pentru
detaliul picant.
Or, daca pâna si prietenii
patesc ce patesc, nu mai uimeste pe nimeni bleftureala de care au
parte ceilalti, victime mai mult sau mai putin inocente ale
genialului epistolier de la bai. Cu verbul sau pedepsitor, el
sfichiuieste justitiar mai ales tradarea intelectualilor, care s-au
dovedit cu atât mai detestabili cu cât si-au vândut sufletul pentru
nimica toata, calcând peste cadavre. Nu inteleg totusi de unde vine
inversunarea cu care-i taxeaza in repetate rânduri - drept "odioase
canalii", profitori ai regimului comunist si turnatori ordinari,
lipsiti de regrete - chiar pe Doinas si Paleologu, as zice mai
degraba victime, de vreme ce au trecut si prin puscarii, si prin
numeroase alte privatiuni cumplite. In alta parte e de identificat
raul, nu in personalitatea de luminoasa memorie a celor doi
carturari! Veninul musinian, in acest caz (singurul, de altfel),
emana o pestilentiala miasma resentimentara, care imi jigneste
simtul moral. In rest, no problem. "Paltinisenii" nu sunt nici ei
crutati, dar tinta atacului e de alta natura (benigna in fond, cu
toata ironia) si vizeaza rasunatorul succes mediatic al Scolii lui
Noica, succes altminteri corect identificat din unghi sociologic:
"Dar ce oferea nou, diferit Scoala de la Paltinis? Lucruri
care lipseau din meniul curent al românului cultural:
elita (culturala, filozofica), un model paideic (un
invatator, un guru, un maestru, opus - fie si implicit -
dictatorului analfabet & oamenilor lui) si, nu in ultimul rând,
legatura directa cu marele moment interbelic, dar si cu
starurile internationale iesite de acolo (Cioran, Eliade,
Ionescu). Legatura personala, pentru ca, in buna traditie
ortodoxa & levantina, românii nu cred in transmiterea ideilor,
in comunitati intelectuale abstracte (de lectura, in ultima
instanta), ci in transmiterea - fizica - a harului si a
insemnelor puterii (prin contact direct, vietuire
impreuna)".
Unele formule portretistice sunt
memorabile, se prind parca de personaj ca un cognomen de
pomina - vezi "tripleta de aur" formata din Andrei Plesu ("Popa
Duhu al diplomatiei mioritice"), Gabriel Liiceanu ("protopopul
comersant"), si H.-R. Patapievici ("calugarul mediatic"). Nici când
discuta despre Generatia '80 nu se arata autorul scrisorilor mai
ingaduitor. Bilantul criticii e, hotarât, negativ - Ion Bogdan
Lefter, desi promitea mult, a esuat in jurnalism si strategii de
culise; amicul "Cis", in loc sa scrie multasteptata "Istorie a
poeziei contemporane", si-a risipit talentul in cronicareala si
lucruri marunte; Virgil e "hermeneut"; Radu G. Teposu n-a dat nimic
dupa 1989; Simut, desi harnic, nu conteaza, pentru ca n-are organ
pentru poezie; Dan C. Mihailescu e vedeta TV, dar nici el nu pare
sa se inhame la o "istorie" a generatiei s.a.m.d.
Salvarea - crede cu naivitate
geniul de la Olanesti - ar urma sa vina tot de la "tatucul"
Manolescu, singurul in masura sa faca ordine in literatura si sa
stabileasca canonul.
De obicei, la capatul unui
bilant de acest gen, descurajat, autorul se plânge de miza
insignifianta a "epistolarului", de timpul irosit in asemenea
lucrare zadarnica, si viseaza din nou la izbânda poetica sau la o
glorie mai durabila, de prozator sau, de n-o fi cu banat, de savant
pursânge, cu blazonul stantat la marile universitati europene. In
fine, dintr-un motiv sau altul, epistolierul de la Olanesti se
plictiseste la un moment dat de propria-i genialitate - "poate ca
idei as mai avea, pe undeva prin cotloanele mintii, dar am obosit
sa ma prefac ca va scriu numai ca sa arat ce inteligent sint, numai
ca sa fericesc natia si viitorimea cu roadele mintii mele" - si-si
anunta retragerea din scena, cu promisiunea de a da cât mai curând
la tipar un studiu serios despre universalitatea limbii latine si
posibilitatea resurectiei sale in postmodernitate. E genul de
studiu care - amicus Caius dixit! - ar avea mare succes... in
Franta.
Nu stiu de s-o fi tinut sau nu
de cuvânt balnearul nostru geniu valah. Dar decât sa-l vad cum se
canoneste degeaba, visând in desert la un discutabil prestigiu de
savant cu renume mondial, prefer sa mi-l imaginez undeva mai
pe-aproape, scriind epistole inspirate de duhul binecuvântat al
apelor minerale de la Olanesti.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.