IASII LUI PATRAS/ Ion Negoitescu, cel mai iubit dintre pamânteni

Autor: Patras Antonio 27.01.2010
Asemeni multor interpreti ai literaturii, Ion Negoitescu si-a incercat condeiul si in literatura de fictiune stricto sensu, si nu fara succes, confirmând astfel adevarul cunoscutei observatii calinesciene privind capacitatea creatoare a criticului de autentica vocatie.
E drept, in cazul plutonianului exeget al liricii eminesciene, gustul rafinat si sensibilitatea iesita din comun fata de poezie nu se reflecta decât foarte palid si mai mult teoretic in propriile versuri (vezi productia consistenta de texte adunate in volumele Povestea trista a lui Ramon Ocg, Sabasios, Poemele lui Balduin de Tyaormin, Moartea unui contabil, Viata particulara), marcate de o abstractiune rece si seaca, fara nimic din sevele mustind de viziuni plastice ale comentariului critic, si cu un efect mult prea cautat ca sa poata surprinde. Mai reusite sunt nuvelele si fragmentele de roman adunate postum in Ora oglinzilor si Primavara elvetiana, pentru ca remarcabile cu adevarat sa fie abia paginile confesive, de jurnal si corespondenta, indeosebi autobiografia scrisa in pragul sfârsitului si intrerupta, din pacate, la foarte putin timp dupa inceperea elaborarii. Dar ceea ce a reusit sa puna pe hârtie Negoitescu e suficient pentru a ne face o imagine corecta asupra calitatii si importantei prozei sale subiective.
In genul autobiografic, Straja Dragonilor (Biblioteca Apostrof, 1994) reprezinta un moment de gratie si de veritabila sinceritate in literatura noastra, câta vreme autorul, pe urmele lui Rousseau, alege calea marturisii complete, lipsite de ipocrizie: "In Autobiografie voi spune totul despre mine, chiar si cele mai inconfortabile lucruri!". Dar gestul lui Negoitescu, interesant, cu siguranta, din punct de vedere psihologic, are mai degraba o semnificatie etica, fiind dictat de constiinta, nu de obscur-misterioase impulsuri. Apoi, criticul nu putea sa nu-si dea seama de insemnatatea marturisirilor sale in raport cu opera pe care o scrisese. Având constiinta propriei valori, va fi inteles si necesitatea dezvaluirii acelor aspecte biografice legate de homosexualitatea sa, in vederea prevenirii mistificarilor de tot soiul care, inevitabil, apar in asemenea circumstante.
Or, in spatiul românesc asemenea marturisiri au fost intâmpinate mult timp cu serioase reticente. Si nu pentru ca, vezi Doamne, românul ar avea un excesiv cult al pudorii. si chiar daca l-ar avea, asta nu ar fi o piedica serioasa, pentru ca nici confesiunea lui Negoitescu nu e atât de socanta pe cât ne-am fi asteptat. Exhibitionismul nu e, aici, violent si dezgustator, oricât s-a straduit autorul sa ne dezguste. si apoi, oare sa fi pus pret Negoitescu doar pe atâta lucru? Unora asa le-a placut sa creada si, de aceea, s-au grabit sa integreze textul in categoria autoscopiilor de tip psihanalitic. Miza demersului sau depaseste, cred, acest orizont ingust.
Ce va fi indurat intelectualul cu stigmatul "uranismului" in regimul comunist nu e greu de imaginat! Admirabil e ca nu s-a lasat invins si ca s-a multumit cu o pozitie marginala, chinuitoare pentru orice scriitor de talent, atât cât a fost posibila si aceasta, pâna la exprimarea solidaritatii fata de protestul lui Paul Goma din 1977. Dupa ani de privatiuni, de puscarie, dupa repetate tentative de sinucidere reuseste sa ia calea exilului. Cartile care apar in tara dupa plecarea sa le interpreteaza acum in cadrul rubricii de la Radio Europa libera, fara circumlocutiunile dictate anterior de vigilenta cenzurii, de unde si radicalizarea atitudinii etice. Judecatile sale nefavorabile nu vor fi uitate usor de aceia despre care scrisese astfel, dezvaluind compromisurile estetice si morale din operele lor. Ca atare, publicarea Istoriei literaturii române, in 1991, a stârnit mai mult ecouri negative in presa noastra culturala libera. Vindecat de iluzia recunostintei si a solidaritatii confratilor, lui Negoitescu pare a nu-i mai pasa decât de autobiografia sa, in spatiul careia va fi cautat un ultim refugiu.
Asa cum spuneam, nu dezvaluirile socante confera marturisirii criticului autenticitate si valoare literara. Autorul nu face pledoaria homosexualitatii, nu ridica in slavi pederastia, dar nici nu-si pune cenusa in cap pentru ca s-a nascut cu astfel de inclinatie. Toata copilaria si adolescenta ii sunt marcate de trairi si emotii nedeslusite care tradeaza, cum s-a remarcat, o sensibilitate de tip proustian: "Tata interzisese astfel de manifestari sentimentale, considerate de dânsul ca de prost gust. Nici pe ei nu i-am surprins vreodata sarutându-se ori mângâindu-se, nici eu nu aveam voie sa-i sarut. Când taica-meu nu era de fata, mai indrazneam sa o sarut pe mama, care insa nu se grabea sa-mi raspunda. Doar târziu, ca student poate, si apoi pâna la moarte, am putut s-o sarut in voie, fara ca ea in schimb sa simta un reciproc indemn…"
Primele amintiri sunt evocate pe un ton natural, firesc, fara artificii livresti, cu o memorie proaspata, purificata de constiinta incarcata a adultului: "…o imensa gradina cu multi pomi roditori, meri, pruni, ciresi, nuci si un par urias, vara incarcat de fructe marunte si delicioase, cu miezul rosu; accesul printr-o portita, spre gradina altfel invadata de buruieni si in neorânduiala era liber: deoarece eu n-am frecventat-o decât in perioada de dinainte de scoala primara, gradina aceasta fructifera si cu vegetatia nebuna mi s-a pastrat in memorie ca ceva tropical: abundenta, libertate, obscuritate".
