SPIRITUALIA/ Lumini si umbre pe calea convertirii
Autor:
Vasileanu Marius
16.12.2009
In "Jurnalul fericirii", Nicolae
Steinhardt face o schiţă a modalităţilor de raportare la universul
concentraţionar. Steinhardt vorbeşte despre soluţia Soljeniţin
("de-acum incolo sunt un om mort") - un astfel de om nemaiputând fi
ameninţat, şantajat etc.; despre soluţia Zinoviev, "zurbagiul"
(acela care "pentru nimic in lume nu intră in sistem") - individ
slobod la gură precum copilul din povestea regelui gol; in sfârşit,
soluţia Vladimir Bukovski - "in prezenţa tiraniei, asupririi,
mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu
numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta
nebună de a trăi şi de a lupta".
In consecinţă, pe lângă cele
trei soluţii, (1) "moartea consimţită, asumată, anticipată,
provocată", (2) "nepăsare şi obrăznicie", (3) "vitejia insoţită de
o veselie turbată", părintele Nicolae de la Rohia precizează din
start că mai există soluţia mistică, aceasta "fiind consecinţa
harului, prin esenţă selectiv".
Pornind de la cele de mai sus am
indrăznit a sesiza, cu mai multe prilejuri, o paletă mai nuanţată
acoperită de aşa-numita "soluţie mistică", pe care prefer să o
numesc, mai larg, spirituală.
Astfel, putem identifica in
Sandu Tudor un reprezentant exemplar al soluţiei mistice
propriu-zise ori in Vasile Lovinescu unul dintre puţinii
reprezentanţi ai soluţiei iniţiatice (a nu se confunda cu cea
mistică). Dar - pentru a rămâne la aceeaşi generaţie versus
comunism -, ne putem intreba totodată unde am putea incadra
persoane libere prin intreaga lor viaţă spirituală, precum
Constantin Noica, Alexandru Dragomir ori Mihail Avramescu. Evident,
pe lângă cei de mai sus, nenumăraţi anonimi sau personaje cunoscute
au reuşit să răspundă nevoii de libertate cu demnitate şi curaj, cu
inteligenţă şi inspiraţie. Fiindcă la limita luminoasă orice formă
de libertate trimite la libertatea spirituală.
Am făcut această introducere
doar pentru a sublinia şi reaminti statura spirituală la care
ajunsese Nicolae Steinhardt in contextul istoric cunoscut. Pentru
a-l inţelege insă pe Steinhardt, ar trebui să-l privim şi dinspre
trecut. Am avut o reală bucurie descoperind pe tarabele recentului
Târg de Carte "Gaudeamus" din Bucureşti o excepţională lucrare
apărută la o editură prea discretă, Editura Universităţii
"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, in 2004: "Convertire şi integrare
religioasă in Moldova la inceputul epocii moderne", semnată de
Mihai-Răzvan Ungureanu. Intr-un spaţiu generos (peste 400 de
pagini), autorul studiului face o trecere in revistă a fenomenului
convertirii la creştinism, cu precădere la ortodoxie. Intr-o primă
parte sunt evaluate situaţia statistică a convertiţilor in
localitatea Iaşi (intre 1755 şi jumătatea secolului XIX), originile
etnice ale acestora, strategiile personale de inserţie socială,
comportamentele sociale, imaginea publică a convertiţilor,
căsătoriile mixte. Intr-o a doua parte, istoricul evidenţiază
câteva biografii de succes in societatea acelor vremuri. In fine,
un ultim capitol al excelentei lucrări este dedicat "Misiunilor
protestante in Moldova şi Iaşi şi rolului acestora in convertirea
evreilor intre anii 1835 şi 1860". Studiul mai cuprinde o
consistentă anexă documentară (70 de pagini).
Desigur că bună parte dintre
motivele convertirii sunt de natură economică şi politică. "Singura
indicaţie precisă asupra dinamicii convertirii la Iaşi provine
dintr-o «Condică pentru botezaţii carii din alte religii au vinit
la pravoslavnica credinţă», intocmită de membrii Dicasteriei
mitropolitane in anii 1819-1832" (p. 36). In afara datelor tehnice,
autorul notează: "Sunt familii care se botează in totalitate şi
care obţin protecţie domnească, familii de umili pe care-i năşeşte
doar preotul, sunt femei şi bărbaţi singuri, lipsiţi de şansa unei
situaţii imbunătăţite - toţi contând, insă, ca «reintorşi din
eresuri la dreptslăvitoarea credinţă»" (ibidem). Media
convertirilor anuale pare a fi undeva la 34 de suflete, pentru o
populaţie totală a urbei (Iaşi) aflată undeva intre 40.000 şi
60.000. Iar, pentru primul pătrar de veac XIX, ar fi vorba despre
aproximativ 1% din populaţie - ceea ce nu-i deloc puţin
lucru.
