SPIRITUALIA/ Lumini si umbre pe calea convertirii

Autor: Vasileanu Marius 16.12.2009
In "Jurnalul fericirii", Nicolae Steinhardt face o schiţă a modalităţilor de raportare la universul concentraţionar. Steinhardt vorbeşte despre soluţia Soljeniţin ("de-acum incolo sunt un om mort") - un astfel de om nemaiputând fi ameninţat, şantajat etc.; despre soluţia Zinoviev, "zurbagiul" (acela care "pentru nimic in lume nu intră in sistem") - individ slobod la gură precum copilul din povestea regelui gol; in sfârşit, soluţia Vladimir Bukovski - "in prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta".
In consecinţă, pe lângă cele trei soluţii, (1) "moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată", (2) "nepăsare şi obrăznicie", (3) "vitejia insoţită de o veselie turbată", părintele Nicolae de la Rohia precizează din start că mai există soluţia mistică, aceasta "fiind consecinţa harului, prin esenţă selectiv".
Pornind de la cele de mai sus am indrăznit a sesiza, cu mai multe prilejuri, o paletă mai nuanţată acoperită de aşa-numita "soluţie mistică", pe care prefer să o numesc, mai larg, spirituală.
Astfel, putem identifica in Sandu Tudor un reprezentant exemplar al soluţiei mistice propriu-zise ori in Vasile Lovinescu unul dintre puţinii reprezentanţi ai soluţiei iniţiatice (a nu se confunda cu cea mistică). Dar - pentru a rămâne la aceeaşi generaţie versus comunism -, ne putem intreba totodată unde am putea incadra persoane libere prin intreaga lor viaţă spirituală, precum Constantin Noica, Alexandru Dragomir ori Mihail Avramescu. Evident, pe lângă cei de mai sus, nenumăraţi anonimi sau personaje cunoscute au reuşit să răspundă nevoii de libertate cu demnitate şi curaj, cu inteligenţă şi inspiraţie. Fiindcă la limita luminoasă orice formă de libertate trimite la libertatea spirituală.
Am făcut această introducere doar pentru a sublinia şi reaminti statura spirituală la care ajunsese Nicolae Steinhardt in contextul istoric cunoscut. Pentru a-l inţelege insă pe Steinhardt, ar trebui să-l privim şi dinspre trecut. Am avut o reală bucurie descoperind pe tarabele recentului Târg de Carte "Gaudeamus" din Bucureşti o excepţională lucrare apărută la o editură prea discretă, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, in 2004: "Convertire şi integrare religioasă in Moldova la inceputul epocii moderne", semnată de Mihai-Răzvan Ungureanu. Intr-un spaţiu generos (peste 400 de pagini), autorul studiului face o trecere in revistă a fenomenului convertirii la creştinism, cu precădere la ortodoxie. Intr-o primă parte sunt evaluate situaţia statistică a convertiţilor in localitatea Iaşi (intre 1755 şi jumătatea secolului XIX), originile etnice ale acestora, strategiile personale de inserţie socială, comportamentele sociale, imaginea publică a convertiţilor, căsătoriile mixte. Intr-o a doua parte, istoricul evidenţiază câteva biografii de succes in societatea acelor vremuri. In fine, un ultim capitol al excelentei lucrări este dedicat "Misiunilor protestante in Moldova şi Iaşi şi rolului acestora in convertirea evreilor intre anii 1835 şi 1860". Studiul mai cuprinde o consistentă anexă documentară (70 de pagini).
Desigur că bună parte dintre motivele convertirii sunt de natură economică şi politică. "Singura indicaţie precisă asupra dinamicii convertirii la Iaşi provine dintr-o «Condică pentru botezaţii carii din alte religii au vinit la pravoslavnica credinţă», intocmită de membrii Dicasteriei mitropolitane in anii 1819-1832" (p. 36). In afara datelor tehnice, autorul notează: "Sunt familii care se botează in totalitate şi care obţin protecţie domnească, familii de umili pe care-i năşeşte doar preotul, sunt femei şi bărbaţi singuri, lipsiţi de şansa unei situaţii imbunătăţite - toţi contând, insă, ca «reintorşi din eresuri la dreptslăvitoarea credinţă»" (ibidem). Media convertirilor anuale pare a fi undeva la 34 de suflete, pentru o populaţie totală a urbei (Iaşi) aflată undeva intre 40.000 şi 60.000. Iar, pentru primul pătrar de veac XIX, ar fi vorba despre aproximativ 1% din populaţie - ceea ce nu-i deloc puţin lucru.
