IASII LUI CRETU/ Marin Mincu: “Aveti opinii? Exprimati-le in scris, domnule!”

Autor: Cretu Bogdan 16.12.2009
Mi se pare absurd sa scriu la timpul trecut despre Marin Mincu, prietenul meu atât de generos care, prin vigoare si tenacitate, parea nemuritor. Cu un an si ceva in urma i-am lansat, la Universitatea din Iasi, sinteza sa de o importanta majora despre poezia româneasca a secolului trecut. A fost, ca de obicei, sclipitor, incitant, ironic, autoironic, direct cu un profesor din sala, care emitea pretentia de a vorbi macar cât invitatul nostru dupa ce ii rasfoise cartea vreo 5 minute ("Aveti opinii? Exprimati-le in scris, domnule!").
Marin Mincu era un prieten al catedrei de Literatura Româna, apreciind superlativ profesori precum Constantin Pricop, Antonio Patras, Doris Mironescu. Intâlnirile sale cu studentii nostri au fost mereu pline de viata si reciproc avantajoase. Omul avea un fermec pe are doar prostii i-l puteau nega, electriza imediat auditoriul, incitându-l, enervându-l daca era cazul, dar tinându-l oricum treaz.
Tot ceea ce urmeaza sa scriu va fi, asa cum este firesc in cazul unuin scriitor atât de important, la timpul prezent.
Tomul impunator a aparut, dupa cum scrie in caseta tehnica, in decembrie 2007, se intituleaza "O panorama critica a poeziei românesti din secolul al XX-lea (de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu)" si insumeaza aproape 1.200 de pagini. In orice caz, prin carti precum cele despre Ion Barbu, Blaga, Eminescu, despre avangarda ori despre textualismul optzecist, o atare isprava era cumva de banuit.
Cum prezenta panorama este totodata si o antologie exigenta a poeziei noastre din veacul trecut, se vor gasi, desigur, destui binevoitori care o vor plasa in trena antologiei in 3 volume "Poezia româna actuala". Nimic mai eronat: e vorba de o cu totul alta constructie, care implica numeroase revizuiri, adaugiri, rescrieri. Marin Mincu ar fi putut foarte bine sa publice doar materialul critic si ar fi iesit o sinteza consistenta. Numai ca el considera ca este nevoie si de antologarea propriu-zisa (care e tot act critic, de vreme ce nu se face aleatoriu): astfel de opere devin "substitute ale istoriilor literare", fiind mai eficace in "a forma gustul cititorilor si a stimula procesul de canonizare poetica". Mai precis, considera criticul, "antologiile comentate au devenit, astfel, mai utile decât orice istorii sau, in orice caz, alcatuirea acestora din urma poate sa preceada aparitia celorlalte". Citind aceasta ipoteza, nu ai cum sa nu te gândesti ca "Panorama..." lui Mincu precede anuntata "Istorie..." a lui Nicolae Manolescu. Ceea ce este, pentru critica noastra, dincolo de orgolii si prejudecati, o intâmplare fericita.
O istorie interna a poeticitatii
Care sunt criteriile, metodele de care autorul "Eseului despre textul poetic" face uz? Ca sa nu existe neintelegeri, se precizeaza din start: "Aflându-ne la inceputul secolului al XXI-lea, perspectiva noastra critica, in alcatuirea acestei panorame, nu mai este negresit doar una estetica". Altfel spus, Marin Mincu nu mai realizeaza o istorie a poeziei, ci una a poeticitatii. Mai precis, il intereseaza tocmai "modificarile interne ale poeticitatii". Or, aici trebuie pus accentul. De aici porneste, de fapt, intreaga constructie a lucrarii. Asta inseamna a intelege poezia ca pe un discurs nefragmentat, cu o coerenta de sine statatoare, intors, la vârsta maturitatii, catre sine. Nu exista, altfel spus, motivatii exterioare actului poetic, ci doar stimulenti proprii. Iesim, prin urmare, din domeniul istoriei literare, concepute ca descriere didactica a unei epoci, ca insiruire de autori si de opere care nu comunica intre ele, si ne apropiem de o viziune mult mai fidela adevarului: exista o lege organica a poeziei care ii imprima o anumita evolutie. Sau, in termenii lui Marin Mincu, o avansare a poeticitatii. Astfel stând lucrurile, pariul criticului este sa descifreze "cum sincronia verifica diacronia - dar si invers" si sa argumenteze "motivarea transestetica a receptivitatii contextuale". Altfel spus, poeticitatea depinde de un anumit orizont de asteptare, specific unui anumit moment cultural si raspunde acestor asteptari, repliindu-se sau, in cazurile fericite, silind receptarea sa se replieze pentru a gasi canalul optim de comunicare. Trebuie sa insist: e vorba de poeticitate, nu de poezie. Despre statutul pe care poezia si-l asuma, constientizându-l din ce in ce mai acut. Este o dubla determinare: deschizându-se catre alte domenii, critica sileste si poezia sa tina pasul, iar aceasta, raspunzând unei sensibilitati a veacului, din ce in ce mai elaborata, impune o permanenta "updatare" a discursului critic. Caci, la capatul acestui traseu, e limpede ca poezia nu se poate dezlipi de poetica, ea devenind, cu necesitate, un discurs in cunostinta de cauza, girat tocmai prin implicarea existentiala a instantei enuntiative (eu poetic, sa-i spunem) in propriul discurs.
