REPORTAJ/ Ciocnirea culturilor

Am participat, mai demult, la un colocviu, "Conştiinţa de sine a noii literaturi", desfăşurat sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Nimeni nu a putut defini exact ce inseamnă noua literatură, niciunul dintre participanţi nu ştia exact dacă aparţine sau nu unei noi generaţii. In ciuda criticii care se grăbise să-i instaureze ca nouă generaţie ("milenaristă", "douamiistă", nu contează, generaţie să fie!), tinerii scriitori erau ceva mai prudenţi in a se defini, singurul lor reper fiind, de multe ori, generaţia "optzeci".

Chiar dacă acest reper era fie de natura managementului cultural, fie de natură socială, politică sau chiar administrativă, mai puţin de natură estetică, el exista in mintea şi pe buzele tuturor ca negare, ceva de genul "nu ştim ce suntem, dar nu suntem ca optzeciştii". Abia intrezărit, pipăit doar, nu şi foarte explicit, conştientizat, a apărut un argument de luat in seamă: "Optzecismul se raporta la carte, iar noi, la televizor". Sigur, spre a fi mai bine inţeles, ar trebui să scriu cu majuscule: Carte şi Televizor.

Atunci mi-am spus că, intr-adevăr, lucrurile sunt mai profunde decât par la prima vedere. Nu ştiu dacă şi mai grave, dar mult mai serioase decât o simplă raportare: ne aflăm practic in faţa ciocnirii a două civilizaţii, a două culturi: cea a cărţii şi cea a televizorului. Fapt ce se petrece nu numai la noi, ci in intreaga lume, după cum aveam să imi dau seama stând de vorbă intr-o după-amiază cu câţiva scriitori belgieni (unii trăitori la Paris) pe care ii primisem la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, dar şi cu oameni ce trăiesc in Statele Unite sau in Australia.

Craig Czury, din SUA, imi spunea intr-un interviu că sunt milioane de americani care trăiesc fericiţi fără să fi citit o carte in viaţa lor, dar fiind consumatori de cultură populară, că şi ei, scriitorii, dar, mai ales poeţii americani fac o netă distincţie intre cultura şi publicul academic (scriitori şi consumatori de cărţi) şi "pop culture", cultura străzii sau cultura de televizor ("show").

Am citit multe studii despre rolul jucat de cuvânt in formarea gândirii - unele seducătoare, altele riguroase, aplicate şi cu dovezi irefutabile, ca să le zic aşa. Dovada insă cea mai puternică a legăturilor indestructibile intre gândire şi cuvânt a fost adusă de studiile ştiinţifice. Cercetându-se ce s-a intâmplat cu copiii care au fost văduviţi de cuvânt (din varii motive, nu neapărat medicale: pierduţi in pădure, abandonaţi la vârste fragede in locuri fără prezenţă umană etc.), s-a constatat un fapt extraordinar: ei au supravieţuit, au stabilit relaţii de comunicare cu mediul inconjurător, dar partea stângă a creierului a rămas netedă, neatinsă de nicio circumvoluţiune care să-i mai permită gândirea şi comunicarea verbală. Avem a face, fără indoială, cu cazuri extreme, pe care cu greu, deocamdată, le putem extrapola spre a ne sluji drept argument in universul societăţii contemporane, pentru că noi suntem asaltaţi, educaţi, leneviţi la imagine, dar nicidecum văduviţi de cuvânt. Cu toate acestea, imi reprim cu greu pornirea de a nu imagina ipoteza că in absenţa unei solicitări din ce in ce mai reduse a părţii stângi a creierului nostru el nu va avea tendinţa de a se catifela devenind din ce in ce mai neted. Nu azi, nu mâine, nu peste cincizeci de ani, ci poate in generaţiile generaţiilor următoare.

Mă intorc, inchizând această paranteză, la care probabil mă voi mai intoarce, la ce vrea să insemne disocierea carte şi/sau televizor pentru lumea culturii. Aş reţine mai intâi faptul ca televizorul transformă aproape totul in spectacol. Fie că este vorba de "Revoluţia in direct", de "Furtună in deşert", de crime, şedinţe de Parlament, de Orwell (cu al său Big Brother), totul se transformă după formatul "show"-ului care, prin natura sa, este orchestrare, regizare, artificialitate pentru obţinerea relaxării, divertismentului.

Ecranul are marele rol de a te pune la adăpost. Chiar atunci când lucrurile se petrec după tiparul "live", când sunt la doi paşi de tine, ele nu te ating, pentru că tu eşti doar spectator la ceva de dincolo de tine, in alt spaţiu şi eventual in alt timp.