Asupra detaliilor vizând obsesiile erotice nu se insista decât atât cât este necesar pentru a se sugera o anumita stare, o emotie, o senzatie, o atmosfera sui generis. Descoperirea sexualitatii e legata inextricabil de aceea a cartilor: "in Rascoala lui Rebreanu reveneam fara sa obosesc la violul Nadinei: propria mea sperma contribuia din plin la placerea estetica", iar cele doua universuri se contopesc, transformându-l pe retractilul si insinguratul copil intr-un devorator de fantasme: " (…) mi-a devenit intâia oara constienta angoasa cu care am coborât pe lumea asta vie si stranie: seara, la culcare, imi era teama sa adorm, ca nu cumva sa mor in timpul somnului; pentru ca aceasta constiinta sa se dezvolte in gândul infricosator ca realitatea nu exista, ci e un vis din care ma pot oricând trezi in vidul nefiintei; apoi, treptat, angoasa s-a raspândit in mine ca o permanenta difuza, o curgere cenusie, neintrerupta si amenintatoare, amenintata ea insasi de sentimentul existentei mele, neputincios" .
Iata ce emotii ii procura lectura romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu: "… doamna Bengescu constituia un fel de descoperire de mine insumi, citindu-i si recitindu-i ca un obsedat operele. (…) nu existau alte personaje ale literaturii noastre - deja destul de larg si cu aplicatie strabatuta de mine - care sa-mi vorbeasca mai mult decât ele. Traiam in lumea lor mai intens si mai adevarat decât in cea reala: printr-insele m-am imbolnavit de literatura. Ma descoperisem pe mine insumi in romanele doamnei Bengescu, pentru ca asta imi era patria."
Cu toate acestea, descrierea mediului si a oamenilor e foarte vie, vadind un simt al detaliului demn de un autentic prozator realist. Parintii, rudele, prietenii, profesorii devin personaje credibile, creionate cu veritabil talent portretistic. Evenimentele cotidiene, poznele, toate elementele insignifiante, dar esentiale, care alcatuiesc si dau existentei contur sunt prinse intr-o naratiune coerenta, ce depaseste hotarele strâmte ale purei factualitati, litera moarta a documentului. Nu o minutios-pedanta reconstituire este Straja dragonilor, cât un roman "al formarii", cum subliniaza si Ion Vartic (in prefata volumului), detaliile autobiografice dobândind o relevanta simbolica, general-umana. Neezitând sa vorbeasca si despre ratacirea sa legionara, si despre bucuria resimtita la vestea asasinarii lui Iorga, naratorul nu cauta sa se justifice, post-festum, dar face un foarte sugestiv elogiu al tolerantei, care atenueaza socul marturisirii in mod mult mai eficient decât orice discurs autoculpabilizant. Textul se incheie, semnificativ, cu anticiparea acelui eveniment crucial care va marca destinul viitorului critic: "… ca sa incep sa inteleg aceasta, sa-mi inalt simtamintele la nivelul mintii, mai trebuia sa fac pasul viu pe care mi-l harazise destinul: sa-l vizitez, foarte-foarte curând, pe Lovinescu".
Ingânându-i stilul inconfundabil, vom spune in final ca, imbolnavit prematur si ireversibil de literatura, plutonicul interpret al liricii eminesciene va fi gasit viata searbada, caci a preferat sa traiasca in lumea fantasmatica, de stranie frumusete, a poeziei, izvor nesecat al imaginatiei sale frematatoare, sortilegiu de reverii si nelinisti rasfrânte in oglinzile visului, tumult de patimi obscure, mistuitoare - ceea ce l-a facut sa simta gustul cenusii si chinul hieraticelor voluptati de crepuscul, farmecul dulce-dureros al evanescentei, pâna la caderea in abisurile impenetrabile ale somniei, in adâncurile oarbei uitari. Iar paginile confesive si literatura sa critica marturisesc aceasta suferinta, coplesitoare, a singuratatii, stigmatul unei iubiri neimpartasite si pustiitoare.
Inaintea sfârsitului descopera in imaginea Sfântului Sebastian, "primind cu voluptate sagetile ce-i maculeaza corpul, insângerându-l", proiectia metaforica a propriului destin, imagine aprinsa de incandescenta unor trairi sublimate in ecourile purei idealitati. Exacerbata, dorinta se topeste in flacara mistica a iubirii, in dorul de moarte: "Când iubesc, ma darui iubirii cu totul, fara teama si fara speranta. stiu ca nu voi fi iubit si ca voi suferi. Nu caut suferinta, dar caut iubirea cu atâta ardoare, incât suferinta cea mai grozava nu ma inspaimânta. (…) daca la indemnul meu fiinta iubita ar revarsa intreaga dragoste, sub forma sacrificiului, asupra altcuiva, as muri de gelozie, dar as muri fericit."
Un sugestiv raspuns pare a-l oferi fragmentul cu care se incheie memorabilul studiu despre poezia lui Eminescu: "De frumosul Endymion s-a indragostit Luna, care il contempla arzând de dorinta in fiecare noapte. Si sub dorul ei de vraja, androginul Selenei ramase nemuritor, cu tineretea nestinsa, prins de somnul care ii purta voluptatea prin eternitati". Dar asta justifica pe deplin suferinta celui ce ajunge sa fie, iata, tocmai prin puritatea sacrificiului sau, cel mai iubit dintre pamânteni.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.