MEMORIA CARTII POSTALE/ Ce spune si ce nu spune presa militara

Toate armatele moderne de la Napoleon incoace au avut si incă mai au nevoie de propria lor presă militară. Comandantii si sefii trebuie să dispună de un vector mediatic prin care să comunice, nu să dea ordine, din ce in ce mai numerosilor lor subordonati, iar acestia, dincolo de ce se aude sau se scrie ca zvon sau speculatie, simt nevoia să afle si varianta oficială a evenimentelor.

In plus, pentru marii sefi si generali, presa militară a fost dintotdeauna un mijloc de sustinere si dirijare a moralului trupelor, un factor, nu-i asa?, esential al eficacitătii functionării oricărui organism militar. Urmând cursul evolutiilor tehnologice, presa militară a fost la inceput doar scrisă (foi, gazete, ziare, reviste), dupa care au apărut emisiunile radiofonice dedicate soldatilor si, in fine, filme si televiziuni produse de militari si destinate militarilor. La fel au stat lucrurile si la noi, desigur, nu la dimensiuni americane, britanice sau germane. Notabila diferentă a constat in faptul că programele de televiziune si radio militare românesti s-au adresat vreme de 38 de ani nu exclusiv militarilor (cum era cazul ziarelor, gazetelor sau revistelor), ci si societătii civile, deoarece, chiar dacă erau realizate si finantate de Ministerul Apărării Nationale, erau difuzate nu pe canale speciale, ca la americani, britanici sau germani, ci pe posturile nationale de televiziune si radio.

Prima emisiune militară de televiziune (15 minute) s-a transmis pe TVR pe 30 martie 1968 din ordinul lui Nicolae Ceausescu, care voia să vadă "ceva cu armata la televizor". Din toamnă, probabil si sub impulsul invadarii Cehoslovaciei, emisiunea, sub genericul "De strajă patriei", a inceput să se transmită săptămânal (până in 1989), duminica la prânz, având 30 de minute, din care 10 minute filmate in teren si restul discutii, interviuri in direct din studio, toate realizate de ofiteri reprofilati in universul televiziunii din presa militară scrisă. Chiar dacă, la fel ca toate emisiunile televiziunii din acea vreme, "De strajă patriei" infătisa o realitate militară perfect cosmetizată, supusă total vizei ideologice, propagandei de partid si de stat, ea reusise să intre in tabieturile duminicale ale românilor, alături de emisiunea despre viata satelor. Nu pentru că ar fi fost pe atunci prea multi militari (peste 300.000 doar in M.Ap.N) sau tărani (incomplet orăsenizati si industrializati), ci pentru că aduceau o pată de culoare duminicală linistitoare (odihniti-vă, tara e bine apărată si hrănită).

Incepând din 1977, au fost eliminate treptat transmisiunile in direct, autocenzura redactorilor militari a devenit dură până la angoasă (dispăruse in schimb securistul din camera obscură insărcinat să intrerupă oricând emisiunea si să pună cartonul cu "Defectiune tehnică" dacă i se părea ceva suspect), iar autoorientarea politică in functie de cum băteau vânturile politice la Consiliul Politic Superior al Armatei era esentială. Nici o vorbă despre aspectele negative sau critici (cel mult până la nivelul unei companii, adică a căpitanului), "Cântarea României" era in floare, cum nelipsită era si tematica "Arma si unealta" - adică munca fortată a militarilor in termen pe santierele ceausiste sau in agricultură, in schimb toată lumea care "iesea pe sticlă" era proaspăt bărbierită, avea uniforma impecabil călcată si răspunsul invătat perfect.

După 1990, emisiunea s-a numit "Pro Patria", cele treizeci de minute au devenit timp de peste un deceniu o oră, aducând oarece audientă vinerea, la inceput de weekend. Personalitatea extrem de puternică a noului redactor-sef, colonelul poet Valeriu Pricină, cu toate accentele sale nationalist-pătimase, cu controversabilele, dar onestele sale idealisme si teribilisme culturale au creat amprenta editorială a emisiunii, care se inscria de altfel in trendul general al societătii românesti (incă profund conservatoare, dar deschisă la eforturi pentru integrare in NATO, participare entuziastă la misiuni internationale, parteneriate cu marile armate occidentale, un nou model de instructie etc.).

Oricâtă iluzorie libertate de exprimare sau talent jurnalistic ar fi avut noii redactori militari ad-hoc perindati intre 1990 si 2004 prin redactia "Pro Patria", ei nu puteau să arate in integralitate sărăcia cruntă in care se zbătea o armată incă entuziastă si doritoare de modernizare, dupa cum nu puteau arata prostia si incompetenta multor generali si colonei cu ifose postdecembriste, care ii tratau pe jurnalistii militari drept simpli pozari ai unei realităti ordonate de ei. "Pro Patria" in formatul clasic de emisiune săptămânală de televiziune pe canalul 1 al postului public de televiziune s-a stins in decembrie 2005, dar nu pentru că stagiul militar obligatoriu a fost desfiintat in 2007 sau pentru că s-au redus efectivele armatei, ci pentru că mentalitatea, preocupările si interesele de viată ale societătii românesti au evoluat in sensul desprinderii de vechile deprinderi si tabieturi mentale si al trecerii la un nou ritm si atitudine.