CRONICA LITERARA / Proiectul Marino

Ce-i drept, Introducerea reprezenta doar un compromis intre "calinescianismul" care a marcat tineretea intelectuala a autorului Vietii lui Alexandru Macedonski si ceea ce Marino aspira sa devina. De altfel, sistemul de referinte si modul de punere (adeseori si de rezolvare) a problemelor ii ramaneau profund indatorate fostului sau profesor. E adevarat ca autorul cartii ii citeaza frecvent pe Richards, Eliot, Wellek, Picon, Barthes, Doubrovsky si Eco; insa platforma conceptuala a Introducerii o furnizeaza tot Sainte-Beuve, Taine, de Sanctis, Brunetiere, France, Lemaitre, Faguet, Gourmont, Croce, Thibaudet si, mai ales, Calinescu, de la care Adrian Marino a imprumutat inclusiv strategia "lecturii inverse": "M-a preocupat sa gasesc antecedentii unor idei critice moderne si sa «modernizez» idei traditionale. Mai exact spus, sa fac lecturi actuale din clasici si lecturi clasice din criticii moderni. Am proiectat deci pe ecran clasic teoriile moderne si pe ecran modern teoriile clasice, alternand perspectiva dupa necesitati." In plus, identificarea criticii cu "creatia", descrierea ei ca "rationalizare" si "conceptualizare a sensibilitatii", tentativa de a reconcilia subiectivitatea si obiectivitatea, afirmarea primatului "monografiei", dar mai ales susceptibilitatea fata de metode il asezau pe autorul Introducerii in siajul maestrului sau.
Cu toate acestea, intalnim in textul din 1968 o dubla delimitare. Mai intai, una nu neaparat fata de Calinescu, dar cu certitudine fata de calinescianismul mimetic, tendinta pe care Marino o echivaleaza, in general, cu spiritul jurnalistic si, in particular, cu cronica literara. Considerata "un gen ingrat, dificil, cu servituti inevitabile, legate de insasi conditia sa specifica", aceasta din urma e intampinata de autorul Introducerii cu zece obiectii de principiu, care vor fi condensate apoi intr-o fraza definitorie: "Cronicarul de vocatie «fixeaza», in cazul cel mai bun, opinia zilei, dar o zi, stim bine, are numai douazeci si patru de ore." Mai importanta e, insa, redefinirea unui concept drag lui Calinescu: acela de "structura", pe care Marino nu il mai intelege intr-o maniera organicista, ci intr-o acceptiune functionala, ca ansamblu "compus" si, prin urmare, decompozabil (in substructura, structura propriu-zisa si suprastructura - fiecare dintre acestea cu elementele lor specifice).
De altfel, in aceste luari de pozitie se afla embrionul proiectului critic al lui Adrian Marino, pe care fostul "calinescian" il va dezvolta, cinci ani mai tarziu, in cunoscutul sau Dictionar de idei literare (vol. I: A-G, 1973). O asemenea initiativa s-ar legitima, pe de o parte, tocmai prin necesitatea de a combate diletantismul care ar fi caracterizat campul literar al vremii, adica "o anume precipitare, superficialitate, aproximatie si mai ales pseudoeseismul dubios si compilativ, cultivat de unii cu mari aere de distinctie intelectuala, in realitate inconsistent, nebulos si improvizat". Pe de alta parte, aceasta stare de fapt ar trebui corelata, dupa Marino, cu complexitatea crescanda a literaturii contemporane, ca si cu tendintele de autonomizare a criticii in raport cu obiectul sau. Or, in aceste circumstante, "critica ideilor literare" devine nu doar "singura forma de critica pertinenta si integral adecvata vocatiei teoretice si problematice a literaturii moderne", dar si "o conditie de existenta a oricarei critici «literare» posibile": "Critica ideilor literare fixeaza repere, exploreaza, clasifica, face ordine in campul conceptual al criticii literare, ii precizeaza cadrul teoretic, ii da orientarea fundamentala. In concluzie, ea rectifica, explica si recomanda toate criticile si conceptele-cheie."