Catre un textualism organic
Nu, nu e o "revelatie", Marin Mincu insistase anterior in suficiente cazuri asupra acestui aspect: textualismul de care a facut atâta caz, incât, din lene a gândirii, cei mai multi au inceput sa-l ia peste picior, nu este un artificiu, un ornament strategic. Decupez un fragment elocvent pentru a limpezi lucrurile: "S-a schimbat atitudinea fata de actul poetic: acesta nu mai comunica neaparat un sens transcendent (sau simbolic) sau, mai precis, nu mai urmareste un referent extern, ci se comunica pe sine, nu mai simbolizeaza realul pus sub regim metaforic, ci se intereseaza de operatia textualizanta. Totul este insa rasfrânt in plan existential, astfel ca trairea nu dispare, ci dimpotriva, se inteteste". Aici cade accentul: asupra investirii afective, grave in planul construirii textului, asupra autolivrarii in discurs. Aceasta asumare a actului creator devine marca si garantie a valorii, indepartând poezia autentica de simpla jonglerie, inginerie textuala. Prin urmare, textualismul reprezinta o metoda de sondare a realului, nu o tehnica, o reteta la indemâna oricui. Este exact ceea ce adesea nu s-a sesizat; de aceea, ma bucur ca, in singura conica a cartii de pâna in acest moment, un critic exigent cum este Paul Cernat are onestitatea de a se revizui si de a observa ca textualismul, care e cu totul altceva decât era pentru tel-quel-isti, poate deveni un optim criteriu axiologic.
Ei bine, la acest nivel, al profundei constiinte de sine a poeziei, s-a ajuns, fireste, târziu. Prin urmare, Marin Mincu face un benefic excurs prin toate etapele poeticitatii autohtone, pe care o cerceteaza având in vedere raportul dintre obiectul si subiectul poeziei. Constatând ca "problema constituirii subiectului poetic devine obsesia fundamentala a poeticitatii românesti", nu ii este dificil criticului sa descopere un punct de maxima intensitate in opera lui Ion Barbu, pe care il vor continua, fie si instinctiv, optzecistii. In ce consta acest climax? In faptul ca "eul poetic tinde sa devina instanta absoluta a discursului, abolind treptat orice mediere". Astfel privita, istoria poeziei noastre evolueaza firesc de la formele poeziei orale, la scriitura autenticista a nouazecistilor. Evolutia inseamna o cucerire treptata a constiintei de sine, dublata de o autoinvestire in text, care sacrifica literaritatea in favoarea literalitatii.
Ce criterii impune o asemenea viziune interna, organica? In primul rând, poetii nu mai sunt grupati in functie de anul nasterii, asa cum se proceda, la noi, prin traditie. Criteriul corect devine anul debutului, altfel spus momentul in care ei se inscriu in competitia poetica si poietica, raspunzând unei necesitati organice a discursului canonizat sau, dimpotriva, negând ceea ce se constituise drept canon. Prin urmare, poezia nu se mai lasa vizitata dupa criterii tematice, caci nu tema discursului impune natura sa, ci atitudinea subiectului poetic fata de obiectul poeziei. Astfel, este preferat conceptul de etapa celui, mult mai uzat, de perioada, intrucât nu implica acel reductionist criteriu cronologic, devenit inoperabil. Conteaza, la urma urmelor, evolutia interna, conform unei logici de uz propriu, a poeticitatii, nu insiruirea diacronica a unor opere extrase abuziv din contextul lor firesc.
