IASII LUI CRETU/ Ce vede dincolo Omul din gard
Autor:
Cretu Bogdan
05.01.2010
Daca toata lumea il cunoaste si il recunoaste pe
pictorul Val Gheorghiu, putini au rabdarea sau curiozitatea de a-l
descoperi pe prozatorul cu acelasi nume, desi, din 1972, anul
aparitiei primului volum de proze scurte (Arlechin in
iarba), autorul a bifat nu mai putin de opt
volume.
Nu e vorba ca pictorul ii
saboteaza pe prozator si pe eseist, mai ales ca cele trei ipostaze
trebuie luate impreuna si nu altfel; doar ca, spirit ludic, bonom,
uneori chiar adolescentin (desi dictionarul pare pus pe glume nu
doar când il plaseaza intre Gheorghiu-Dej si Miluta Gheorghiu, ci
si când ne indica vârsta: 75 de ani, impliniti anul trecut),
artistul insusi prefera sa se amuze pe seama statutului sau: mereu
a fost considerat, spune el intr-un interviu, "cel mai pictor
dintre prozatori si cel mai prozator dintre pictori".
De fapt, dupa
cum se va vedea, e vorba de fatete ale aceleiasi medalii. Revin,
asadar: daca printre pictorii ieseni (si nu numai) este mereu
asezat in vârful ierarhiei, literatii il privesc cu o suspiciune
care aduce, uneori, a simpatie. Nu mi-ar fi ciuda, dar in târgul de
pe Bahlui capul de afis al prozei l-au tinut, decenii bune,
scriitori precum Corneliu Stefanache, Grigore Ilisei, Stelian Baboi
ori Ion Taranu; pe lânga acestia, mai ales, locul prozatorului Val
Gheorghiu chiar trebuie renegociat. Cât despre cei tineri, Lucian
Dan Teodorovici, Florin Lazarescu sau Dan Lungu, inca necopti dupa
mine sau macar aflati la vârsta la care cartile importante sunt de
asteptat, si ei ar avea ce invata din virtuozitatea pe spatii
restrânse in care autorul Madonei cu gâtul lung exceleaza
cum putinora le reuseste.
Aparut cu putin timp in urma,
volumul Omul din gard* reprezinta o exigenta selectie din
proza autorului, care ar avea ambitia de a surprinde, dupa
declaratiile din preambul, "inefabilul - nu lipsit de patina unui
romantism cumva desuet si vag alienat - oricum inconfundabil". E
vorba, prin urmare, de o miniantologie care sa cuprinda esenta unei
opere (nu ma feresc de acest termen), diferenta sa specifica. Sa
incercam sa vedem care ar fi aceasta.
Absurdul
imblânzit
Nu intâmplator, mai mereu Val
Gheorghiu se simte bine in proza de foarte scurta respiratie; nu
marile evenimente, nici faptele inregistrate de la o distanta
suficienta incât sa permita aranjarea lor in functie de o
cauzalitate plauzibila constituie "tinta" acestor incizii in
cotidian; dimpotriva, este cautat cu insistenta momentul cel mai
anodin, care se curma brusc printr-o de nimic asteptata intâmplare
care intoarce totul cu susul in jos. Dar nimic nu este previzibil,
nimic nu se lasa citit in derularea initiala a scenelor. De aceea,
textele lui Val Gheorghiu mi-au amintit de unele ale lui Daniil
Harms, desi nu imping atât de departe absurdul, sau de
Nuvelele-minut ale lui Orkeny Istvan. Cu precizarea ca
personajele (care poarta nume exotic-caraghioase precum Stiv, Sasa,
Haidia, Chibici, Saraga, Zarandi, Sache, Sarmiza Jacota, Aspazia,
Gala, Tarabuta, domnisoara Pepa, madam Hariga, Bâgu etc.) nu sunt
schematizate pâna la a deveni simple functii ale unui pretext
absurd, ci isi traiesc cu patima conditia anodina, derizorie. Ceea
ce le invadeaza viata si ii acorda o discreta detenta absurda este
banalitatea in care se complac. Nimic nu le poate smulge din
rutina, nici macar momentele care, in mod obisnuit, impun o
atitudine macar decenta, de nu chiar grava. Dar tocmai aici este
clenciul: desi caraghioase, ridicole, desi ironizate sau demne de
dispret, aceste personaje nu repeta mecanic gesturi lipsite de
vitalitate: proza lui Val Gheorghiu este plina de viata, nu e
bântuita de fantose gri, de siluete fara consistenta.
