EDITORIAL/ Efortul relaxării
Autor:
Iacob Florea
27.01.2010
După teribilul şi incrâncenatul efort inchinat alegerii
preşedintelui, dupa marele efort al consumului de Sarbatori, ţara
se odihneşte. Odată atinsă o ţintă, se spune indeobşte, "ţintaşul"
işi ia un moment de respiro, trupul se relaxează, muşchii se
destind, mintea leneveşte.
Sigur, incordarea prelungită poate sfârşi in diverse chipuri
mai mult sau mai puţin previzibile, mai mult sau mai puţin
dezirabile. In asemenea clipe, de exemplu, relaxarea poate să
imprumute şi chipul unei uşoare debusolări, un fel de nelinişte
vagă şi suportabilă care ia figura purtătorului ei. De asta când mă
uit la tot ce se intâmplă in jurul nostru, de la dansul oamenilor
politici la retorica vedetelor tv, nu văd nici un motiv de
ingrijorare.
Spun aceste crase locuri comune pentru că sunt eu insumi
relaxat, pentru că mi-am impus să fiu relaxat. Şi din această
destindere, sunt sigur, s-a născut dorinţa de a da un alt inţeles
unei sintagme. Fascinaţia mea pentru ea e intactă şi cu mult
anterioară trecutelor alegeri. Sintagma apare in cartea
Aziluri a lui Ervin Goffman şi sună cam aşa: cariera
morală a bolnavului mintal. In faţa unui asemenea concentat de
poezie şi intr-un moment de relaxare mi se pare imposibil ca
imaginaţia oricăruia dintre noi să nu-şi ia libertăţi nebănite.
Oricât ne-ar spune Goffman să nu-i siluim sensul strict pe care i-l
atribuie el. Oricât ne-am strădui noi inşine să n-o facem.
Dintr-o minimă onestitate a lecturii trebuie, totuşi, să vedem
de unde pleacă Goffman. El sugerează că ospiciile ca şi alte
"instituţii totale" - inchisorile, mănăstirile, cazarmele militare
etc. - şterg obişnuitele bariere dintre muncă, odihnă şi joacă prin
folosirea unor strategii de anihilare a identităţilor
non-instituţionale cum ar fi imbrăcarea de uniforme, strigarrea
indivizilor printr-un număr ş.a.m.d. Cu toate astea, azilanţii nu
rămân deloc pasivi, cum s-ar crede, ci se angajează in diverse
"ajustări secundare" ale spaţiului pe care-l ocupă. De la
improvizaţii minore pe marginea regulilor instituite până la
strategii de "montare a sistemului" prin utilizarea abilă a
"spaţiilor libere" şi prin instituirea unor "teritorii" private şi
de grup.
Odată ajuns aici trebuie să recunosc că mă aflu intr-un
oarecare impas. Cum să măreşti sfera semnificaţiei unui instrument
de lucru al unui cercetător care incearcă să definească o realitate
strictă? Cel mai la indemână, imi spun, ar fi să-l aplic unei alte
realităţi. Dar eu admit din capul locului că n-am uneltele necesare
să merg atât de departe. Pot să constat insă un singur lucru:
efortul meu de a mă relaxa. Efort pe care-l descopăr peste tot in
preajma mea. Nu e vina sintagmei, ea doar m-a făcut atent, mi l-a
scos la iveală.
Poate când ne vom da seama că in spatele a insăşi relaxării noastre se ascunde un efort, vom inţelege că ceva nu e in regulă cu noi. Imi place gândul ăsta şi poate de asta, in singurătate-mi, de câte ori am ocazia, rostesc cu voce tare: cariera morală a bolnavului mintal, cariera morală a bolnavului, cariera morală, cariera...