IASII LUI CRETU/ Ce vede dincolo Omul din gard

Autor: Cretu Bogdan 05.01.2010
Daca toata lumea il cunoaste si il recunoaste pe pictorul Val Gheorghiu, putini au rabdarea sau curiozitatea de a-l descoperi pe prozatorul cu acelasi nume, desi, din 1972, anul aparitiei primului volum de proze scurte (Arlechin in iarba), autorul a bifat nu mai putin de opt volume.
Nu e vorba ca pictorul ii saboteaza pe prozator si pe eseist, mai ales ca cele trei ipostaze trebuie luate impreuna si nu altfel; doar ca, spirit ludic, bonom, uneori chiar adolescentin (desi dictionarul pare pus pe glume nu doar când il plaseaza intre Gheorghiu-Dej si Miluta Gheorghiu, ci si când ne indica vârsta: 75 de ani, impliniti anul trecut), artistul insusi prefera sa se amuze pe seama statutului sau: mereu a fost considerat, spune el intr-un interviu, "cel mai pictor dintre prozatori si cel mai prozator dintre pictori". De fapt, dupa cum se va vedea, e vorba de fatete ale aceleiasi medalii. Revin, asadar: daca printre pictorii ieseni (si nu numai) este mereu asezat in vârful ierarhiei, literatii il privesc cu o suspiciune care aduce, uneori, a simpatie. Nu mi-ar fi ciuda, dar in târgul de pe Bahlui capul de afis al prozei l-au tinut, decenii bune, scriitori precum Corneliu Stefanache, Grigore Ilisei, Stelian Baboi ori Ion Taranu; pe lânga acestia, mai ales, locul prozatorului Val Gheorghiu chiar trebuie renegociat. Cât despre cei tineri, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu sau Dan Lungu, inca necopti dupa mine sau macar aflati la vârsta la care cartile importante sunt de asteptat, si ei ar avea ce invata din virtuozitatea pe spatii restrânse in care autorul Madonei cu gâtul lung exceleaza cum putinora le reuseste.
Aparut cu putin timp in urma, volumul Omul din gard* reprezinta o exigenta selectie din proza autorului, care ar avea ambitia de a surprinde, dupa declaratiile din preambul, "inefabilul - nu lipsit de patina unui romantism cumva desuet si vag alienat - oricum inconfundabil". E vorba, prin urmare, de o miniantologie care sa cuprinda esenta unei opere (nu ma feresc de acest termen), diferenta sa specifica. Sa incercam sa vedem care ar fi aceasta.
Absurdul imblânzit
Nu intâmplator, mai mereu Val Gheorghiu se simte bine in proza de foarte scurta respiratie; nu marile evenimente, nici faptele inregistrate de la o distanta suficienta incât sa permita aranjarea lor in functie de o cauzalitate plauzibila constituie "tinta" acestor incizii in cotidian; dimpotriva, este cautat cu insistenta momentul cel mai anodin, care se curma brusc printr-o de nimic asteptata intâmplare care intoarce totul cu susul in jos. Dar nimic nu este previzibil, nimic nu se lasa citit in derularea initiala a scenelor. De aceea, textele lui Val Gheorghiu mi-au amintit de unele ale lui Daniil Harms, desi nu imping atât de departe absurdul, sau de Nuvelele-minut ale lui Orkeny Istvan. Cu precizarea ca personajele (care poarta nume exotic-caraghioase precum Stiv, Sasa, Haidia, Chibici, Saraga, Zarandi, Sache, Sarmiza Jacota, Aspazia, Gala, Tarabuta, domnisoara Pepa, madam Hariga, Bâgu etc.) nu sunt schematizate pâna la a deveni simple functii ale unui pretext absurd, ci isi traiesc cu patima conditia anodina, derizorie. Ceea ce le invadeaza viata si ii acorda o discreta detenta absurda este banalitatea in care se complac. Nimic nu le poate smulge din rutina, nici macar momentele care, in mod obisnuit, impun o atitudine macar decenta, de nu chiar grava. Dar tocmai aici este clenciul: desi caraghioase, ridicole, desi ironizate sau demne de dispret, aceste personaje nu repeta mecanic gesturi lipsite de vitalitate: proza lui Val Gheorghiu este plina de viata, nu e bântuita de fantose gri, de siluete fara consistenta.
