CARTEA DE POEZIE/ Poetul se ingroapa in el insusi

Dumitru Bǎdiţa din "Poeme prerafaelite" (Pontica, 2008) nu mai este cel din "Unghii foarte lungi şi cumsecade". Forma poemelor s-a mai ajustat, atmosfera e mai aerisitǎ. Poate cǎ aici ar fi de gǎsit explicaţia cuvântului din titlu.

Cum se ştie, la origine, termenul "prerafaelitism" desemna ceea ce a fost inainte de moda lansatǎ de Madonele graţios-vânjoase şi de copiii bucǎlaţi ai lui Rafael Sanzio. Bineinţeles, curentul nǎscându-se in secolul al XIX-lea, sǎgeţile erau aruncate impotriva manierei şi a execuţiei incǎrcate, stufoase. Dar Dumitru Bǎdiţa nu e prerafaelit pe urmele lui Dante Gabriel Rossetti, ci in felul lui propriu.

Mai intâi, este de remarcat fluenţa unei poezii incǎ grele: "e şi o bucurie a pielii când spaimele se resorb in corp/ incep serbǎri ale capilarelor susţinute cu nerv/ pǎrul e replica filiformǎ a unui surâs pǎstrat/ inapoia buzelor/ mestecat uşor dezgustat apoi il inghit puţin câte puţin/ ca pe substanţa unui drops topit in salivǎ". Nimic aspru in acumularea aceasta de cuvinte cu iz când expresionist, când absurd.

Urmeazǎ distihuri şi tristihuri inspirate, dinamice: "inving fǎrǎ sǎ fiu un ins puternic/ şi plǎcerea succesului/ dispare imediat", "ringul nostru: umbra capului/ unui al treilea adversar". Apoi alunecarea, uneori chiar prǎbuşirea, intr-un univers contemporan, tehnicizat şi mediatizat. Versurile incep sǎ penduleze intre Pǎunescu şi V. Leac: "videoclipuri... unul tare", "oare ce viseazǎ/ condoleezza rice?". Urmeazǎ descrieri contrapunctate de meditaţii senzoriale. Una este o petrecere a motocicliştilor, vizionǎri de spoturi, amintiri despre lecturi din Cioran. Multe dintre aceste spoturi par imaginate pe muzica melancolic-cinicǎ a lui Leonard Cohen.

Noua imagisticǎ a lui Dumitru Bǎdiţa este infuzatǎ de media şi de minireportaje, videoclipuri, scene de viaţǎ casnicǎ. Ceea ce nu poate decât sǎ fie imbucurǎtor, pentru cǎ a dispǎrut infatuarea artisticǎ. Dezabuzarea şi minimalismul sunt la ordinea zilei aici. Un decupaj revelator: "stau picior peste picior şi-l ascult pe un/ parapsiholog american care susţine/ cǎ munţii noştri au fost curbaţi spre vest in/urma acţiunii pneumatice/ a unor sclebţi de prin pǎrţile buzǎului// port ghete inalte şi blugii imi atârnǎ peste tǎlpi". Singura problemǎ e cǎ tehnica aceasta mai este aplicatǎ de atâţia poeţi la ora actualǎ, incât e greu sǎ-i mai distingi. Poate cǎ poetul nostru se detaşeazǎ uşor datoritǎ rafinamentului şi maturitǎţii scriiturii sale.

