CRONICA LITERARA/ Pe teren cu Cristian Tudor Popescu

In ultimii ani, Cristian Tudor Popescu a intrat intr-un con de umbră. Imprejurări biografice şi circumstanţe mai generale au contribuit la această eclipsare. Infiinţarea ziarului "Gândul" nu a putut compensa formidabila tribună de opinie şi expresie pierdută odată cu "Adevărul", multă vreme, cel mai respectat cotidian românesc.

Aici, ca şi la "Adevărul literar şi artistic", Cristian Tudor Popescu se simţea in elementul lui, parte a unui joc cu reguli clare şi cu miză mare, pe care il respecta inclusiv atunci când il arbitra. Tin şi acum bine minte: in cei şapte ani de colaborare la ALA, singura cronică pe care redactorul şef nu mi-a publicat-o a fost una despre o carte a lui...

Acel Cristian Tudor Popescu scriind la "Adevărul" şi vorbind, inclusiv in apariţiile de la televiziune, in numele (sub numele) ziarului ultracunoscut, de tradiţie, de autoritate, pare in prezent o voce izolată. El se manifestă in continuare, dar pe o piaţă complet diferită a publicaţiilor, intr-o presă ce se deplasează inexorabil dinspre cuvântul tipărit inspre cel din mediul virtual şi dinspre analiză aplicată, comentariu elaborat, reportaj ori cursiv, spre informaţia oferită in timp real şi sfârtecată, apoi, de o legiune de forumişti. Dacă in anii '90 gazetarul român era un luminător al naţiei şi un profet in pustiu al economiei de piaţă, acum termenii s-au inversat spectaculos: cititorul este mai mobil şi mai sofisticat, subimpărţindu-şi aşteptările pe nişe, cerând diferiţilor specialişti să-i ofere, fiecare, expertiza. La aproape trei ani de la intrarea României in Uniunea Europeană - şi nu fără legătură cu acest fapt -, epoca jurnalistului "generalist", a editorialistului urmat de un popor de cititori, a apus.

Având el insuşi percepţia fenomenului, care in România mimetică e mai rapid decât in Occidentul aşezat, Cristian Tudor Popescu refuză să se adapteze prin ajustare. Intreg volumul "Cuvinte rare"*, nu doar textul pus in deschidere, ce-i oferă titlul, vizează desprinderea de trend-ul global şi reintoarcerea la uneltele tradiţionale ale scriitorului. Comparaţia este aceeaşi (intre anii '90 şi anii din urmă), insă din perspectiva unui autor care a trăit din interior impactul mai intâi uriaş, apoi mult diminuat, al presei noastre: "In presă am venit dinspre cuvinte. La inceputul anilor '90, ziarele erau, in percepţia publică, pe aproape acelaşi raft cu cărţile. Oamenii voiau să citească rânduri, să citească gânduri, căci inainte de cuvânt e gândul, şi cuvântul cu gând inainte naşte gânduri. In anii din urmă, operaţia principală din presă a fost decimarea, apoi hexarea, apoi castrarea cuvintelor, pentru ca astăzi ele să fie omorâte din două in două. Plutind printre imense poze pastelcolor, tot mai puţine şi mai umflate, cuvintele ziarului ideal de astăzi dau peste tine ca inecaţii intr-o piscină cu ciorbă. Ele nu mai au alt gând inainte decât banii şi atunci nasc senzaţii, impresii, amăgiri colorate. Nu gânduri, căci gândul imbrăcat simplu in alb şi negru nu vinde. Cu cât sunt banii mai mulţi, cu atât cuvintele sunt mai puţine la număr şi mai impuţinate la trup. Andreea Esca mi-a spus un lucru teribil, dat fiind că Andreea are 35 de ani, nu 51, ca mine: «Am trăit când a trebuit. N-aş vrea să am acum 20 de ani.» Mulţumesc şi eu Dumnezeului meu că mi-a hărăzit să trăiesc destul când a trebuit. 17 ani am făcut presă. De astăzi mă intorc la cuvânt. La cuvântul cu miros, cu carne, cald sau rece, la cuvântul făcut din pix, care lasă sânge când e tăiat, nu făcut din pixeli, ca să apară şi să dispară incinerat instantaneu pe display fără să lase vreo urmă că a existat. Poate că n-ar fi trebuit să plec de acolo niciodată." (pp. 5-7).

