CICA NISTE SCRIITORI / La Paris, pe Saint Denis

Intr-o zi de primavara a anului 1990, eu si Gabriel Dimisianu ne plimbam prin Paris, cu cate 100 de franci in buzunar fiecare. Chiar si aceste sume mici (100 de franci echivalau cu 20 de dolari) le obtinuseram cu greu, pentru ca in Romania valuta straina era o raritate dupa ce zeci de ani la rand fusese interzisa.
Eram fericiti, istoviti si flamanzi. O zi intreaga ne plimbaseram pe strazile Parisului si urcaseram chiar si numeroasele trepte care duc la catedrala Sacré-Coeur de pe colina Montmartre. Apoi coboraseram din cer pe pamant.
Ne taram, deci, picioarele grele ca de plumb pe un macadam delicat pe care imi inchipuiam trecand, cu un duruit placut, trasurile din "Cei trei muschetari". Nu ne puteam ingadui sa intram intr-un restaurant, asa ca ne-am cumparat doua cutii de bere si o punga mare cu alune prajite si, in primul scuar pe care l-am intalnit, ne-am asezat pe un parapet de piatra sa luam masa.
Voiam sa incepem cu alunele, dar punga cu alune, confectionata dintr-un material plastic foarte rezistent, nu se lasa deschisa. Am incercat sa o sfasii cu dintii, dar n-am reusit. Atunci, din multimea animata din jur, s-a desprins un tanar cu figura iradiind de amabilitate care mi-a luat delicat punga din mana ca sa o desfaca el. M-am gandit ca tanarul cunoaste o metoda simpla si ingenioasa de desfacere a pungii si mi s-a facut rusine de nepriceperea mea. Fara indoiala, in ochii lui aparusem ca o maimuta care nu stie decat sa-si infiga coltii in ambalaj. Eram hotarat sa nu-i spun ca provin din Romania, ca sa nu-mi fac de ras tara.
Numai ca ma inselasem. Tanarul, surazator, a cautat intr-adevar, la inceput, un maneras secret la coltul pungii, dar, negasindu-l, s-a apucat si el sa traga de punga, si mai salbatic decat mine. Mi-am dat seama ca era si beat, ceea ce ce ii accentua neindemanarea innascuta. Am incercat sa-l opresc, dar nu m-am facut auzit. In cele din urma, punga s-a rupt brusc, din cauza unei smuciri violente, si toate alunele, dar absolut toate, s-au imprastiat pe caldaram.
M-am uitat ingrozit la tanar. Speram ca el va face gestul gentil de a ne cumpara alta punga. Nici vorba de asa ceva. S-a fastacit, si-a ridicat mainile in laturi, dezolat, si, dupa ce a baiguit un "Excusez-moi!", s-a facut nevazut.
Eu si Gabriel Dimisianu aveam starea de spirit a doi copii orfani dati afara de la orfelinat. Spre deosebire insa de mine, care eram complet prabusit moral, tovarasul meu de calatorie a gasit resurse sufletesti ca sa ma ajute sa-mi revin. M-a luat de brat si m-a dus repede, zambindu-mi enigmatic, pe rue Saint-Denis. De ce tocmai acolo? Am aflat abia dupa ce am ajuns la fata locului cand, intalnindu-ma fata in fata cu o tanara doamna imbracata intr-o haina de blana, ea si-a desfacut haina pentru o secunda, atat cat s-o vad doar eu, si si-a inchis-o repede la loc. Era complet goala! La inceput am crezut ca am avut o halucinatie, din cauza foamei. Apoi m-am leganat in iluzia ca intamplarea era o noua dovada a succesului meu la femei. Pentru ca in cele din urma sa-mi dau seama ca Gabriel Dimisianu ma adusese pe o artera cu prostituate. Am uitat de oboseala si de foame. M-am inveselit. M-am plimbat pe Saint-Denis pana noaptea tarziu.
Iar Gabriel Dimisianu m-a insotit, nu pentru ca l-ar fi interesat, doamne fereste, femeile in blanuri, ci numai si numai ca sa ma sustina moral, dupa traumatismul pe care mi-l provocase pierderea alunelor.