Cercetătorul Mihai-Răzvan
Ungureanu stăruie cu acribie şi asupra provenienţei etnice şi
religioase a neofiţilor. In funcţie de spasmele istoriei, vom găsi
intr-un procent consistent convertiţi polonezi, evrei, armeni,
lipoveni, "nemţi" (in realitate germani şi austrieci), italieni
etc.
…Dar convertitul, purtând adesea
numele de Botezatu, este perceput de societate in continuare pe
baze neprincipiale. "Convertitul este indeobşte văzut ca prizonier
al stării sale inferioare; comportarea abnormă se explică (…) drept
implicită schimbării sale de identitate" (p. 94). Sau: "Cuplurile
de convertiţi nu par deloc inchegate şi, deci, sunt lipsite de
coeziune şi de rezistenţă in timp. Căsătoria arată mai curând ca un
compromis, in interiorul căruia partenerii admit comportamente
sancţionabile de către Biserică sau de către autorităţile seculare"
(p. 95).
Un capitol aparte, spuneam, il
reprezintă acele câteva biografii de succes. Un exemplu elocvent
este cel dedicat lui Mihail Vitlimescu, "un caz exemplar de
convertire izbutită: intâi evreu, devine creştin din convingere şi
se integrează relativ uşor in mediile capitalei moldovene, numele
său este pomenit in numeroase ipostaze şi figurează in lista
credincioşilor lui Mihai Sturdza" (p. 125). Care este insă
percepţia acestuia intre românii neaoşi? Iată zugrăvirea făcută de
Constantin Sion in "Arhondologia Moldovei" (Iaşi, 1892, p. 60): un
"jidov botezat, dascăl de limba jidovească, slugă in casă la domnul
Mihai Sturdza, care l-au şi boierit". Nimic despre imensa cultură,
nimic despre loialitatea fără rest a acestui om!...
Multe ar fi de rostit şi de
studiat pornind de la această strălucită lecţie de istorie. Mă voi
intoarce insă la Nicolae Steinhardt. Ca şi confratele său intru
suferinţă, cu un traseu similar, Mihail Avramescu - al cărui destin
nu este incă suficient evidenţiat azi -, Steinhardt s-a convertit,
in mod evident, din vocaţie. Mai mult, ulterior a imbrăcat haina
monahală dovedind prin predici şi scrieri că este un demn urmaş al
lui Pavel. Uriaşa sa cultură laică nu a făcut decât să se altoiască
in mod fericit pe cultura teologică proaspăt asumată. Cu toate
acestea, incă se mai aud in zilele noastre sărmane voci
fundamentaliste care rezonează cu prejudecăţile veacurilor demult
apuse: vezi Doamne, Steinhardt ar fi mai puţin de luat in seamă
date fiind deprinderile sale intelectuale şi - scandalos! -
provenienţa etnică. Este adevărat, aceste voci pline de frustări nu
reprezintă nicidecum poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române,
dar se mai aud inclusiv in rândul unor monahi, inclusiv, din
păcate, printre studenţii teologi. Le recomand tuturora acest
consistent, inteligent şi inedit studiu semnat de Mihai-Răzvan
Ungureanu, una dintre cele mai bune cărţi de istorie românească
aparţinând unei noi generaţii. Poate se vor dumiri:
fundamentalismul ortodox poartă cocoaşa unor prejudecăţi provenite
din secolele intrării in modernitate. Aşa cum Mihai Vitlimescu face
deja parte din istoria noastră, dovedindu-şi vrednicia ca
intelectual şi sfetnic de taină, tot astfel teologia românească nu
va mai putea face abstracţie vreodată de cel care a scris "Jurnalul
fericirii". Dar pentru a realiza acest fapt, independent de
istorie, ai nevoie de o fărâmă de libertate
(interioară)…
MARIUS VASILEANU
(n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenta in
filosofie (Universitatea Bucuresti) si un master in antropologia
spatiului sacru (Universitatea de Arhitectura ''Ion Mincu''). Este
doctorand al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Litere, cu o
tema interdisciplinara in care continua studiile de antropologie a
religiei. A fost director al Editurii Muzicale si profesor de
istorie a religiilor in invatamantul preuniversitar. A sustinut o
bogata activitate in presa: studii, articole, eseuri, recenzii,
proza scurta, editoriale, interviuri - in jurnale, reviste
culturale si cu profil spiritual -, producator si realizator de
emisiuni radio, numeroase colaborari la principalele televiziuni
centrale. In ultimii ani a fost editorialist si editor coordonator
(departamentul cultura-religie) la ziarul ''Adevarul'' si
redactor-sef al revistei ''Adevarul literar si artistic''; ulterior
a fost senior editor la agentia de presa ''NewsIn'', coordonand
departamentele de cultura-religie si media-publicitate. Actualmente
semneaza o rubrica saptamanala in suplimentul ''Aldine'' al
ziarului ''Romania libera'' si preda istoria religiilor la
Universitatea Bucuresti.