CRONICA DE TEATRU/ “Ivan Turbinca” sau de ce n-avem si noi musical

Autor: Cristina Modreanu 05.01.2010
In caz ca va intrebati daca puteti sa duceti si copilul sa vada spectacolul "Ivan Turbinca" la Teatrul National din Bucuresti, raspunsul este, fara doar si poate, "da!". Erau destui copii in sala la premiera si va asigur ca se distrau foarte bine. De fapt, cred ca cel mai bine se distreaza copiii vazând acest spectacol, fiindca adultii - unii dintre ei, cel putin - au marele defect de a-si pune intrebari, ceea ce uneori poate sa strice chiar toata placerea.
Spectacolul "Ivan Turbinca" (dramatizare de Ion Sapdaru dupa basmul lui Ion Creanga) a fost pus in scena de un grup de creatori moldoveni, Ion Sapdaru (regizor), Victoria Bucun (coregraf), Gelu Râsca (scenograf) care au refacut, cu actori bucuresteni, un spectacol mai vechi de la Teatrul din Botosani. E un spectacol tip musical, realizat in mod profesionist, cu câteva idei bune la nivelul interventiei regizorale si cu o uriasa energie si inventivitate când vine vorba despre coregrafie (aici merita laude si actorii, majoritatea tineri, care fac bine fata ritmului strâns al momentelor coregrafice si incearca sa-si depaseasca limitele). Daca n-ar fi destul de modest când vine vorba despre cum arata scenografia (câtiva pari de lemn având infipte in vârf sperietori de ciori si masti populare, plus un covor de plastic verde imitând iarba), "Ivan Turbinca" ar putea fi un bun exemplu de musical autohton, mai ales ca muzica grupului Trigon (si el provenit din Moldova) energizeaza spectatorii. Sunt insa si destule motive sa nu ne entuziasmam prea mult, oricât de nerabdatori am fi sa ne vedem in stare sa naturalizam si aceasta forma de spectacol (au mai existat incercari, insa reusite destul de putine).
Mai intâi ca musicalul e aici doar un hibrid, fiindca lipsesc song-urile, toate interventiile interpretilor fiind facute in proza, cu opriri cam brutale ale ritmului impus de coregrafie pentru spunerea replicilor, uneori de neauzit din cauza muzicii. E o problema de reglaje tehnice, probabil, dar merita mentionata fiindca tehnica deficitara din multe puncte de vedere (de la sunet la lumini si la disciplina echipei tehnice din culise, care ar trebui sa asiste performerii din scena cu maxima responsabilitate si concentrare) este motivul principal care face bunele intentii ale celor ce vor sa monteze musical in România sa se impiedice inainte de realizare. Apoi, ar fi un musical cam bizar, daca am tine cont de retetele prestabilite, aplicate cu sfintenie pe Broadway sau acolo unde se joaca "francizele" unor show-uri celebre, dat fiind ca subiectul in cazul de fata nu tinde deloc spre vreun happy-end, ci pune in scena, de fapt, ultimele zbateri ale curajosului soldat Ivan, inainte ca moartea sa-i vina de hac. Iar o nunta cu moartea, oricât de frumos ar trimite ea spre mitologia locala, n-are cum sa energizeze spectatorul. Nu in ultimul rând, interpretul rolului principal, Daniel Badale, care, de când s-a mutat in trupa Teatrului National a virat inexplicabil spre un tip de interpretare caricaturizata, aplicata in mai toate spectacolele in care joaca, gâfâie aici si naduseste la propriu sub greutatea rolului, fara a reusi sa se instaleze in personajul Ivan Turbinca pentru a deveni motorul hâtru si relaxat al intregii povesti.
Discutia "este sau nu musical Ivan Turbinca?" ar putea fi, la o adica, finalizata cu o concluzie provizorie privind posibilitatea nasterii unei subspecii locale de musical, care sa aiba atribute contrare (nu suntem noi originali in toate?) musicalului originar, respectiv o tema care sa indemne la deprimare, nu la revitalizare, eroi exemplari intr-un sens contorsionat si ambiguu, nu limpede si stralucitor, si un final cât se poate de trist in loc de unul fericit. Dar dincolo de aceasta discutie, se mai pune o problema aici: ce cauta pe scena mare a Teatrului National din Bucuresti un model de spectacol pur comercial, care nu da spectatorilor decât ceea ce ei se asteapta sa primeasca (cliseele abunda de la costumele de inspiratie folclorica, la mastile populare, la motivele muzicale), fara sa provoace nici macar un minut printr-o idee, formula sau abordare neasteptata (singura vaga incercare ar fi cele câteva opriri bruste ale grupului de dansatori chiar in fata scenei, pentru a arunca - brechtian - o scurta privire in sala)? S-a discutat destul de mult, la vremea aparitiei spectacolului "Tache, Ianche si Kadâr" despre pericolul instalarii teatrului comercial pe ceea ce unii inca mai numesc, din inertie, desigur, "prima scena a tarii". Nu cumva merita reluata discutia acum?
Orice decizie repertoriala poate fi interpretata in doua feluri: 1. ca pe o declaratie de intentie cu privire la tipul de spectacole destinate unui anume spatiu (iar in cazul de fata ar fi potrivit ca o asemenea declaratie sa fie completata si de altele, privind incurajarea noului, a experimentului, in alte spatii din cele multe de care dispune TNB, declaratii care, la un loc, sa constituie bazele unei strategii repertoriale de care nici un teatru n-ar trebui sa duca lipsa) sau 2. ca pe o alegere de moment, facuta exclusiv in scopul obtinerii rapide a unui succes de casa necesar in vremuri de criza. Dar succesul rapid de casa, asociat cu abandonarea imperativelor ce tin de creativitate si de originalitate, de acel "teatru ce anima constiinte" visat si la noi de animatorii teatrali, inca de pe timpul Reteatralizarii, este in teatru cam ce inseamna imbogatirile peste noapte pentru sectorul economic.
Altfel, daca lasam deoparte toate aceste gânduri "de oameni mari", "Ivan Turbinca" poate fi un divertisment agreabil, numai bun pentru "evadarea" pe care o cauta o buna parte din spectatori, asemeni unor copii.

CRISTINA MODREANU este jurnalist si critic de teatru. Semnatura ei s-a regasit de-a lungul celor 13 ani de scris despre teatru in ziarele "Adevarul" si "Gandul", in revistele culturale "Rampa", "Adevarul literar si artistic", "Teatrul Azi" si "Dilema veche". A realizat o serie de emisiuni culturale pentru canalul TVR Cultural, sub titlul "Arta versus Arta". A publicat volumele Sah la Regizor, Mastile lui Alexander Hausvater si Casa dinauntru si a sustinut conferinte internationale despre teatrul romanesc de azi la Valladolid (2004), Berlin (2006) si Stockholm (2007). Este doctorand al Universit`]ii de Art` Teatral` [i Cinematografic` din Bucure[ti. Din 2008, este director artistic al Festivalului National de Teatru de la Bucuresti.