Ceea ce confera ritm acestei lumi monotone in esenta ei este atitudinea naratorului: mai mereu ironica, jucând de regula detasarea tocmai atunci când nu se cuvine, regizând amuzat totul cu o discretie hâtra, dar nu atât de serioasa incât sa nu se lase observat. De multe opri, naratorul este implicat, fara a ocupa, totusi, prim-planul. El este un martor care mimeaza neutralitatea, care va sa zica. Iata, de pilda, o proza de doar o pagina, intitulata sec Masa cu vânat. O precizare: titlul atrage atentia asupra ospatului propriu-zis, directioneaza lectura catre observarea detaliilor festinului in sine. Textul debuteaza, cum altfel?, ex abrupto: "Ne intoarcem de la cimitir, ne spalam pe mâini si ne asezam. Si pentru ca batrânei i-a placut sa râda, convenim sa nu fim exagerat de tristi". Parastasul se transforma curând insa, in maniera caragialeana, intr-un autentic chef. Lectorul se amuza sau, dupa caz, se indigneaza de aceasta turnura a scenei, fara sa stie ca aluneca, pe nesimtite intr-o capcana. Intra in scena si Axinte, care, stiut fiind ca suflet al petrecerilor, "se imbujoreaza si-si da si el drumul". Din acest punct, a rezuma ar insemna, pe de o parte, a lungi inutil povestea, pe de alta, a-i dilua impactul; prin urmare, sa citim: "Ar fi nefiresc sa n-o faca, e fermentul in astfel de cazuri. Cu fata lui cazuta, de o tristete hilara, amesteca cele mai deocheate intâmplari, stârneste râsul, la care el, ca profesionist desavârsit, nu participa, marind efectele. Il provocam, a câta si a câta oara!, cu nenorocitele zile de lagar, zile pe care ei le mai imblânzeau cu sotii. Stim totul pe de rost, dar cum le spune Axinte... Acum, iarasi despre muierea care-i supraveghea, tortionar perfect, in stare de perfidii, lasându-i s-o urmareasca in timp ce-si facea dusul si innebunindu-i cu nurii ei infricosatori. Dupa câteva ore, râsul nostru devine rânjet continuu. Nu mai putem râde. Am râs prea mult. Când Axinte ajunge cu fantasarile lui la aia cu afumatul slaninii in chiar hogeacul comandantului de lagar, de unde, de obicei, nici nu zâmbeste, il apuca un râs... Incepem sa râdem si noi. Tacem. El continua sa râda". Dupa care, perfect natural, cade deznodamântul acestei scene familiale incarcate de rutina: "Se congestioneaza, nu mai stim daca râde sau se ineaca. Cineva chiar striga: se ineaca, apa, apa, altcineva spune: nu se ineaca, nu vezi ca nu mai poate de râs. Apa, apa, iarasi striga cineva. Prea târziu. Axinte e mort". Atât. Sec, cum nu se poate mai sec. Nici o compasiune, nici o implicare din partea naratorului desi, va mai amintiti?, era martor al acestei scene. In plus, raposatul Axinte, cazut la datorie, i-o fi fost si ruda. Oare câte posibile romane exista in aceasta pagina? Axinte are, in numai jumatate de pagina, o intreaga istorie, o biografie zbuciumata si, iata, deodata, un final derizoriu, care il acopera de ridicol. Dar care il si extrage din noianul de banalitate, de mecanicitate in care se complac cu totii.