Condiţia de telespectator (de participant virtual la evenimente reale) modifică percepţia asupra evenimentelor. Dacă, pe stadioane, fanii echipelor sunt despărţiţi de garduri, forţe de ordine etc., ca sa nu se incaiere, puşi in faţa unui ecran gigantic, spre a urmări disputa echipelor favorite, ei fraternizează, se bucură pe rând şi işi clamează denznădejdea sau furia tot pe rând. Ecranul virtualizează lumea, ne duce in spectacolul ce se desfăşoară doar pentru a ne relaxa. Lucru valabil pentru orice imagine ce rămâne mereu in exteriorul nostru când ea ne apare printr-un suport, mediată. Răspunzând criticilor ce-i reproşau tonurile violente, cu tente naturaliste, ale patimilor lui Hristos, Mel Gibson se apăra apelând la bunul-simţ al spectatorului care ştie că respectivii sunt actori, iar sângele curgând in valuri e nimic altceva decât kilograme bune de vopsea. De aceea, bătrânele cu frica lui Dumnezeu se uită cu nesaţ la crimele şi violurile (altor bătrânele ca ele) de la ora cinci, după care fără temere deschid uşa in miez de noapte beţivului satului (care poate fi chiar nepotul!), vorbesc, când li se ia un interviu, ca la televizor (ştiind că vor fi date la televizor), dar gândesc şi se poartă după cutumele şi propriul lor sistem de inţelegere a lumii. Din acest punct de vedere, televizorul acţionează mai degrabă ca factor de protecţie mentală: nimeni nu are spasme la vederea unui cadavru, oricât de autentic şi "live" ar fi dat la ştiri, insă poate fi marcat pe viaţă la vederea trupului unui necunoscut lovit de o maşină la doi paşi de el.

Asumarea acestui mental vizavi de arta spectacolului televizorist a condus spre ceea ce in mod obişnuit s-a numit fiziologism, minimalism, derizorism, teribilism (elogiul homosexualităţii sau lesbianism) sau autofiction - atribute care insoţesc adesea noua orientare in literatură sau artă, Şi tot aici ne confruntăm cu o primă mare contradicţie intre proiectul teoretizat (viaţa nefardată) şi realizarea sa practică (spectacol care intenţionează să ne dea iluzia vieţii nefardate) in această nouă literatură. Ecranul protector in acest caz stă in convenţia spectacolului la care cititorul trebuie să participe ca la o lume virtuală, nu ca la una reală. Pusă in situaţia de a citi, in absenţa acestui ecran protector, pagini despre plăcerea felaţiei (scrise frust, fără "false pudibonderii", reale carevasăzică), o tânără autoare s-a inroşit toată şi a presărat textul cu atâtea bip-uri incât asistenţa a rămas siderată, pentru că niciun autor de reportaje cu violouri şi crime nu işi imaginează că va fi pus vreodată in situaţia reală de a fi atins de sângele de pe pereţi ori de pe podea pe care il filmează cu nesaţ.

Pop culture işi reclamă forţa şi viabilitatea din numărul spectatorilor, ambiţionând să fie un televizor in aer liber şi chiar concurând cu el. Voi spune o banalitate ştiută şi de cei mai puţin instruiţi in mass media: discursul de televiziune este uniformizator, plat, comun şi simplu pentru ca la el să adere cât mai mulţi oameni atenţi nu la ceea ce se spune ci la cel care il spune. Să fim cinstiţi şi să recunoşteam că ţâţele unei vedete ne atrag mai mult decât vocea ei la televizor. Condiţia primă la a apărea pe ecran nu este nici cultura, nici inteligenţa şi nici măcar talentul ci telegenia - dai sau nu dai bine "pe sticlă".

Ce trebuie să faci şi cum trebuie să arăţi pentru a da bine la televizor sunt primele lecţii pe care le ia oricine se pregăteşte să se aşeze in faţa camerelor de luat vederi. Geaca ponosită şi figura mereu obosită, vocea gravă cu tonuri de indignare sunt cele care i-au făcut faimă lui Cristian Tudor Popescu şi nicidecum ideile sale mai mult sau mai puţin sclipitoare. Din rolul de zurbagiu simpatic, uneori cu alură de chefliu ce-şi prelungeşte un pic petrecerea cu lăutari de la care tocmai a plecat spre a veni la televizor, lui Mircea Dinescu i se permit acuzele fără argumente, miştocăreala. După cum papionul lui Horia-Roman Patapievici va fi mereu simbolul omului care, orice ar zice, este plin de rafinamente şi subtilităţi, doldora de cultură şi superior oricărui alt muritor nepurtător de papion. Robert Turcescu este un justiţiar care ar prinde-o şi pe mamă-sa cu minciuna pe ecran, se incruntă, face riduri gânditoare, la cât e de frumos contrazice toate prejudecăţile privind frumuseţea şi deşteptăciunea, dă bile albe şi negre, il pune pe Vanghelie să conjuge verbul "a fi" şi pe Bodu să calculeze TVA din preţul de 50 de lei, dar nimeni nu se mai duce cu gândul la faptul că nu Turcescu a aflat că Vanghelie nu ştie să conjuge verbul "a fi" etc. El are marele merit de a face - aşa cum cere televiziunea - din lucruri ştiute de toată lumea un spectacol. Pentru a face audienţă trebuie să spui ceea ce toată lumea ştie sau se aşteaptă să audă. Discursurile politice nu mai au la televizor - mai ales in campaniile electorale - vreo nuanţă, de dreapta sau de stânga, ci sunt de-a dreptul populiste tocmai pentru a atrage cât mai mulţi spectatori. La televizor nu trebuie să vii cu ideile tale, ci cu ale celor care stau in faţa televizorului. Uneori, şi cu limbajul lui sau oricum cu unul cu care este extrem de familiarizat.

Despre cum se exprima toate acestea in noua literatură vom vedea in numărul viitor.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de Duminica".