Trecand, insa, peste aceste declaratii de principiu, fapt este ca Dicţionarul din 1973 face ca ruptura lui Adrian Marino de fostul sau profesor sa devina efectiva. Ea se va accentua pe masura extinderii demersului de exegeza a "ideilor literare", care isi fixeaza ca obiectiv degajarea "constantelor" conceptuale ce subintind vocabularul criticii, iar ca "metoda" - abordarea din unghi hermeneutic a textelor, menita sa circumscrie si sa sistematizeze pluralitatea semnificatiilor. Mai mult, despartirea de Calinescu nu se va produce doar in planul obiectului si al metodei (unde "criticii de texte" ii va lua locul "critica de idei", iar unicitatea ireductibila a Operei va fi demontata, indexata si explicata prin interactiunea "structurilor"), ci si in planul limbajului, unde "creatia", "sinteza", "gustul" si celelalte vor fi substituite treptat de "sisteme", "modele" si "invariante".
Rezultatul acestor operatii se va observa si in volumele deja amintite, dar mai ales in Critica ideilor literare (1974), in Hermeneutica ideii de literatura (1987) si in Biografia ideii de literatura (6 vol., 1991-2000), care alcatuiesc o veritabila enciclopedie a conceptului aferent si a determinatiilor sale (literatura in societate, literatura in clasicism si baroc, paraliteratura si antiliteratura etc.), unica in critica noastra si fara prea multe precedente in cercetarea filologica internationala. De altfel, acesta este si motivul pentru care "dictionarele" si "enciclopediile" lui Adrian Marino, traduse in numeroase limbi, au avut parte de o receptare favorabila in strainatate. La noi, insa, ele au suscitat o serie de obiectii. Cea mai raspandita dintre acestea a vizat lipsa de originalitate a proiectului, care ar fi constituit o simpla (chiar daca imensa) compilatie. Ce-i drept, la aceasta perceptie a contribuit indirect si autorul cartilor, poate nu atat prin dispretul cu care i-a tratat pe "jurnalisti", "eseisti" si "cronicari", cat mai cu seama prin faptul ca s-a incapatanat sa-si considere volumele "teorii", "sisteme" si "sinteze" (in sens tare). In definitiv, eroarea majora a lui Adrian Marino a fost aceea ca a ramas captivul unei viziuni "meta" (la moda in anii '70), perpetuand astfel iluzia ca teoria "orienteaza" critica primara. Ceea ce e de doua ori eronat: pe de o parte, pentru ca ea presupune existenta unei distinctii de esenta (si, implicit, de autoritate) intre critica "de idei" si critica "de texte" (cand, de fapt, aceasta diferenta e doar una de natura institutionala); pe de alta parte, pentru ca ea ignora adevaratele diferente institutionale dintre compartimentele criticii (diferente care fac, de pilda, ca discursul unui cronicar sa nu fie identic cu discursul unui teoretician).
Or, in lumina acestor precizari, proiectul lui Adrian Marino - care ramane, spuneam, o enciclopedie si o istorie, nu o teorie a ideilor literare - trebuie apreciat la justa lui valoare (chiar daca aceasta nu coincide decat partial cu aceea pe care i-o preconizase fondatorul sau): el nu numai ca a inaugurat in critica noastra un nou camp de cercetare, dar, in interiorul acestui camp, criticul "ideilor literare" a atins maxima originalitate pe care i-o permiteau frontierele pe care el insusi si le-a trasat. Fireste ca, in ultima instanta, atat frontierele, cat si metodele, scopurile si utilitatea insasi a proiectului sunt chestionabile. Dar, una peste alta, cert este ca, mutatis mutandis, Adrian Marino a jucat in cultura romana din ultima jumatate de veac rolul unui René Wellek.

*) Adrian Marino, Introducere in critica literara, editie ingrijita si postfata de Sorina Sorescu, Editura Aius, Craiova, 2007, 452 p.

ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere şi Arte a Universitaţii "Lucian Blaga" din Sibiu, cercetator la Institutul de Istorie şi Teorie Literara "G. Calinescu" din Bucureşti, redactor la revistele Cultura şi Euphorion. Este doctor in filologie - cu distincţia Summa cum laude - al Universitaţii din Bucureşti (2007). A mai colaborat la revistele Adevarul literar şi artistic, Bucureştiul cultural, Cuvantul, Euresis, Romania literara, Vatra ş.a., totalizand peste 400 de studii şi articole publicate in periodice şi in volume colective. Dintre criticii generaţiei sale, a obţinut cel mai mare numar de voturi la anchetele BEST ("Bursa tinerilor scriitori", organizata de Bucureştiul cultural in 2006) şi "Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului" (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).