BESTSELLER INTERNATIONAL / Cum ne mai enerveaza Colonelul Baxter

Autor: Daniel Nicolescu 21.12.2009

Daca m-ati intreba care sunt cei mai inventivi, mai trazniti (si, in acelasi timp, mai profunzi) graficieni de talent ai ultimului veac, as raspunde fara sa stau prea mult pe ganduri: Roland Topor si Saul Steinberg. Primul este creatorul miscarii Panique, impreuna cu Fernando Arrabal, a fost colaborator al lui Fellini si al jurnalului de umor negru Hara-Kiri. Cel de-al doilea a murit ca cetatean american, in 1999, dar s-a nascut la Ramnicu Sarat. A studiat la Bucuresti si apoi la Milano (arhitectura), dupa care, emigrand in America, a inceput sa-si publice desenele in Life, Harper's Bazaar sau New Yorker. In 1947, este unul dintre cei Paisprezece Americani expusi la Muzeul de Arta Moderna din New York, alaturi de Arshile Gorky, Isamu Noguchi sau Robert Motherwell.
Am descoperit, nu demult, ca acestor geniali, anxiosi si cinici doi graficieni, pentru care povestea din desen are aceeasi importanta ca si linia care il alcatuieste, li se poate alatura un al treilea nume: Glen Baxter, maestrul non-sensului si al umorului sec, unul dintre cei mai prizati autori de povesti desenate ai ultimelor decenii. Admirator al lui Lewis Carroll si al lui Raymond Roussel, Baxter (colonelul Baxter, cum ii place sa i se zica) are acum 65 de ani. S-a nascut la Leeds, intr-o familie de muncitori sarmani, si este un excelent produs al meritocratiei britanice. A studiat la Colegiul de Arta din localitatea de bastina, unde a descoperit cu delicii suprearealismul si dadaismul, care i-au hranit apetenta pentru incongruenta, ironie si umor negru. Desenele sale (statice, enervant de statice) sunt, astazi, cand vinde sute de mii de albume in intreaga lume, la fel ca in zorii carierei sale. Neschimbate. Nicio trasatura in plus, aceeasi maniera frusta de a colora, aceleasi povesti absurde si provocatoare. Aceeasi linie simpla, aproape naiva, imprumutata parca din ilustratiile romanelor pentru tineret din anii 1940-1950, sau, daca vreti, din duhul lui Georges Prosper Remi, zis Herge, parintele celui mai faimos, probabil, personaj de BD al lumii: Tintin. Personajele sale sunt cow-boys, scouts, gangsteri, exploratori, copii, care, toti, rostesc sentinte care par sa nu aiba nicio legatura cu desenul. Uneori tac, pur si simplu, iar imaginea care ii infatiseaza are o legenda, scrisa cu verzale, de mana, in deplina disonanta, defazare, cu desenul. Exemple, dintre cele pe care le-am alaturat textului de fata (foto 6) - intr-o incapere in care trei cowboys stau la masa cu niste carti in mana, apare un al patrulea, care ii someaza, agitand pistolul: "Oameni buni, fara grup de lectura Michel Houellebecq, aici, la ranch-ul Cainilor negri!, spuse bibliotecarul". Sau (foto 2): doi indivizi cu trenciuri de detectivi (sau spioni), dintre care unul are alura de centaur, sunt "explicati" astfel: "Intalnirile noastre devenisera din ce in ce mai incarcate emotional". Ori, in fine, un tip care sta la o masa de restaurant cu binoclul la ochi. Sub el, sta scris: "Peter crede ca l-a reperat pe chelner".
Cam ca la Magritte, cu pipa sub scrie "Ceci n'est pas une pipe!", sau ca la Lautreamont, cu faimoasa intalnire intamplatoare intre o umbrela si o masina de cusut pe masa de disectie. Colonelul Baxter duce disonanta pana in panzele albe si face din cacofonie un refren care seduce si irita in egala masura, ca o ploaie taraita. Nimic nou, adica, pentru ca, vorba Colonelului: "De ce sa ma schimb? E ca in cinema. Camera nu trebuie sa se vada. Conteaza doar actiunea."

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, in 1982, al Universitatii Bucuresti, Facultatea de filologie, sectia romana-portugheza. Redactor principal (si, incepand cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, intre 1985-2003. Colaborari (cronica literara, cronica plastica, traduceri) la numeroase reviste culturale, incepand cu 1974. Redactor si art-director la diverse publicatii din tara. A semnat mai multe volume de traduceri si un volum de interviuri. Din anul 2000 - editor executiv la Ziarul de duminica.