Cercetătorul Mihai-Răzvan Ungureanu stăruie cu acribie şi asupra provenienţei etnice şi religioase a neofiţilor. In funcţie de spasmele istoriei, vom găsi intr-un procent consistent convertiţi polonezi, evrei, armeni, lipoveni, "nemţi" (in realitate germani şi austrieci), italieni etc.
…Dar convertitul, purtând adesea numele de Botezatu, este perceput de societate in continuare pe baze neprincipiale. "Convertitul este indeobşte văzut ca prizonier al stării sale inferioare; comportarea abnormă se explică (…) drept implicită schimbării sale de identitate" (p. 94). Sau: "Cuplurile de convertiţi nu par deloc inchegate şi, deci, sunt lipsite de coeziune şi de rezistenţă in timp. Căsătoria arată mai curând ca un compromis, in interiorul căruia partenerii admit comportamente sancţionabile de către Biserică sau de către autorităţile seculare" (p. 95).
Un capitol aparte, spuneam, il reprezintă acele câteva biografii de succes. Un exemplu elocvent este cel dedicat lui Mihail Vitlimescu, "un caz exemplar de convertire izbutită: intâi evreu, devine creştin din convingere şi se integrează relativ uşor in mediile capitalei moldovene, numele său este pomenit in numeroase ipostaze şi figurează in lista credincioşilor lui Mihai Sturdza" (p. 125). Care este insă percepţia acestuia intre românii neaoşi? Iată zugrăvirea făcută de Constantin Sion in "Arhondologia Moldovei" (Iaşi, 1892, p. 60): un "jidov botezat, dascăl de limba jidovească, slugă in casă la domnul Mihai Sturdza, care l-au şi boierit". Nimic despre imensa cultură, nimic despre loialitatea fără rest a acestui om!...
Multe ar fi de rostit şi de studiat pornind de la această strălucită lecţie de istorie. Mă voi intoarce insă la Nicolae Steinhardt. Ca şi confratele său intru suferinţă, cu un traseu similar, Mihail Avramescu - al cărui destin nu este incă suficient evidenţiat azi -, Steinhardt s-a convertit, in mod evident, din vocaţie. Mai mult, ulterior a imbrăcat haina monahală dovedind prin predici şi scrieri că este un demn urmaş al lui Pavel. Uriaşa sa cultură laică nu a făcut decât să se altoiască in mod fericit pe cultura teologică proaspăt asumată. Cu toate acestea, incă se mai aud in zilele noastre sărmane voci fundamentaliste care rezonează cu prejudecăţile veacurilor demult apuse: vezi Doamne, Steinhardt ar fi mai puţin de luat in seamă date fiind deprinderile sale intelectuale şi - scandalos! - provenienţa etnică. Este adevărat, aceste voci pline de frustări nu reprezintă nicidecum poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române, dar se mai aud inclusiv in rândul unor monahi, inclusiv, din păcate, printre studenţii teologi. Le recomand tuturora acest consistent, inteligent şi inedit studiu semnat de Mihai-Răzvan Ungureanu, una dintre cele mai bune cărţi de istorie românească aparţinând unei noi generaţii. Poate se vor dumiri: fundamentalismul ortodox poartă cocoaşa unor prejudecăţi provenite din secolele intrării in modernitate. Aşa cum Mihai Vitlimescu face deja parte din istoria noastră, dovedindu-şi vrednicia ca intelectual şi sfetnic de taină, tot astfel teologia românească nu va mai putea face abstracţie vreodată de cel care a scris "Jurnalul fericirii". Dar pentru a realiza acest fapt, independent de istorie, ai nevoie de o fărâmă de libertate (interioară)…

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenta in filosofie (Universitatea Bucuresti) si un master in antropologia spatiului sacru (Universitatea de Arhitectura ''Ion Mincu''). Este doctorand al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Litere, cu o tema interdisciplinara in care continua studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale si profesor de istorie a religiilor in invatamantul preuniversitar. A sustinut o bogata activitate in presa: studii, articole, eseuri, recenzii, proza scurta, editoriale, interviuri - in jurnale, reviste culturale si cu profil spiritual -, producator si realizator de emisiuni radio, numeroase colaborari la principalele televiziuni centrale. In ultimii ani a fost editorialist si editor coordonator (departamentul cultura-religie) la ziarul ''Adevarul'' si redactor-sef al revistei ''Adevarul literar si artistic''; ulterior a fost senior editor la agentia de presa ''NewsIn'', coordonand departamentele de cultura-religie si media-publicitate. Actualmente semneaza o rubrica saptamanala in suplimentul ''Aldine'' al ziarului ''Romania libera'' si preda istoria religiilor la Universitatea Bucuresti.