Virtuozitate la inghesuiala
Paradoxul acestei retete este ca, desi functioneaza pe spatii minuscule, atentia acordata detaliilor este esentiala. Nu orice detalii, caci nu poate fi vorba aici de acel efect de real, ci amanuntul picant, condimentat este vânat cu un ochi hulpav. Nu ma abtin chiar sa spun, cu riscul de a relua un cliseu, ca se observa in unele proze ochiul pictorului. Femeile par ba madone (cu gâtul lung, ce e drept), ba statui care solicita nu doar admiratie, ci si respect, astfel incât ele mai ca devin, ca si in pânzele pictorului, obiecte estetice. Figurile se congestioneaza in anumite momente, ansamblul nu mai intereseaza, pentru ca amanuntul semnificativ sa capete importanta. Perspectiva este, in pofida lumii anoste contemplate, una precipitata, alerta, ceea ce impune si frazei un ritm sacadat, sincopat. De aceea, a vorbi despre virtuozitatea prozatorului Val Gheorghiu nu mi se pare o exagerare. El este un veritabil miniaturist. Sa decupez, la intâmplare, o mostra: "La zece, Tarabuta, domnul profesor de umanioare Tarabuta, abreviat Buta, silitorul din anii '60 (ma, Buta, nu te mai speti cu umanioarele tale, ii spunea Sache, fa si tu o chimie, o electro), la zece, deci, când Mitropolia bate trist si rar, ca-n vremea lui Conta, Buta suna la usa lui Sache, usa de lemn masiv, cu eticheta metalica. Sunete dulci, de carillon vienez, desferecaturi infundate, prelungite, Sache, greul Sache, in usa, jovial, mare, in halat pufos, grena, pulpos si glabru, saboti ghintuiti: hai!" Totul este abia schitat, insa in liniile esentiale, indeajuns cât intregul episod sa capete viata.
Parcimonia procedeelor ar putea crea senzatia de caricatural. Fals! Val Gheorghiu nu este un mizantrop, desi unele dintre prozele sale ni-l amintesc pe Caragiale. Doar ca, spirit eminamente moldav (nici nu mi-l imaginez batând alte trotuare decât pe cele ale Iasului), ironia sa nu musca cinic, viziunea sa nu este atât de categoric negativista, relatia cu propriile personaje nu este incarcata de tensiuni. Dimpotriva, un usor praf de melancolie pluteste peste aceasta lume derizorie, dar curata, lipsita de ascunzisuri dubioase. Unele personaje sunt privite cu maxima intelegere, desi, catre final, ele se dovedesc a construi scenarii eroice intr-un salon din balamuc (Incendiul din creier) ori dintr-un ospiciu cu posibilitate de iesire, precum stapânul cockerului Costache, care peroreaza (stapânul, nu potaia) doct si patimas despre cetatea ideala si nepriceperea edililor si care, la un moment dat, o zbugheste printr-o fanta a gardului. Ce se afla dincolo de gard il lamureste pe naratorul amuzat un ospatar: "Zâmbeste si-si insurubeaza degetul afumat in tâmpla" (Omul din gard). Dar aceste fiinte stranii nu sunt clasate, nu primesc diagnostice abuzive, ci sunt privite cu simpatie. Atunci când devin victimele sclerozei, ale senilitatii, precum batrâna actrita Profira si servitoarea ei Berta, personajele sunt compatimite discret, nu batjocorite; asta chiar daca o alta potaie, pudelul Pucky (numit, cum altfel?, dupa spiridusul shakespearian) ajunge, din greseala, in frigider in locul tortului (Match).
Val Gheorghiu scrie o proza alerta, atenta la nuante, la detalii, desi jonglând cu toate strategiile pe spatii mici. Dar tocmai in astfel de cazuri rateurile sunt fatale. Nu si pentru autorul Omului din gard. El este, nu am nici o indoiala, un scriitor care merita o atentie mult mai insistenta. Macar egala cu cea de care se bucura pictorul.
*) Val Gheorghiu, Omul din gard, cu desenele autorului, Editura Junimea, Iasi, 2009, 58 pp.

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi, din 2006.