CRONICA DE TEATRU / Dupa 20 de ani de la Revolutie, Procesul sotilor Ceausescu vazut ca performance (II)

Sotii Ceausescu apar ridicoli cand vezi din nou procesul pe scena. Par sa nu inteleaga nici jumatate din ceea ce li se spune, o tin pe a lor ca niste papusi stricate, care iti fac mila, dar "regia" procesului devine tot mai limpede pe masura ce reconstituirea merge inainte. Singurul moment autentic e cel de la final, dupa condamnare, cand inculpatii raman singuri cu soldatii, iar acestia incearca sa-i lege: cei doi protesteaza, spun ca vor sa moara amandoi - acesta e unicul lor moment de autenticitate, care de altfel e de apreciat, oricat ne-ar fi de greu sa recunoastem - iar tinerii soldati parasutisti rabufnesc, acuzandu-i ca din cauza lor le-au murit colegii si le leaga mainile la spate, in ciuda protestelor.
Procesul sotilor Ceausescu vazut ca performance, fara implicarea emotionala pe care o aveau toti spectatorii lui in momentul difuzarii la Televiziunea Nationala in decembrie 1989, ni se dezvaluie azi drept ceea ce a fost: o modalitate de a manipula prin spectacol emotiile unui popor foarte dornic sa creada ceea ce i se spunea. Ba chiar sa admita necesitatea crimei, sa aprobe ilegalitatea si sa-si construiasca astfel libertatea pe fundatia unei crime. Nivelul inscenarii, al performance-ului (cel initial) este unul primitiv, schitat in fuga, iar confuzia si ezitarile sunt numeroase. Dar daca "realizarea" n-a fost la inaltime, macar transmiterea la TV a fost bine planuita, ca un sinistru "cadou de Craciun" pentru romanii aflati in asteptarea unui deznodamant.
Parintele performance-ului, profesorul si regizorul Richard Schechner, scria intr-un eseu recent ca atacurile asupra turnurilor gemene din New York sunt un model de performance, prin grija cu care au fost regizate si programate in asa fel incat sa ajunga la cat mai multi "spectatori" si sa produca maximum de reactii emotionale.1. Din aceasta perspectiva, putem spune ca, la scara mai mica, desigur, la fel s-a intamplat si cu Procesul sotilor Ceausescu. Singura posibila scuza a celor care au pus la cale acest proces ar fi credinta lor ca fara aceasta executie nu s-ar fi produs schimbarea de regim - e teza sustinuta si de generalul Stanculescu, scos sub paza ca sa vada unul dintre spectacole si sa participe dupa aceea la o discutie cu publicul - dar cine poate sa mai fie sigur azi ca ei credeau asta cu adevarat? Oare cei despre care Ceausescu spunea la proces ca au organizat lovitura de stat, dupa ce" i-au fost aproape", n-ar fi fost oare in stare sa faca orice pentru ca incercarea lor, dublata de o revolta spontana de strada sa reuseasca? (Asa cum subliniaza H. R. Patapievici intr-un eseu publicat in 22, a existat "o revolta a strazii" si un "complot nomenclaturist" 2).

***
Dincolo de noile piste de gandire pe care le deschide aceasta reconstituire, trebuie apreciate eforturile actorilor, care si-au asumat o misiune ce trebuie sa fi fost destul de complicata - fiind vorba de personaje si de fapte controversate, care au lasat urme adanci in constiinta unui popor din care si ei, actorii, fac parte. Au reusit excelent sa-si dozeze mijloacele in asa fel incat sa produca "efectul de real" absolut necesar intr-o reconstituire. O mentiune speciala merita Constantin Cojocaru si Victoria Cocias, interpretii sotilor Ceausescu: ambii sfideaza lipsa asemanarii fizice cu personajele, printr-o reconstituire impresionanta a atitudinii, tipului de vorbire, ticurilor celor doi, asa cum erau ele in timpul procesului. Echipa germana a spectacolului reconfirma "mitul preciziei nemtesti" care circula la noi.
Mai mult chiar decat de condamnarea publica a regimului comunist, operata de presedintele Basescu chiar inainte de aderarea la Uniunea Europeana, devine tot mai clar ca e nevoie de o reinvestigare a trecutului recent, de o punere in dezbatere a acestuia, inclusiv cu "arme" artistice, pentru ca macar acum, dupa 20 de ani, sa exorcizam demonii unui trecut care inca ne bantuie. Da, intram atunci intr-o lume noua, asa cum am simtit cu siguranta multi dintre noi, dar ceea ce nu intelegeam atunci era faptul ca aceasta lume va fi apasata de confuzie, de manipulare, de agenda ascunsa a unor oameni politici proveniti din acelasi regim odios. Cel mai mult m-a impresionat, vazand reconstituirea, imaginea oamenilor aceia simpli, care n-aveau habar de complotul nomenclaturist desfasurat in paralel, scandand in strada, in decembrie 89 - "vrem alegeri libere!". Dar e un fel de ironie a sortii sa revezi asta acum, dupa inca un rand de alegeri libere contestate, intr-o tara care, la 20 de ani dupa Revolutie, nu are nici Guvern, nici presedinte* si nici macar nu stie exact ce anume se pregateste sa aniverseze.
1. Richard Schechner - "9/11 - arta de avangarda?", Scena.ro, nr. 4 (septembrie)/2009
2.H.R. Patapievici - "Revolutia romana: cateva fapte, cateva paradoxuri", 22, 1-7 decembrie 2009

· cel putin asa stateau lucrurile la data scrierii acestui articol, pe 12 decembrie, 2009

CRISTINA MODREANU este jurnalist si critic de teatru. Semnatura ei s-a regasit de-a lungul celor 13 ani de scris despre teatru in ziarele "Adevarul" si "Gandul", in revistele culturale "Rampa", "Adevarul literar si artistic", "Teatrul Azi" si "Dilema veche". A realizat o serie de emisiuni culturale pentru canalul TVR Cultural, sub titlul "Arta versus Arta". A publicat volumele Sah la Regizor, Mastile lui Alexander Hausvater si Casa dinauntru si a sustinut conferinte internationale despre teatrul romanesc de azi la Valladolid (2004), Berlin (2006) si Stockholm (2007). Este doctorand al Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti. Din 2008, este director artistic al Festivalului National de Teatru de la Bucuresti.