Ceea ce confera ritm acestei
lumi monotone in esenta ei este atitudinea naratorului: mai mereu
ironica, jucând de regula detasarea tocmai atunci când nu se
cuvine, regizând amuzat totul cu o discretie hâtra, dar nu atât de
serioasa incât sa nu se lase observat. De multe opri, naratorul
este implicat, fara a ocupa, totusi, prim-planul. El este un martor
care mimeaza neutralitatea, care va sa zica. Iata, de pilda, o
proza de doar o pagina, intitulata sec Masa cu vânat. O
precizare: titlul atrage atentia asupra ospatului propriu-zis,
directioneaza lectura catre observarea detaliilor festinului in
sine. Textul debuteaza, cum altfel?, ex abrupto: "Ne
intoarcem de la cimitir, ne spalam pe mâini si ne asezam. Si pentru
ca batrânei i-a placut sa râda, convenim sa nu fim exagerat de
tristi". Parastasul se transforma curând insa, in maniera
caragialeana, intr-un autentic chef. Lectorul se amuza sau, dupa
caz, se indigneaza de aceasta turnura a scenei, fara sa stie ca
aluneca, pe nesimtite intr-o capcana. Intra in scena si Axinte,
care, stiut fiind ca suflet al petrecerilor, "se imbujoreaza si-si
da si el drumul". Din acest punct, a rezuma ar insemna, pe de o
parte, a lungi inutil povestea, pe de alta, a-i dilua impactul;
prin urmare, sa citim: "Ar fi nefiresc sa n-o faca, e fermentul in
astfel de cazuri. Cu fata lui cazuta, de o tristete hilara,
amesteca cele mai deocheate intâmplari, stârneste râsul, la care
el, ca profesionist desavârsit, nu participa, marind efectele. Il
provocam, a câta si a câta oara!, cu nenorocitele zile de lagar,
zile pe care ei le mai imblânzeau cu sotii. Stim totul pe de rost,
dar cum le spune Axinte... Acum, iarasi despre muierea care-i
supraveghea, tortionar perfect, in stare de perfidii, lasându-i s-o
urmareasca in timp ce-si facea dusul si innebunindu-i cu nurii ei
infricosatori. Dupa câteva ore, râsul nostru devine rânjet
continuu. Nu mai putem râde. Am râs prea mult. Când Axinte ajunge
cu fantasarile lui la aia cu afumatul slaninii in chiar hogeacul
comandantului de lagar, de unde, de obicei, nici nu zâmbeste, il
apuca un râs... Incepem sa râdem si noi. Tacem. El continua sa
râda". Dupa care, perfect natural, cade deznodamântul acestei scene
familiale incarcate de rutina: "Se congestioneaza, nu mai stim daca
râde sau se ineaca. Cineva chiar striga: se ineaca, apa, apa,
altcineva spune: nu se ineaca, nu vezi ca nu mai poate de râs. Apa,
apa, iarasi striga cineva. Prea târziu. Axinte e mort". Atât. Sec,
cum nu se poate mai sec. Nici o compasiune, nici o implicare din
partea naratorului desi, va mai amintiti?, era martor al acestei
scene. In plus, raposatul Axinte, cazut la datorie, i-o fi fost si
ruda. Oare câte posibile romane exista in aceasta pagina? Axinte
are, in numai jumatate de pagina, o intreaga istorie, o biografie
zbuciumata si, iata, deodata, un final derizoriu, care il acopera
de ridicol. Dar care il si extrage din noianul de banalitate, de
mecanicitate in care se complac cu totii.
Virtuozitate la
inghesuiala
Paradoxul acestei retete este
ca, desi functioneaza pe spatii minuscule, atentia acordata
detaliilor este esentiala. Nu orice detalii, caci nu poate fi vorba
aici de acel efect de real, ci amanuntul picant, condimentat este
vânat cu un ochi hulpav. Nu ma abtin chiar sa spun, cu riscul de a
relua un cliseu, ca se observa in unele proze ochiul pictorului.