De observat, pe lângă plasticitatea greu confundabilă, subtilitatea gazetarului de a acoperi intr-unul şi acelaşi enunţ planuri diferite. Primul este cel al ziarului "Gândul", cu cromatica lui iniţial austeră, alb-negru, şi in care preponderent era textul (la antipodul tabloidelor). Autorul scrie deci in coloanele "Gândului" de dinainte de rebranding cuvinte bine potrivite despre valoarea gândului dinaintea cuvântului, făcând astfel trecerea spre un plan simbolic in care realitatea continuă să fie recunoscută, dar e comutată diferit. Falia nu este, cum ar putea să pară, intre perisabilul gazetei şi rezistenţa in timp a cărţii. Textele lui Cristian Tudor Popescu trec, cele mai multe, fără probleme dintr-o parte in alta, datorită unei duble focalizări: pe evenimentul zilei şi pe semnificaţia lui dincolo de şirul cotidian. Prăpastia este aceea dintre scrisul strict funcţional, pragmatic, fără personalitate şi un orizont mai larg, şi scrisul cu adâncime, implicat-obiectivat, tensionat, reflexiv şi expresiv. Pentru acesta din urmă caută C.T. Popescu un alt mediu decât cel actual şi, nemaigăsindu-l in presa de succes imediat, il reproiectează in pagini de carte, ca un halou al cuvintelor cu gând, miez şi carne.

Varietatea subiectelor din tabletele strânse acum in volum deconcertează, până in punctul in care lectorul sesizează că ele, departe de a figura pe agenda zilei, sunt tot atâtea posibilităţi de a o ignora. Există, intr-o clasă destul de precar reprezentată, câteva texte scrise pe marginea politicii dâmboviţene. Domnul Găunoiu e cel mai reuşit, prin imortalizarea omului de stat predispus la compasiunea cu repetiţie. "Dacă se intâmplă să mori sau să fii mutilat in mină, in explozia metanului aprins de ticăloşie şi frică - i se adreseaza CTP direct cititorului generic -, domnul Găunoiu se aruncă in avion, in elicopter, in Mercedes şi vine degrabă să consufere la căpătâiul tău, nu cumva să se inchidă rănile prea repede sau să-i ia altul faţa la ţuţuroiul lacrimilor." (pp. 151-152). Accente surprinzătoare, swiftiene, apar şi in Defilare la zi, unde autorul propune, de Ziua Naţională, incropirea unui car alegoric "purtând o căpşună uriaşă, in jurul căreia «spanioli» legaţi la cap cu baticuri se apleacă de şale şi se ridică" (p. 15). Ora de tupeu (cu dedicaţie pentru Marian Vanghelie) şi mai ales Butch Călin şi dansul politic arată in schimb un C.T. Popescu neinspirat, cu o portretistică subţire, fără har şi haz, derapând in simple vulgarităţi: "Există persoane care işi ingrijesc drăgăstos o parte a corpului, unii mâinile, alţii faţa, alţii podoaba capilară. Dl Călin Popescu Tăriceanu işi intreţine, işi răsfaţă, işi dezmiardă aproape cu religiozitate bucile. Dosul său de vier domestic sau rinocer fără corn (formula aceasta nu-i rea, n.n.) e enorm, bombat, explodând de sub coada sacoului, cere parcă intrarea cu spatele, in marşarier a premierului incă in exerciţiu la conferinţele de presă sau in palatul Victoria, bucile anticipându-i şi rezumându-i astfel personalitatea. Cei care nu vor să priceapă asta se miră ca proştii. Ei zic că e greu de inţeles cum poate fi atât de neruşinat, de nesimţit un ins vârât in fruntea Guvernului României printr-o manoperă politică de colţul mesei ş.a.m.d." (pp. 156-157).

