CRONICA DE TEATRU/ “Ivan Turbinca” sau de ce n-avem si noi musical
Autor:
Cristina Modreanu
05.01.2010
In
caz ca va intrebati daca puteti sa duceti si copilul sa vada
spectacolul "Ivan Turbinca" la Teatrul National din Bucuresti,
raspunsul este, fara doar si poate, "da!". Erau destui copii in
sala la premiera si va asigur ca se distrau foarte bine. De fapt,
cred ca cel mai bine se distreaza copiii vazând acest spectacol,
fiindca adultii - unii dintre ei, cel putin - au marele defect de
a-si pune intrebari, ceea ce uneori poate sa strice chiar toata
placerea.
Spectacolul "Ivan Turbinca"
(dramatizare de Ion Sapdaru dupa basmul lui Ion Creanga) a fost pus
in scena de un grup de creatori moldoveni, Ion Sapdaru (regizor),
Victoria Bucun (coregraf), Gelu Râsca (scenograf) care au refacut,
cu actori bucuresteni, un spectacol mai vechi de la Teatrul din
Botosani.
E un spectacol tip musical, realizat in mod profesionist,
cu câteva idei bune la nivelul interventiei regizorale si cu o
uriasa energie si inventivitate când vine vorba despre coregrafie
(aici merita laude si actorii, majoritatea tineri, care fac bine
fata ritmului strâns al momentelor coregrafice si incearca sa-si
depaseasca limitele). Daca n-ar fi destul de modest când vine vorba
despre cum arata scenografia (câtiva pari de lemn având infipte in
vârf sperietori de ciori si masti populare, plus un covor de
plastic verde imitând iarba), "Ivan Turbinca" ar putea fi un bun
exemplu de musical autohton, mai ales ca muzica grupului Trigon (si
el provenit din Moldova) energizeaza spectatorii. Sunt insa si
destule motive sa nu ne entuziasmam prea mult, oricât de
nerabdatori am fi sa ne vedem in stare sa naturalizam si aceasta
forma de spectacol (au mai existat incercari, insa reusite destul
de putine).
Mai intâi ca musicalul e aici
doar un hibrid, fiindca lipsesc song-urile, toate interventiile
interpretilor fiind facute in proza, cu opriri cam brutale ale
ritmului impus de coregrafie pentru spunerea replicilor, uneori de
neauzit din cauza muzicii. E o problema de reglaje tehnice,
probabil, dar merita mentionata fiindca tehnica deficitara din
multe puncte de vedere (de la sunet la lumini si la disciplina
echipei tehnice din culise, care ar trebui sa asiste performerii
din scena cu maxima responsabilitate si concentrare) este motivul
principal care face bunele intentii ale celor ce vor sa monteze
musical in România sa se impiedice inainte de realizare. Apoi, ar
fi un musical cam bizar, daca am tine cont de retetele
prestabilite, aplicate cu sfintenie pe Broadway sau acolo unde se
joaca "francizele" unor show-uri celebre, dat fiind ca subiectul in
cazul de fata nu tinde deloc spre vreun happy-end, ci pune in
scena, de fapt, ultimele zbateri ale curajosului soldat Ivan,
inainte ca moartea sa-i vina de hac. Iar o nunta cu moartea, oricât
de frumos ar trimite ea spre mitologia locala, n-are cum sa
energizeze spectatorul. Nu in ultimul rând, interpretul rolului
principal, Daniel Badale, care, de când s-a mutat in trupa
Teatrului National a virat inexplicabil spre un tip de interpretare
caricaturizata, aplicata in mai toate spectacolele in care joaca,
gâfâie aici si naduseste la propriu sub greutatea rolului, fara a
reusi sa se instaleze in personajul Ivan Turbinca pentru a deveni
motorul hâtru si relaxat al intregii povesti.
Discutia "este sau nu musical
Ivan Turbinca?" ar putea fi, la o adica, finalizata cu o concluzie
provizorie privind posibilitatea nasterii unei subspecii locale de
musical, care sa aiba atribute contrare (nu suntem noi originali in
toate?) musicalului originar, respectiv o tema care sa indemne la
deprimare, nu la revitalizare, eroi exemplari intr-un sens
contorsionat si ambiguu, nu limpede si stralucitor, si un final cât
se poate de trist in loc de unul fericit. Dar dincolo de aceasta
discutie, se mai pune o problema aici: ce cauta pe scena mare a
Teatrului National din Bucuresti un model de spectacol pur
comercial, care nu da spectatorilor decât ceea ce ei se asteapta sa
primeasca (cliseele abunda de la costumele de inspiratie
folclorica, la mastile populare, la motivele muzicale), fara sa
provoace nici macar un minut printr-o idee, formula sau abordare
neasteptata (singura vaga incercare ar fi cele câteva opriri bruste
ale grupului de dansatori chiar in fata scenei, pentru a arunca -
brechtian - o scurta privire in sala)? S-a discutat destul de mult,
la vremea aparitiei spectacolului "Tache, Ianche si Kadâr" despre
pericolul instalarii teatrului comercial pe ceea ce unii inca mai
numesc, din inertie, desigur, "prima scena a tarii". Nu cumva
merita reluata discutia acum?
Orice decizie repertoriala poate
fi interpretata in doua feluri: 1. ca pe o declaratie de intentie
cu privire la tipul de spectacole destinate unui anume spatiu (iar
in cazul de fata ar fi potrivit ca o asemenea declaratie sa fie
completata si de altele, privind incurajarea noului, a
experimentului, in alte spatii din cele multe de care dispune TNB,
declaratii care, la un loc, sa constituie bazele unei strategii
repertoriale de care nici un teatru n-ar trebui sa duca lipsa) sau
2. ca pe o alegere de moment, facuta exclusiv in scopul obtinerii
rapide a unui succes de casa necesar in vremuri de criza. Dar
succesul rapid de casa, asociat cu abandonarea imperativelor ce tin
de creativitate si de originalitate, de acel "teatru ce anima
constiinte" visat si la noi de animatorii teatrali, inca de pe
timpul Reteatralizarii, este in teatru cam ce inseamna imbogatirile
peste noapte pentru sectorul economic.
Altfel, daca lasam deoparte
toate aceste gânduri "de oameni mari", "Ivan Turbinca" poate fi un
divertisment agreabil, numai bun pentru "evadarea" pe care o cauta
o buna parte din spectatori, asemeni unor copii.
CRISTINA MODREANU este jurnalist si critic de teatru. Semnatura ei s-a regasit de-a lungul celor 13 ani de scris despre teatru in ziarele "Adevarul" si "Gandul", in revistele culturale "Rampa", "Adevarul literar si artistic", "Teatrul Azi" si "Dilema veche". A realizat o serie de emisiuni culturale pentru canalul TVR Cultural, sub titlul "Arta versus Arta". A publicat volumele Sah la Regizor, Mastile lui Alexander Hausvater si Casa dinauntru si a sustinut conferinte internationale despre teatrul romanesc de azi la Valladolid (2004), Berlin (2006) si Stockholm (2007). Este doctorand al Universit`]ii de Art` Teatral` [i Cinematografic` din Bucure[ti. Din 2008, este director artistic al Festivalului National de Teatru de la Bucuresti.