Volumul insǎ rǎmâne unul de trecere dinspre ceva inspre altceva. Şi poate de asta - din cauza lipsei de stil unitar - este atât de viu. Bunǎoarǎ, iatǎ un poem postmodern pursânge: "zeii in legendele olimpului sorb nectar// iguana pe animal planet inghite lǎcuste// gina pistol intr-o revistǎ pentru femei/ consumǎ ouǎ tari// intr-un videoclip al minţii mele/ poetul citeşte:// <<noul expresionism e hrǎnit aproape exclusiv/ de spasmele imprecise ale fiinţei/ de un sentiment al atrocitǎţii imediate/ şi al alienǎrii ireversibile>>/ (al. cistelecan, vatra, 1-2-2007, târgu mureş)// şi se simte indestulat" (XII. foamea integralǎ). Bulimia aceasta are totuşi feluri favorite, iar ingredientele de bazǎ sunt poeţii. Cum se ştie, boala cea mai gravǎ a scriitorului român din ultimii 20 de ani este scrisul despre confraţi. Adicǎ un ermetism de nomenclator, cǎ doar cine ii mai cunoaşte pe scriitori in ziua de azi? Adicǎ, din nou, poezie pentru poeţi, cu aluzii, muşcǎturi şi plecǎciuni pe care le pricep cel mult 50 de inşi: "cum au vǎzut cârligele atârnând/ peştii au sǎrit la suprafaţǎ sǎ afle cine-i pe mal/ toţi l-au recunoscut pe v. Leac, pe t.S. Khasis". Poate ştiucile da, arǎdenii insǎ... Oricât de cenaclist şi obsedat de consideraţii despre douǎmiism ar fi autorul, mi se pare nedrept sǎ-l bǎnuim de infumurare de breaslǎ. Din contrǎ, ironia lui finǎ umflǎ balonul vanitǎţilor de orice fel pânǎ când acesta face poc!

Aşa imprǎştiate, asamblate din notaţii disparate, poemele conţin tot felul de mici minunǎţii. Comparaţii vânjoase: "sǎ mǎ uit la vârfurile alpilor/ cei mai viguroşi molari ai europei". Ironii mixate cu autoironii menite sǎ dea de pǎmânt cu entuziasmele tehniciste: "gǎsesc pe net imaginea din satelit/ a satului de baştinǎ/ captatǎ intr-o zi de varǎ// au poate şi o pozǎ cu mine la 12 ani/ m-am ascuns in hǎţiş/ cu fata din vecini". Dar sunt şi povestioare sǎteşti gen Sorescu, insǎ cu final buf, demitizator. Totul e o cacealma; nostalgia nu poate ignora acest lucru. Unele ziceri voit inteligente sunt doar facile: "vorbeşte lumea cǎ tu chiar ai ajuns sǎ conduci/ lumea". Alte poeme mai cǎ sunt impinse pânǎ in marginea dadaismului: "gleznele mǎ dor. mǎ plasez lângǎ eşapamentul/ unei limuzine oprite la semafor// traversez o piaţǎ. aerisirea unui fast food/ imprǎştie in gang cǎldurǎ bunǎ./ plin de gaze ca rusia flatulez. blugii reţin pentru/ o clipǎ dogoarea peste fesele ingheţate". Plictisealǎ, lehamite sau disperarea unui umanist intr-o lume fǎrǎ ideal? Inclin spre ultima variantǎ.

Toatǎ aceastǎ poezie atât de plinǎ de lucruri este, in fond, o mantrǎ, o repetiţie nǎucitǎ in incercarea de a obţine "armonia constitutivǎ". Dar ea nu mai este de gǎsit decât in subterana propriei fiinţe. Intr-un gest dostoievskian, poetul se ingroapǎ in el insuşi: "peste tot/ conflicte care mǎ ţin/ pe din afarǎ// noaptea cobor in capul meu/ ca intr-un subsol". Este exact atitudinea din Glossa eminescianǎ. Lumea e un bâlci, o cow parade sau frumuseţea bovinǎ a ambientului, de care trebuie sǎ te detaşezi ca sǎ nu ajungi un cocoş din gips pe rafturile unei dughene unde se trage cu puşca dupǎ chibrituri.

Un volum plin de miez pentru cine are rǎbdare sǎ dea la o parte cojile numeroase. Iar farmecul lui Dumitru Bǎdiţa vine din faptul cǎ, deşi dezamǎgit, el nu se acreşte, nu dǎ cu pumnul. Impunge doar cu degetul in coaste.