Scriitorul veritabil, de nerecunoscut aici, se revanşează in restul paginilor din Cuvinte rare, sistematizabile in alte trei clase: false cronici cinematografice, false cronici sportive şi, la nivelul cel mai inalt, câteva texte "gratuite", izbitoare. Cronicile de film, scrise din unghiul unui spectator indrăgostit de cinema, cu al său pierdut sense of wonder, descompun tehnicile regizorilor (majoritatea români şi din noul val), pentru a căuta şi a defini anume acel element de personalitate ireductibilă la tipare, scheme şi formule compoziţionale. Nae Caranfil, cu Restul e tăcere, primeşte de două ori superlative de la acest cronicar impresionist şi greu de păcălit, cu un gust impecabil in materie de artă cinematografică. De Sergiu Nicolaescu se alege, evident, praful şi pulberea intr-o altă tabletă, cu un sarcasm de foarte bună calitate descriptivă. Corneliu Porumboiu, cu Poliţist, adjectiv, şi Bogdan Mustaţă plus Cătălin Mitulescu, cu scurtmetrajul O zi bună de plajă, ii oferă cinefilului nu doar momente de delectare la vizionare, ci şi ocazia de a reproiecta, in termenii artei scrisului, emoţia profundă, aproape dureroasă, resimţită iniţial. Cristian Tudor Popescu, care in textele mai lungi (Cristal şi coral, Cremă de mandarine. Oriental) e mai aplicat şi mai şters-didactic, işi dă măsura pe spaţii mici, in care intuiţia primă a valorii e prinsă intr-o exprimare la rândul ei intuitivă, cvasi-lirică. Intr-adevăr, poeziar...

In mod analog, cronicile sportive sunt nişte false cronici sportive, fiindcă gazetarul-prozator nu comentează ceea ce vede pe teren, in arenă. El nu descrie realitatea diferitelor meciuri şi partide, ci o evaluează in funcţie de propria idee asupra competiţiei. Dacă lumea sportului e adesea dezolantă, infestată fiind de doping, de excese extrasportive, de trucaje, măsluiri şi imposturi, idealitatea se incorporează rarisim in câte o partidă in care unul sau altul dintre jucători işi sfidează condiţia. C.T. Popescu simpatizează cu cei care ilustrează in ochii tuturor condiţia de victimă, dar care nu se lasă. "Târziu in noapte", cumva in afara programului de viaţă obişnuită, măruntă, el urmăreşte o partidă in care Fabrice Santoro, de ani 36, rezistă eroic in faţa germanului de 25 Philipp Kohlschreiber. In timp ce aici intoarcem o filă a Rezistenţei umane, in disputele dintre "spartanul" Nadal (jucătorul preferat) şi "atenianul" Federer putem urmări tenisul pur. Incleştarea teribilă şi, prin aceasta, atât de frumoasă este sintetizată de autorul nostru intr-o frază memorabilă: "In această atmosferă de competiţie sălbatică, de teribilă sete de victorie, in liniştea in care Federer sau Nadal băteau mingea de pământ ca să servească, se auzea desluşit absenţa urâtului." (p. 66).

In tenis nu există remiză se intitulează, axiomatic, cronica unei partide aşa zis amicale, intre Cristian Tudor Popescu insuşi şi idolul copilăriei sale, Ion Ţiriac. Textul este delicios, prin distorsiunile literare ale autorului niţel infricoşat ca jucător (Ţiriac e ca un "păsăroi uriaş", blocându-l cu "linguroiul Boeing"), şi curge imprevizibil... până la concluzia din titlu. In viaţă există inţelegeri cu beneficii pentru ambele părţi, reciprocităţi avantajoase, egaluri urât mirositoare. In tenis, nu.

Tableta aceasta imi pare una de legătură cu cele mai puternice pagini din carte: texte eliberate, practic, de orice context, chiar şi de suportul unui moment sau cadrul unei situaţii date, pentru a se legitima şi a se susţine prin ele insele, pe o spirală uimitoare. Nu pot fi rezumate, trebuie citite. Dar Taxi Instant, Eye contact, Decembrie, ultimul film şi finalul ca o lovitură de cuţit de la Cuadratura cercului compensează, in opinia mea, tot ceea ce a pierdut socialmente Cristian Tudor Popescu in ultimii ani...

Şi meciul nu s-a incheiat.

*) Cristian Tudor Popescu, Cuvinte rare. Poeziar, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 208 p.