Femeile par ba madone (cu gâtul lung, ce e drept), ba statui care
solicita nu doar admiratie, ci si respect, astfel incât ele mai ca
devin, ca si in pânzele pictorului, obiecte estetice. Figurile se
congestioneaza in anumite momente, ansamblul nu mai intereseaza,
pentru ca amanuntul semnificativ sa capete importanta. Perspectiva
este, in pofida lumii anoste contemplate, una precipitata, alerta,
ceea ce impune si frazei un ritm sacadat, sincopat. De aceea, a
vorbi despre virtuozitatea prozatorului Val Gheorghiu nu mi se pare
o exagerare. El este un veritabil miniaturist. Sa decupez, la
intâmplare, o mostra: "La zece, Tarabuta, domnul profesor de
umanioare Tarabuta, abreviat Buta, silitorul din anii '60 (ma,
Buta, nu te mai speti cu umanioarele tale, ii spunea Sache, fa si
tu o chimie, o electro), la zece, deci, când Mitropolia bate trist
si rar, ca-n vremea lui Conta, Buta suna la usa lui Sache, usa de
lemn masiv, cu eticheta metalica. Sunete dulci, de carillon vienez,
desferecaturi infundate, prelungite, Sache, greul Sache, in usa,
jovial, mare, in halat pufos, grena, pulpos si glabru, saboti
ghintuiti: hai!" Totul este abia schitat, insa in liniile
esentiale, indeajuns cât intregul episod sa capete
viata.
Parcimonia procedeelor ar putea
crea senzatia de caricatural. Fals! Val Gheorghiu nu este un
mizantrop, desi unele dintre prozele sale ni-l amintesc pe
Caragiale. Doar ca, spirit eminamente moldav (nici nu mi-l imaginez
batând alte trotuare decât pe cele ale Iasului), ironia sa nu musca
cinic, viziunea sa nu este atât de categoric negativista, relatia
cu propriile personaje nu este incarcata de tensiuni. Dimpotriva,
un usor praf de melancolie pluteste peste aceasta lume derizorie,
dar curata, lipsita de ascunzisuri dubioase. Unele personaje sunt
privite cu maxima intelegere, desi, catre final, ele se dovedesc a
construi scenarii eroice intr-un salon din balamuc (Incendiul
din creier) ori dintr-un ospiciu cu posibilitate de iesire,
precum stapânul cockerului Costache, care peroreaza (stapânul, nu
potaia) doct si patimas despre cetatea ideala si nepriceperea
edililor si care, la un moment dat, o zbugheste printr-o fanta a
gardului. Ce se afla dincolo de gard il lamureste pe naratorul
amuzat un ospatar: "Zâmbeste si-si insurubeaza degetul afumat in
tâmpla" (Omul din gard). Dar aceste fiinte stranii nu sunt
clasate, nu primesc diagnostice abuzive, ci sunt privite cu
simpatie. Atunci când devin victimele sclerozei, ale senilitatii,
precum batrâna actrita Profira si servitoarea ei Berta, personajele
sunt compatimite discret, nu batjocorite; asta chiar daca o alta
potaie, pudelul Pucky (numit, cum altfel?, dupa spiridusul
shakespearian) ajunge, din greseala, in frigider in locul tortului
(Match).
Val Gheorghiu scrie o proza
alerta, atenta la nuante, la detalii, desi jonglând cu toate
strategiile pe spatii mici. Dar tocmai in astfel de cazuri
rateurile sunt fatale. Nu si pentru autorul Omului din gard.
El este, nu am nici o indoiala, un scriitor care merita o atentie
mult mai insistenta. Macar egala cu cea de care se bucura
pictorul.
*) Val Gheorghiu, Omul din
gard, cu desenele autorului, Editura Junimea, Iasi, 2009, 58
pp.
BOGDAN CRETU (nascut la 21
ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de
Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea
"Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna
cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii
critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul
pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru
debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un
optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi",
nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania
literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana
contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"),
Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar,
eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste
culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc.
Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor
din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si
Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de
Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi,
din 2006.