IASII LUI CRETU/ Marin Mincu: “Aveti opinii? Exprimati-le in scris, domnule!”
Autor:
Cretu Bogdan
16.12.2009
Mi
se pare absurd sa scriu la timpul trecut despre Marin Mincu,
prietenul meu atât de generos care, prin vigoare si tenacitate,
parea nemuritor. Cu un an si ceva in urma i-am lansat, la
Universitatea din Iasi, sinteza sa de o importanta majora despre
poezia româneasca a secolului trecut. A fost, ca de obicei,
sclipitor, incitant, ironic, autoironic, direct cu un profesor din
sala, care emitea pretentia de a vorbi macar cât invitatul nostru
dupa ce ii rasfoise cartea vreo 5 minute ("Aveti opinii?
Exprimati-le in scris, domnule!").
Marin Mincu era un prieten al
catedrei de Literatura Româna, apreciind superlativ profesori
precum Constantin Pricop, Antonio Patras, Doris Mironescu.
Intâlnirile sale cu studentii nostri au fost mereu pline de viata
si reciproc avantajoase. Omul avea un fermec pe are doar prostii
i-l puteau nega, electriza imediat auditoriul, incitându-l,
enervându-l daca era cazul, dar tinându-l oricum
treaz.
Tot ceea ce urmeaza sa scriu va
fi, asa cum este firesc in cazul unuin scriitor atât de important,
la timpul prezent.
Tomul impunator a aparut, dupa
cum scrie in caseta tehnica, in decembrie 2007, se intituleaza "O
panorama critica a poeziei românesti din secolul al XX-lea (de la
Alexandru Macedonski la Cristian Popescu)" si insumeaza aproape
1.200 de pagini. In orice caz, prin carti precum cele despre Ion
Barbu, Blaga, Eminescu, despre avangarda ori despre textualismul
optzecist, o atare isprava era cumva de banuit.
Cum prezenta panorama este
totodata si o antologie exigenta a poeziei noastre din veacul
trecut, se vor gasi, desigur, destui binevoitori care o vor plasa
in trena antologiei in 3 volume "Poezia româna actuala". Nimic mai
eronat: e vorba de o cu totul alta constructie, care implica
numeroase revizuiri, adaugiri, rescrieri. Marin Mincu ar fi putut
foarte bine sa publice doar materialul critic si ar fi iesit o
sinteza consistenta. Numai ca el considera ca este nevoie si de
antologarea propriu-zisa (care e tot act critic, de vreme ce nu se
face aleatoriu): astfel de opere devin "substitute ale istoriilor
literare", fiind mai eficace in "a forma gustul cititorilor si a
stimula procesul de canonizare poetica". Mai precis, considera
criticul, "antologiile comentate au devenit, astfel, mai utile
decât orice istorii sau, in orice caz, alcatuirea acestora
din urma poate sa preceada aparitia celorlalte". Citind aceasta
ipoteza, nu ai cum sa nu te gândesti ca "Panorama..." lui
Mincu precede anuntata "Istorie..." a lui Nicolae Manolescu.
Ceea ce este, pentru critica noastra, dincolo de orgolii si
prejudecati, o intâmplare fericita.
O istorie interna a
poeticitatii
Care sunt criteriile, metodele
de care autorul "Eseului despre textul poetic" face uz? Ca sa nu
existe neintelegeri, se precizeaza din start: "Aflându-ne la
inceputul secolului al XXI-lea, perspectiva noastra critica,
in alcatuirea acestei panorame, nu mai este negresit doar una
estetica". Altfel spus, Marin Mincu nu mai realizeaza o istorie a
poeziei, ci una a poeticitatii. Mai precis, il intereseaza
tocmai "modificarile interne ale poeticitatii". Or, aici trebuie
pus accentul. De aici porneste, de fapt, intreaga constructie a
lucrarii. Asta inseamna a intelege poezia ca pe un discurs
nefragmentat, cu o coerenta de sine statatoare, intors, la vârsta
maturitatii, catre sine. Nu exista, altfel spus, motivatii
exterioare actului poetic, ci doar stimulenti proprii. Iesim, prin
urmare, din domeniul istoriei literare, concepute ca descriere
didactica a unei epoci, ca insiruire de autori si de opere care nu
comunica intre ele, si ne apropiem de o viziune mult mai fidela
adevarului: exista o lege organica a poeziei care ii imprima o
anumita evolutie. Sau, in termenii lui Marin Mincu, o avansare a
poeticitatii. Astfel stând lucrurile, pariul criticului este sa
descifreze "cum sincronia verifica diacronia - dar si invers" si sa
argumenteze "motivarea transestetica a receptivitatii contextuale".