Tablou sinoptic
Cum arata, astfel contemplata, poezia noastra din secolul trecut? Exista patru etape distincte, fiecare corespunzând unui model poetic net diferentiat de celelalte: traditionalista, modernista, avangardista si experimentalista. Fireste, exista formule modelizante pentru fiecare categorie in parte (de pilda, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, pentru modernism, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Leonid Dimov si Mircea Ivanescu, pentru experimentalism). In polemica neagresiva cu Nicolae Manolescu, Marin Mincu isi defineste termenii discutiei. Devine limpede pentru oricine e dispus sa priceapa ca Mincu nu cauta, cum poate lasa impresia, nod in papura, nu e ofensiv, ci e interesat de fidelizarea propriilor criterii, in opozitie cordiala cu ale lui Manolescu. Regret ca nu am spatiu sa detaliez aici disputa; trebuie sa remarc insa ca dreptatea este de partea lui Marin Mincu, care sustine teoria celor patru etape, spre deosebire de triada manolesciana (poezie traditionala, modernista si avangardista). Or, asa cum largeste Mincu teoria lui Guglielmi privitoare la experimentalism (care ar fi doar un simptom al unui moment datat al poeziei italiene), e limpede ca avem de-a face cu o cu totul alta viziune asupra actului poetic, una care implica o intentie constructiva, devenind "o adevarata categorie tipologica de creatie si de cunoastere, ce instituie o alta atitudine epistemologica si face din metoda experimentalista o marca a creativitatii agonale".
Asa stând lucrurile, etapa traditionalista cuprinde autori precum Goga, Aron Cotrus, Ion Pillat, Voiculescu sau Nichifor Crainic (fara a se trece cu vederea ca traditionalismul poate fi conceput, asa cum a facut-o Calinescu, ca o forma de manifestare a modernismului), cea modernista i-ar cuprinde pe simbolisti (de la Macedonski, Petica si Minulescu la recuperatul D. Iacobescu) si pe modernistii propriu-zisi (Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, pâna la Maria Banus), avagardismul acopera poezia unor Tzara, Vinea, Voronca, Bogza si a suprarealistilor Gellu Naum, Virgil Teodorescu si Gherasim Luca, iar la experimentalism intra deja "antimetafizicii" albatrosisti, cerchistii, poetii din jurul revistei "Steaua", saizecistii si manieristii saptezecisti, oniricii, precum si textualistii optzecisti si, in fine, autenticistii si schizoizii anilor '90. Dar si aici exista diferente de poeticitate, caci nu criteriul generationist (care e o simpla conventie didactica) impune evolutia poeziei.
Din selectie rezulta clar ca lui Marin Mincu nu ii plac ornamentalii, ludicii, cerebralii, ironicii reci, virtuozii, mimeticii, ci ca pretinde poeziei sa transmita acel suflu existential pe care metoda textualista il presupune. Aici discutiile se pot extinde la nesfârsit. In orice caz, trebuie spus ca absentele care par frapante (Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Florin Iaru, T.T. Cosovei, Ion Stratan) sunt perfect justificate din perspectiva autorului. Acestia pot satisface unele cerinte estetice, dar nu participa la avansarea poeticitatii. Reiau si eu, din lipsa de spatiu, verdictul de bun-simt al lui Paul Cernat: aproape nici o prezenta nu este insa discutabila. Chiar si atunci când risca, criticul o face argumentat.
Daca m-am concentrat mai mult asupra metodei si a criteriilor de evaluare, este pentru ca acesta mi se pare elementul cel mai important al lucrarii. De aici porneste totul. Oricum, Marin Mincu a repurtat, cred, o victorie esentiala in critica noastra, impunându-se drept cel mai pertinent (termenul, atasat personalitatii vulcanice a autorului, le poate parea unora paradoxal) cunoscator al poeziei noastre din secolul al XX-lea. Un concurent precum Gheorghe Grigurcu nu a apucat sa dea inca sinteza, iar poezia nu pare a fi, din ce a scris pâna acum, domeniul de gratie al lui Nicolae Manolescu. Intr-un astfel de peisaj sarac in lucrari de anvergura, "Panorama..." lui Marin Mincu se impune ca un reper obligatoriu.

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi, din 2006.