Altfel spus, poeticitatea depinde de un anumit orizont de
asteptare, specific unui anumit moment cultural si raspunde acestor
asteptari, repliindu-se sau, in cazurile fericite, silind
receptarea sa se replieze pentru a gasi canalul optim de
comunicare. Trebuie sa insist: e vorba de poeticitate, nu de
poezie. Despre statutul pe care poezia si-l asuma,
constientizându-l din ce in ce mai acut. Este o dubla determinare:
deschizându-se catre alte domenii, critica sileste si poezia sa
tina pasul, iar aceasta, raspunzând unei sensibilitati a veacului,
din ce in ce mai elaborata, impune o permanenta "updatare" a
discursului critic. Caci, la capatul acestui traseu, e limpede ca
poezia nu se poate dezlipi de poetica, ea devenind, cu necesitate,
un discurs in cunostinta de cauza, girat tocmai prin implicarea
existentiala a instantei enuntiative (eu poetic, sa-i spunem) in
propriul discurs.
Catre un textualism
organic
Nu, nu e o "revelatie", Marin
Mincu insistase anterior in suficiente cazuri asupra acestui
aspect: textualismul de care a facut atâta caz, incât, din lene a
gândirii, cei mai multi au inceput sa-l ia peste picior, nu este un
artificiu, un ornament strategic. Decupez un fragment elocvent
pentru a limpezi lucrurile: "S-a schimbat atitudinea fata de actul
poetic: acesta nu mai comunica neaparat un sens transcendent (sau
simbolic) sau, mai precis, nu mai urmareste un referent extern, ci
se comunica pe sine, nu mai simbolizeaza realul pus sub regim
metaforic, ci se intereseaza de operatia textualizanta. Totul este
insa rasfrânt in plan existential, astfel ca trairea nu dispare, ci
dimpotriva, se inteteste". Aici cade accentul: asupra investirii
afective, grave in planul construirii textului, asupra autolivrarii
in discurs. Aceasta asumare a actului creator devine marca si
garantie a valorii, indepartând poezia autentica de simpla
jonglerie, inginerie textuala. Prin urmare, textualismul reprezinta
o metoda de sondare a realului, nu o tehnica, o reteta la
indemâna oricui. Este exact ceea ce adesea nu s-a sesizat; de
aceea, ma bucur ca, in singura conica a cartii de pâna in acest
moment, un critic exigent cum este Paul Cernat are onestitatea de a
se revizui si de a observa ca textualismul, care e cu totul altceva
decât era pentru tel-quel-isti, poate deveni un optim
criteriu axiologic.
Ei bine, la acest nivel, al
profundei constiinte de sine a poeziei, s-a ajuns, fireste, târziu.
Prin urmare, Marin Mincu face un benefic excurs prin toate etapele
poeticitatii autohtone, pe care o cerceteaza având in vedere
raportul dintre obiectul si subiectul poeziei.
Constatând ca "problema constituirii subiectului poetic devine
obsesia fundamentala a poeticitatii românesti", nu ii este dificil
criticului sa descopere un punct de maxima intensitate in opera lui
Ion Barbu, pe care il vor continua, fie si instinctiv, optzecistii.
In ce consta acest climax? In faptul ca "eul poetic tinde sa
devina instanta absoluta a discursului, abolind treptat orice
mediere". Astfel privita, istoria poeziei noastre evolueaza firesc
de la formele poeziei orale, la scriitura autenticista a
nouazecistilor. Evolutia inseamna o cucerire treptata a constiintei
de sine, dublata de o autoinvestire in text, care sacrifica
literaritatea in favoarea literalitatii.
Ce criterii impune o asemenea
viziune interna, organica? In primul rând, poetii nu mai
sunt grupati in functie de anul nasterii, asa cum se proceda, la
noi, prin traditie. Criteriul corect devine anul debutului, altfel
spus momentul in care ei se inscriu in competitia poetica si
poietica, raspunzând unei necesitati organice a discursului
canonizat sau, dimpotriva, negând ceea ce se constituise drept
canon. Prin urmare, poezia nu se mai lasa vizitata dupa criterii
tematice, caci nu tema discursului impune natura sa, ci atitudinea
subiectului poetic fata de obiectul poeziei. Astfel, este preferat
conceptul de etapa celui, mult mai uzat, de perioada,
intrucât nu implica acel reductionist criteriu cronologic, devenit
inoperabil. Conteaza, la urma urmelor, evolutia interna,
conform unei logici de uz propriu, a poeticitatii, nu insiruirea
diacronica a unor opere extrase abuziv din contextul lor
firesc.
Tablou
sinoptic
Cum arata, astfel contemplata,
poezia noastra din secolul trecut? Exista patru etape distincte,
fiecare corespunzând unui model poetic net diferentiat de
celelalte: traditionalista, modernista, avangardista si
experimentalista. Fireste, exista formule modelizante pentru
fiecare categorie in parte (de pilda, Arghezi, Blaga, Barbu,
Bacovia, pentru modernism, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ion
Gheorghe, Leonid Dimov si Mircea Ivanescu, pentru experimentalism).
In polemica neagresiva cu Nicolae Manolescu, Marin Mincu isi
defineste termenii discutiei. Devine limpede pentru oricine e
dispus sa priceapa ca Mincu nu cauta, cum poate lasa impresia, nod
in papura, nu e ofensiv, ci e interesat de fidelizarea propriilor
criterii, in opozitie cordiala cu ale lui Manolescu. Regret ca nu
am spatiu sa detaliez aici disputa; trebuie sa remarc insa ca
dreptatea este de partea lui Marin Mincu, care sustine teoria celor
patru etape, spre deosebire de triada manolesciana (poezie
traditionala, modernista si avangardista). Or, asa cum largeste
Mincu teoria lui Guglielmi privitoare la experimentalism (care ar
fi doar un simptom al unui moment datat al poeziei italiene), e
limpede ca avem de-a face cu o cu totul alta viziune asupra actului
poetic, una care implica o intentie constructiva, devenind "o
adevarata categorie tipologica de creatie si de cunoastere, ce
instituie o alta atitudine epistemologica si face din metoda
experimentalista o marca a creativitatii
agonale".
Asa stând lucrurile, etapa
traditionalista cuprinde autori precum Goga, Aron Cotrus, Ion
Pillat, Voiculescu sau Nichifor Crainic (fara a se trece cu vederea
ca traditionalismul poate fi conceput, asa cum a facut-o Calinescu,
ca o forma de manifestare a modernismului), cea modernista i-ar
cuprinde pe simbolisti (de la Macedonski, Petica si Minulescu la
recuperatul D. Iacobescu) si pe modernistii propriu-zisi (Arghezi,
Bacovia, Blaga, Barbu, pâna la Maria Banus), avagardismul acopera
poezia unor Tzara, Vinea, Voronca, Bogza si a suprarealistilor
Gellu Naum, Virgil Teodorescu si Gherasim Luca, iar la
experimentalism intra deja "antimetafizicii" albatrosisti,
cerchistii, poetii din jurul revistei "Steaua", saizecistii si
manieristii saptezecisti, oniricii, precum si textualistii
optzecisti si, in fine, autenticistii si schizoizii anilor '90. Dar
si aici exista diferente de poeticitate, caci nu criteriul
generationist (care e o simpla conventie didactica) impune evolutia
poeziei.
Din selectie rezulta clar ca lui
Marin Mincu nu ii plac ornamentalii, ludicii, cerebralii, ironicii
reci, virtuozii, mimeticii, ci ca pretinde poeziei sa transmita
acel suflu existential pe care metoda textualista il presupune.
Aici discutiile se pot extinde la nesfârsit. In orice caz, trebuie
spus ca absentele care par frapante (Ana Blandiana, Mircea Dinescu,
Florin Iaru, T.T. Cosovei, Ion Stratan) sunt perfect justificate
din perspectiva autorului. Acestia pot satisface unele cerinte
estetice, dar nu participa la avansarea poeticitatii. Reiau
si eu, din lipsa de spatiu, verdictul de bun-simt al lui Paul
Cernat: aproape nici o prezenta nu este insa discutabila. Chiar si
atunci când risca, criticul o face argumentat.
Daca m-am concentrat mai mult
asupra metodei si a criteriilor de evaluare, este pentru ca acesta
mi se pare elementul cel mai important al lucrarii. De aici
porneste totul. Oricum, Marin Mincu a repurtat, cred, o victorie
esentiala in critica noastra, impunându-se drept cel mai pertinent
(termenul, atasat personalitatii vulcanice a autorului, le poate
parea unora paradoxal) cunoscator al poeziei noastre din secolul al
XX-lea. Un concurent precum Gheorghe Grigurcu nu a apucat sa dea
inca sinteza, iar poezia nu pare a fi, din ce a scris pâna acum,
domeniul de gratie al lui Nicolae Manolescu. Intr-un astfel de
peisaj sarac in lucrari de anvergura, "Panorama..." lui Marin Mincu
se impune ca un reper obligatoriu.
BOGDAN CRETU (nascut la 21
ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de
Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea
"Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna
cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii
critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul
pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru
debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un
optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi",
nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania
literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana
contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"),
Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar,
eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste
culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc.
Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor
din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si
Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de
Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi,
din 2006.